ICCJ. Decizia nr. 5149/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5149/2010
Dosar nr. 3290/3/2009
Şedinţa publică din 12 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 29 ianuarie 2009, reclamanta H.E. a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primar general, în calitate de unitate deţinătoare, la restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 2, compus din teren în suprafaţă de 187,86 mp şi construcţia edificată pe acesta, cu obligaţia reclamantei de a returna acestuia suma de 95.782.774 lei, actualizată cu indicele de inflaţie, sumă ce a fost încasată în anul 1999 cu titlu de despăgubire, conform Legii nr. 112/1995.
La data de 6 mai 2009 s-a fost formulată cerere de intervenţie în interes propriu de către numita R.V.D., prin care s-a solicitat ca, în cazul admiterii acţiunii, să fie obligată reclamanta la plata contravalorii tuturor îmbunătăţirilor aduse de intervenientă imobilului pe perioada în care a ocupat apartamentul nr. 3 cu titlu de chiriaş.
Prin încheierea pronunţată la termenul de judecată din 5 iunie 2009, tribunalul a respins în principiu cererea de intervenţie.
Prin sentinţa civilă nr. 897 din 12 iunie 2009, Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea şi a obligat pârâtul se emită dispoziţie de restituire în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 2, compus din teren în suprafaţă de 187, 86 mp şi construcţia edificată pe acesta, mai puţin apartamentul nr. 2 ce a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 către numiţii S.V. şi S.M. prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 3651 din 7 octombrie 1997. Totodată, a fost obligată reclamanta să restituie pârâtului suma de 95.782.774 lei, actualizată cu indicele de inflaţie, încasată în anul 1999 cu titlu de despăgubire în temeiul Legii nr. 112/1995.
Cererea de intervenţie în interes propriu formulată R.V.D. a fost respinsă în principiu şi în fond.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că, în condiţiile în care notificarea formulată de reclamantă nu a fost soluţionată de pârât, instanţa se poate pronunţa pe fondul cauzei.
S-a mai reţinut că reclamanta a făcut dovada că imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv, în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001 şi că aceasta este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau prin echivalent pentru apartamentele ce nu au fost vândute în temeiul Legii nr. 112/1995.
Întrucât reclamanta a primit despăgubiri pentru imobilul în litigiu în temeiul Legii nr. 112/1995, tribunalul a considerat că se impune obligarea acesteia la restituirea lor.
Apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general împotriva acestei hotărâri a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 647 din 10 decembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În motivarea deciziei s-a reţinut, în esenţă, că tribunalul putea şi era obligat să soluţioneze în fond notificarea reclamantei, acest aspect fiind statuat prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Cu privire la criticile pârâtului referitoare la faptul că prima instanţă a reţinut greşit lipsa titlului statului, s-a arătat că acestea nu pot fi primite deoarece, pe de o parte, Legea nr. 10/2001 şi HG nr. 250/2007 stabilesc expres caracterul abuziv al preluării imobilelor în baza Decretului nr. 92/1950, iar pe de altă parte, caracterul nelegal al decretului a fost în mod constant reţinut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând admiterea căii de atac şi modificarea deciziei, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
În motivarea recursului se arată că termenul de 60 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
Se mai susţine că imobilul a făcut obiectul Decretului nr. 92/1950, notificarea reclamantei fiind soluţionată în temeiul Legii nr. 112/1995 prin acordarea despăgubirilor în valoare de 95.782.774 lei, suma fiind şi încasată de către reclamantă.
Analizând recursul prin prisma criticilor formulate, se constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanta H.E. a formulat notificarea nr. 134 din 04 iunie 2001 prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 2, compus din teren în suprafaţă de 187,86 mp şi construcţia edificată pe acesta, cu obligarea sa la restituirea sumei încasate conform Legii nr. 112/1995 cu titlu de despăgubire.
Pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, în calitate de unitate deţinătoare, avea obligaţia să se pronunţe asupra notificării prin decizie sau dispoziţie motivată, în termen de 60 de zile de la data depunerii notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare.
În cauză se constată lipsa răspunsului persoanei juridice deţinătoare a imobilului, notificarea formulată de reclamantă nefiind soluţionată nici până la momentul promovării în justiţie a prezentei acţiuni, 29 ianuarie 2009, ceea ce echivalează cu refuzul restituirii imobilului.
Prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii s-a statuat că: „În cazul când unitatea deţinătoare sau unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanţa învestită să evoce fondul în condiţiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime".
Se constată, aşadar, că în mod legal instanţele de fond şi apel au analizat fondul litigiului dedus judecăţii, procedând în acord cu dispoziţiile deciziei citate mai sus.
Instanţa de apel a reţinut corect, confirmând soluţia primei instanţe, că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de către Statul Român, că operează de drept prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, autoritatea administrativă tergiversând în mod abuziv soluţionarea notificării.
Aşa fiind, criticile recurentului, în sensul că în mod greşit s-a considerat lipsa răspunsului ca echivalând cu refuzul de a soluţiona notificarea, sunt neîntemeiate faţă de cele arătate anterior şi în raport de dezlegarea de drept dată de Decizia citată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de Municipiul Bucureşti prin primar general.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de Municipiul Bucureşti prin primar general împotriva deciziei civile nr. 647 din 10 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 12 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5148/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5146/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
