ICCJ. Decizia nr. 5146/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5146/2010
Dosar nr. 24984/3/2008
Şedinţa publică din 12 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 21 septembrie 2007, I.Ş.A. a solicitat instanţei – în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti – obligarea pârâţilor, de a-i soluţiona notificarea formulată la 11 februarie 2002, prin care, în baza Legii nr. 10/2001, a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 1, în calitate de unică moştenitoare a defuncţilor A. şi C.A.
În cauză, au intervenit în interes propriu şi în interesul Municipiului Bucureşti, reprezentat prin Primar General, N.T. şi N.C. care, în calitate de cumpărători ai apartamentului nr. 2, de la etajul 1 al imobilului în legătură cu care s-a formulat notificarea, au solicitat respingerea acţiunii formulată de reclamantă, pe considerentul lipsei calităţii procesuale active a acesteia motivat de împrejurarea că nu a reuşit să-şi dovedească calitatea de succesoare după A.A., fostul proprietar al nemişcătorului.
Investit în primă instanţă, Tribunalul Argeş, secţia civilă, completul specializat în Contenciosul Administrativ şi Fiscal, prin sentinţa nr. 25/CA din 25 ianuarie 2008, a admis în parte acţiunea şi i-a obligat pe pârâţi să soluţioneze notificarea formulată de reclamantă potrivit Legii nr. 10/2001. A respins capătul de cerere privitor la plata penalităţilor de întârziere, ca neîntemeiat.
A respins acţiunea faţă de pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 558/RC din 30 mai 2008, a admis recursurile formulate de reclamantă şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre competentă soluţionare la Secţia Civilă a Tribunalului Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că, astfel cum s-a stabilit prin Decizia nr. IX/2006, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu caracter obligatoriu, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., instanţa căreia îi revine competenţa de a soluţiona cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este secţia civilă a tribunalului în a cărei rază teritorială îşi are sediul persoana juridică respectivă.
Astfel investit, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 1796 din 28 noiembrie 2008, a admis acţiunea şi i-a obligat pe pârâţi să răspundă notificării reclamantei, în ce priveşte măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, vizând imobilul din Bucureşti, sector 1, în termen de 60 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.
A obligat-o totodată pe pârâtă, la plata unor daune cominatorii în cuantum de 50 lei/zi de întârziere, începând cu data rămânerii definitive a sentinţei şi până la soluţionarea notificării.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că notificarea nr. 591 din 11 februarie 2002, formulată de reclamantă, nu a fost soluţionată în termenul de 60 de zile, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, motivaţia pârâtei referitoare la completarea dosarului administrativ, nefiind relevantă în contextul revenirilor făcute de notificatoare şi a intervalului de peste 5 ani de la data formulării cererii de restituire.
Cât priveşte daunele cominatorii, prima instanţă a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1075 C. civ., conform cărora în cazul neexecutării obligaţiei de a face, creditorul obligaţiei are dreptul la dezdăunări din partea debitorului, suma solicitată fiind de natură a o determina pe pârâtă să îşi îndeplinească atribuţiile conferite prin lege.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care, prin Decizia nr. 404 din 15 iunie 2009, a respins ca nefondate apelurile formulate de pârâţi şi intervenienţi.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din lege, este un termen imperativ iar nu de recomandare, neexistând nici o justificare legală ca pârâta să nu se pronunţe asupra notificării, până la data introducerii acţiunii, respectiv 21 septembrie 2007.
Cât priveşte apelul intervenienţilor, s-a reţinut că, potrivit art. 49 şi urm. C. proc. civ., doar în cazul admiterii în principiu a cererii de intervenţie, aceasta se soluţionează odată cu cererea principală, numai în acest caz trebuind să existe menţiuni exprese în dispozitiv privind soluţionarea acestei cereri.
Or, în speţă, cererea de intervenţie a fost respinsă, prin încheierea din 3 octombrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V- a civilă.
În cauză, au declarat recurs în termen legal atât intervenienţii, cât şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General.
În recursul lor, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., intervenienţii critică hotărârile date în cauză, susţinând în esenţă că în mod greşit s-a respins cererea de intervenţie, cu ignorarea interesului, pe care aceştia îl au pentru ca drepturile lor să fie recunoscute.
Tot astfel, se mai arată, cererea formulată venea în sprijinul soluţionării corecte a notificării în condiţiile în care reclamanta nu a prezentat suficiente acte pentru dovedirea calităţii sale procesuale active şi nu s-a respectat principiul unanimităţii, notificarea fiind formulată numai de reclamantă iar nu şi de ceilalţi moştenitori, persoane aflate în viaţă.
Cât priveşte recursul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acesta vizează cele două date de referinţă pe care - în înţelesul Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 - le-ar avea termenul de 60 de zile, referitor la îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire, respectiv fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
Ultima dată de referinţă, conchide recurentul, este aplicabilă cauzei, în condiţiile în care reclamanta nu a înţeles să-şi completeze dosarul administrativ şi nici să depună actele şi precizările cerute de normele metodologice.
O ultimă critică priveşte, greşita obligare a pârâtului la plata daunelor cominatorii, capăt de cerere care raportat la prevederile art. 5803 C. proc. civ., apare ca inadmisibil.
Recursul formulat de intervenienţii N.T. şi C., se priveşte ca nefondat urmând a fi respins în considerarea argumentelor ce succed.
Astfel, criticile acestora apar ca irelevante în raport de obiectul acţiunii ce vizează, nu rezolvarea pe fond a cererii de restituire a imobilului ci, punctual, obligarea entităţii investite de a se pronunţa, în acord cu dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin decizie sau prin dispoziţie motivată.
Cât priveşte greşita reţinere de către instanţe a calităţii procesuale active a reclamantei prin încălcarea principiului unanimităţii, în condiţiile în care cea în cauză nu este singura moştenitoare, în viaţă, a fostului proprietar al imobilului ce a făcut obiectul notificării, şi această critică este nefondată în raport de prevederile art. 4 alin. (4) din lege, potrivit căruia, de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III, profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire.
Or, în cauză, nu rezultă că vreun alt moştenitor al defuncţilor A. şi C.A. - foştii proprietari ai nemişcătorului - ar fi iniţiat procedura instituită prin dispoziţiile art. 22 alin. (1)-(5) din lege.
Corect au apreciat instanţele şi în legătură cu inadmisibilitatea unor cereri de intervenţie, formulate de terţe persoane, în procedura Legii nr. 10/2001.
Astfel, în situaţia în care, în cadrul raportului juridic creat urmare formulării unei cereri întemeiată pe dispoziţiile art. 22 din lege - ale cărui părţi nu pot fi decât persoane ce se pretinde îndreptăţite şi unitatea deţinătoare - sunt lezate drepturile unei alte persoane (care, nu este parte a acestui raport juridic) aceasta îşi poate apăra interesele, dar apelând la calea dreptului comun.
Cât priveşte recursul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, acesta urmează a fi admis, însă în limitele şi pentru considerentele ce succed.
Astfel, în cauză nefăcându-se dovada existenţei unui prejudiciu, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 5803 alin. (2) C. proc. civ., care consacră dreptul creditorului de a solicita plata unor daune interese pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligaţiei de a face - prevăzută în alin. (1) - textul fiind de altfel aplicabil doar executării unei obligaţii prevăzută într-un titlu executoriu.
Eventualele controverse, legate de modalităţile în care poate fi înfrântă rezistenţa debitorului în îndeplinirea obligaţiei de a face, concretizate în condamnarea acestuia la plata unor sume de bani pentru fiecare zi de întârziere, până la executarea obligaţiei în natură, au fost tranşate prin intervenţia legiuitorului care, prin Legea nr. 459 din 6 decembrie 2006 a adăugat art. 5803 C. proc. civ., alte trei noi alineate din care alineatul 5 dispune tranşant că pentru neexecutarea obligaţiilor prevăzute de acest text, nu se pot acorda daune cominatorii.
Or, daunele cominatorii, creaţie a practicii judiciare, reprezintă o condamnare pecuniară pentru fiecare zi de întârziere, cu rolul de a obţine, în mod indirect, executarea obligaţiei şi a învinge rezistenţa debitorului, în executarea cu întârziere sau neexecutarea obligaţiei.
În consecinţă, se va reţine ca fondat motivul de recurs vizând greşita obligare a pârâtului la plata unor daune cominatorii, în cuantum de 50 lei/zi de întârziere.
Nefondată este însă critica privind obligarea greşită a pârâtului de a răspunde notificării formulate de reclamantă la 11 februarie 2002.
Astfel, chiar acceptându-se teza că termenul de 60 de zile, prevăzut de art. 25 alin. (1) din lege, ar fi unul de recomandare, caracterul rezonabil al acestuia a fost cu mult depăşit iar acţiunea vizând obligarea pârâtului de a răspunde notificării, este pe deplin justificată în condiţiile în care a fost formulată la peste 5 ani de la data când reclamanta a întreprins demersul prevăzut de art. 22 alin. (1) din acelaşi act normativ, interval în care nu a primit nici un răspuns.
Or, aşa cum în mod constant au statuat instanţele, lipsa răspunsului într-un interval mare de timp de la data iniţierii procedurii administrative, poate fi interpretată ca un refuz al soluţionării notificării, situaţie ce aduce în discuţie culpa entităţii investite.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul pârâtului urmează a se admite, cu consecinţa modificării în parte a deciziei atacate, admiterii apelului declarat de acesta şi schimbării în parte a sentinţei, în sensul înlăturării dispoziţiei vizând plata daunelor cominatorii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de intervenienţii N.C. şi N.T. împotriva deciziei nr. 404 din 15 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin primar general împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică în parte Decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de pârât împotriva sentinţei nr. 1796 din 28 noiembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Schimbă în parte sentinţa tribunalului în sensul că înlătură dispoziţia vizând obligarea pârâtului la plata daunelor cominatorii.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Obligă pe intervenienţii N.C. şi N.T. la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată faţă de intimata-reclamantă I.Ş.A.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5149/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5145/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
