ICCJ. Decizia nr. 5201/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5201/2010
Dosar nr. 14816/3/2008
Şedinţa publică din 13 octombrie 2010
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 17 septembrie 2007 sub nr. 18118/299/2007, reclamanţii B.C. şi B.E. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, G.G. şi G.D., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. 9 situat în Bucureşti, sector 1 şi existenţa dreptului lor de proprietate asupra acestui apartament, precum şi obligarea pârâţilor G.G. şi G.D. să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul descris mai sus, precum şi cota indiviză de teren aferent, în suprafaţă de 13,76 mp.
Prin sentinţa nr. 3208 din 10 martie2008, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, în baza art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., raportat la valoarea imobilului revendicat.
Investit prin declinare de competenţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, a pronunţat sentinţa nr. 51 din 13 ianuarie 2009, prin care a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, precum şi acţiunea, ca neîntemeiate.
Pentru a respinge excepţia lipsei calităţii procesuale active, tribunalul a reţinut că acţiunea în revendicare este mijlocul procesual prin care persoana care se consideră proprietar se îndreaptă împotriva persoanei deţinătoare a bunului, pentru ca prin intermediul instanţei judecătoreşti aceasta din urmă să fie obligată să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie bunul respectiv.
Ca atare, calitatea procesuală activă în acţiunea în revendicare aparţine persoanei care se pretinde proprietar, în speţă reclamanţilor, care au invocat că au devenit proprietari ai imobilului litigios, preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974, conform titlului de proprietate nr. 6276/1985.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:
Imobilul revendicat a aparţinut reclamanţilor, conform contractului de construire nr. 1424/7 din 21 august 1986, actului adiţional la acest contract şi titlului de proprietate nr. 6276 din 10 iulie 1985.
Prin Decizia nr. 497 din 14 martie1989 a Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, în aplicarea Decretului 223/1974 şi Decretului 182/1977, s-a dispus preluarea imobilului de către stat din proprietatea reclamanţilor.
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 768/112/1996, pârâţii G.D. şi G.G. au dobândit proprietatea acestui imobil, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că reclamanţii nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru restituirea imobilului în natură sau în echivalent şi nu au formulat nici acţiune împotriva pârâţilor pentru constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
In speţă, instanţa a fost învestită cu o acţiune în revendicare contra terţului dobânditor, intentată după apariţia Legii nr. 10/2001 şi împotriva Municipiului Bucureşti pentru constatarea nevalabilităţii titlului statului.
Întrucât revendicarea este solicitată ca o consecinţă a nevalabilităţii titlului statului, deşi au fost formulate două capete de cerere distincte, acestea nu pot fi verificate separat, ci numai împreună.
Astfel, după apariţia Legii nr. 10/2001, care este legea specială în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, acţiunea în revendicare intentată împotriva terţului dobânditor nu poate fi soluţionată potrivit dreptului comun, ci numai cu respectarea condiţiilor şi a prevederilor imperative ale legii speciale, care altfel ar fi eludate, întrucât la art. 45 se vorbeşte de acţiunea în nulitatea absolută a actului de înstrăinare.
In cauza de faţă, având în vedere că acţiunea în revendicare este formulată după apariţia Legii nr. 10/2001, chiar dacă reclamanţii au arătat ca temei de drept al cererii lor dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. civ., în soluţionarea ei urmează a se ţine seama de criteriile prevăzute de Legea nr. 10/2001, şi anume art. 45 alin. (2) întrucât acţiunea în revendicare formulată după apariţia Legii nr. 10/2001 împotriva terţului dobânditor este o acţiune în revendicare specială supusă criteriilor arătate în această lege şi nu criteriilor acţiunii în revendicare de drept comun, restituirea în natură a imobilului este condiţionată de anularea actului de înstrăinare, în caz contrar tidul terţului dobânditor consolidându-se ex lege, fiind preferat de legiuitor celui al persoanei îndreptăţite.
Soluţia decurge atât din litera, cât şi din spiritul Legii nr. 10/2001 [art. 2 alin. (2) rap. la art. 45 alin. (5)], deoarece altfel sancţiunea prescripţiei dreptului la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a titlului terţului dobânditor ar fi practic inutilă câtă vreme acţiunea în revendicare s-ar baza doar pe simpla comparare de titluri.
Reclamanţii au formulat cerere de revendicare abia la data de 17 septembrie 2007 şi nu au solicitat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare în termenul de 18 luni, astfel că tidul de proprietate al terţilor dobânditori s-a consolidat prin trecerea timpului. De asemenea, reclamanţii nu au formulat nici notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea imobilului în natură sau prin echivalent.
Un alt argument în susţinerea acestei soluţii este desprins şi din dispoziţiile cuprinse în art. 22 alin. (5) din Legea mr. 10/2001, care prevăd că nerespectarea termenului de 12 luni pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a cere în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Drept urmare, prin efectul decăderii, aceştia pierd chiar însuşi dreptul de proprietate asupra imobilelor, cu titlu de sancţiune.
In ceea ce priveşte temeiul invocat de către reclamanţi, şi anume art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, acesta nu poate fi interpretat ca o sarcină a statelor de a restitui bunuri preluate anterior ratificării Convenţiei de către acestea. Bunul imobil disputat în cauza de faţă a fost preluat de către stat în anul 1989, adică anterior ratificării de către România a Convenţiei.
Pentru a beneficia de protecţia instituită de art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie este necesară îndeplinirea unor condiţii cu privire la bun, una dintre acestea fiind aceea ca bunul să fie actual. In cazul intereselor economice şi a „speranţei legitime" este necesară condiţia ca acestea să aibă o valoare economică certă, cerinţe ce nu sunt îndeplinite în speţă în privinţa solicitării reclamanţilor.
Din contră, ca urmare a neatacării în justiţie a valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare al pârâţilor persoane fizice, prin consolidarea titlului lor prin efectul Legii nr. 10/2001, aceştia deţin un „bun" în sensul Convenţiei, care, dacă ar fi încălcat prin admiterea acţiunii in revendicare, ar constitui o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Aşa fiind, cererea reclamanţilor apare ca neîntemeiată, impunându-se a fi respinsă în totalitate împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel reclamanţii.
Prin Decizia civilă nr. 588 A din 16 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III - a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins apelul, ca nefondat, pentru următoarele considerente.
Critica referitoare la greşita soluţionare a capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului şi cea vizând nemotivarea hotărârii pe acest aspect nu pot fi primite.
Conform considerentelor sentinţei apelate, tribunalul a apreciat că, întrucât acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi este solicitată ca o consecinţă a nevalabilităţii titlului statului asupra bunului revendicat, pretenţia reclamanţilor se impune a fi analizată din perspectiva acţiunii cu care prima instanţă a fost legal investită, constatarea valabilităţii titlului statului reprezentând o chestiune prejudicială ce se impune a fi analizată ca atare.
Într-adevăr, aşa cum rezultă din cuprinsul acţiunii introductive, reclamanţii şi-au configurat exerciţiul dreptului de acces la instanţa de judecată în scopul valorificării pretenţiei lor concrete - recunoaşterea pe cale judecătorească a dreptului lor de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, - prin formularea unei acţiuni în revendicare, acţiune reală, de drept comun, ale cărei caracteristici, stabilite de o îndelungată şi constantă jurisprudenţă naţională, sunt acelea că ea însoţeşte, apără şi se întemeiază pe însuşi dreptul de proprietate, acţiunea fiind întemeiată în drept pe dispoziţiile înscrise în art. 480-481 C. civ.
Această acţiune impunea aşadar instanţei de fond o analiză complexă a raportului juridic litigios dedus judecăţii, prin mecanismul comparării ridurilor de proprietate aflate în conflict judiciar -mecanism specific acţiunii în revendicare de drept comun - care includea şi modalitatea în care statul a preluat imobilul revendicat din patrimoniul reclamanţilor, astfel că nu s-ar putea reţine ca fiind greşită aprecierea instanţei de fond în sensul că cererea reclamanţilor vizând constatarea nevalabilităţii titlului statului reprezintă doar un petit instrumental care slujeşte şi este în strânsă legătură cu revendicarea imobilului.
Pe de altă parte, în cauză, analiza primei instanţe a vizat în mod expres calitatea celor doi reclamanţi de titulari ai unui bun sau a unei speranţe legitime în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar din această perspectivă curtea nu poate aprecia ca fondată critica apelanţilor referitoare la ignorarea de către prima instanţă a temeiurilor de fapt şi de drept pe care aceştia şi-au întemeiat acţiunea în revendicare, prima instanţă răspunzând punctual şi cu trimitere la probele administrate în cauză şi prevederile legale pe care le-a apreciat ca fiind incidente în cauză, verificând în cauză existenţa elementelor definitorii ale acţiunii cu care a fost sesizată, atât din perspectiva legislaţiei interne, cât şi a practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Nici critica referitoare la modul de soluţionare a acţiunii în revendicare promovată de reclamanţi nu este fondată.
In soluţionarea acţiunii deduse judecăţii trebuie stabilit cu prioritate dacă reclamanţii sunt titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, inclusiv prin prisma dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Aşa cum rezultă din actele dosarului, imobilul revendicat a aparţinut reclamanţilor în temeiul contractului de construire nr. 1424/7/1986, actului adiţional la acest contract şi titlului de proprietate nr. 6276 din 10 iulie 1985.
Prin Decizia nr. 497/1989 a Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, în aplicarea Decretului nr. 223/1974 şi Decretului nr. 182/1977, imobilul a fost preluat de stat, la acea dată fiind acordate despăgubiri doar reclamantei, în suma de 140.117 lei, reprezentând evaluarea cotei sale părţi de ½ din imobil.
Din înscrisurile anexate la dosar nu rezultă că reclamanta a formulat, anterior promovării prezentei acţiuni, un demers administrativ sau judiciar prin care să urmărească redobândirea imobilului în litigiu.
In apel s-a făcut dovada că la data de 05 noiembrie 2001, numai reclamantul a depus în conformitate cu prevederile legii speciale de reparaţie, Legea nr. 10/2001, notificare prin care a solicitat acordarea de despăgubiri băneşti pentru cota sa de ½ din imobilul litigios.
Pentru a exista o protecţie a unui drept subiectiv al persoanei îndreptăţite în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, este necesar, potrivit jurisprudenţei CEDO, să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părţii existenţa unei speranţe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.
Astfel, din examinarea hotărârilor pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele având ca obiect imobilele preluate de stat rezultă că instanţa europeană a reţinut că au fost încălcate exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 în toate cazurile în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, ceea ce nu este cazul în speţă, în condiţiile în care reclamanţii, din pasivitate, nu au obţinut o atare hotărâre judecătorească prin care dreptul pretins în prezenta cauză să le fi fost recunoscut.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar aprecia că notificarea anterior menţionată ar viza apartamentul revendicat în prezenta cauză, se poate observa că, în cadrul acestei notificări, reclamantul a solicitat acordarea de masuri reparatorii nu pentru întreg imobilul, ceea ce ar fi fost posibil, în virtutea prevederilor legale înscrise în art. 35 din Codul familiei, ci doar în limita cotei de ½ din imobil, cota ce îi fusese preluată de stat, în timp ce reclamanta nu a făcut dovada că, la rândul său, ar fi promovat un atare demers.
Pentru a reţine existenţa unui bun în sensul Convenţiei, în cauza Păduraru contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a atras atenţia şi asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul şi le-a însuşit fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar, stabilind că „nu este vorba de un nou drept, ci de recunoaşterea explicită şi retroactivă a vechiului drept, cu menţiunea că legea nu face nicio distincţie între situaţia imobilelor vândute chiriaşilor şi cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului".
Aplicabilitatea acestor dispoziţii legale şi, implicit, existenta unei speranţe legitime şi suficient justificate nu poate fi, însă, reţinută decât în ceea ce priveşte, sub rezerva anterior formulată, demersul formulat de reclamant pentru cota sa de ½ din imobil, câtă vreme reclamanta nu a invocat şi nici nu a probat o imposibilitate obiectivă de a urma, la rândul său, calea administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, prin formularea notificării prevăzute de art. 22 şi următoarele din legea specială.
In acest sens, trebuie avute în vedere considerentele obligatorii expuse în Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în care s-a arătat că, în soluţionarea problemei dacă prioritatea Convenţiei poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale, nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.
In acest sens, Înalta Curte a avut în vedere şi cauza Păduraru contra România, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut faptul că, Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia. De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia şi constatarea că statul şi-a încălcat obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în ceea ce priveşte chestiunea de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza decretelor de naţionalizare.
In circumstanţierea acesteia statuări, Înalta Curte a reţinut, în considerentele deciziei nr. 33/2008, cu privire la prima problemă care a făcut obiectul recursului în interesul legii şi al analizei sale, că legea specială la care face trimitere art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi de care se prevalează reclamanţii în susţinerea apelului, este tocmai Legea nr. 10/2001, care reglementează măsuri reparatorii atât pentru imobile preluate cu titlu, cât şi fără titlu, astfel că s-a considerat neîntemeiat argumentul instanţelor care au considerat că nu ar exista suprapunere în ceea ce priveşte câmpul de reglementare al celor două acte normative (legea generală şi legea specială). In consecinţa acestei constatări, instanţa supremă a statuat în sensul că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1996, de către chiriaşi.
Totodată, s-a statuat că „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.".
Or, imobilul în litigiu a fost preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, conform Decretului nr. 223/1974 şi Decretului nr. 182/1977, prin Decizia nr. 497 din 14 martie1989 dată de Biroul Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului 1 Bucureşti, deci într-una dintre modalităţile enumerate în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv lit. i).
In consecinţă, faţă de aceste prevederi legale şi de art. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, nu există nici un motiv pentru care s-ar considera că imobilul litigios nu intră în sfera de aplicare a legii, astfel cum este ea determinată de textele citate, împrejurare în care devine aplicabil raţionamentul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel că singura speranţă legitimă de care s-ar putea prevala reclamanta ar fi fost cea dată de Legea nr. 10/2001. Insă, aşa cum s-a reţinut anterior, reclamanta nu a înţeles să urmeze procedura impusă de acest act normativ, nu a invocat şi nu a dovedit existenţa unui motiv obiectiv pentru care nu a procedat la formularea notificării la care legea specială o obliga şi nici nu se poate prevala de o hotărâre judecătorească prin care să i se fi recunoscut dreptul pretins în prezenta cauză.
Curtea nu poate face abstracţie totodată de împrejurarea că prin această decizie s-a urmărit eliminarea divergenţelor de jurisprudenţă în soluţionarea cauzelor de natura celei formulate de reclamanţi şi nici de împrejurarea că în cauzele soluţionate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului contra României în această materie, situaţia premisă avută în vedere viza circumstanţe distincte de cea în care se găseşte reclamanta din prezenta cauză.
Pe de altă parte, intimaţii-pârâţi au cumpărat apartamentul în litigiu la data de 05 decembrie 1996, iar în speţă nu s-a invocat şi nu s-a probat că anterior reclamanţii ar fi făcut demersuri în scopul redobândirii imobilului, că ar fi notificat pe pârâţi cu privire la dreptul pretins în prezenta cauză, anterior cumpărării imobilului de către aceştia, şi nici că ar fi promovat o acţiune prin care să invoce eventual nulitatea contractului astfel încheiat, iar acţiunea în revendicare ce face obiectul prezentului litigiu a fost introdusă abia la data de 17 septembrie 2007.
Faţă de dispoziţiile art. 18 şi art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată, modificată prin Legea nr. 1/2009, urmează a se reţine că, în speţă, s-a consolidat titlul cumpărătorilor de bună-credinţă, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi cu statul/unitatea administrativ-teritorială, întrucât apelanţii-reclamanţi nu au formulat o acţiune în anularea acestui act.
Într-o asemenea situaţie, validitatea titlului subdobânditorului a fost recunoscută - în speţă, indirect, prin nepromovarea acţiunii în anulare în termenul de prescripţie impus de lege, sens în care este şi jurisprudenţa constantă a instanţei supreme.
In raport de caracterul obligatoriu al deciziei nr. 33/2008, acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii, nu poate fi soluţionată potrivit criteriilor de comparaţie a titlurilor stabilite de dreptul comun, ci trebuie soluţionată numai cu respectarea prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate, pentru că atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada 06 martie1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate face abstracţie de existenţa sa.
Sub aspect procedural, prevederile Legii nr. 10/2001 nu exclud, în toate situaţiile, acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar al imobilului, dar, pe fondul litigiului, nu se poate apela exclusiv la compararea titlurilor de proprietate, pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., ci trebuie avute în vedere prevederile de drept substanţial ale Legii nr. 10/2001 pentru aprecierea valabilităţii titlului chiriaşului-cumpărător, care nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare dedusă judecăţii.
Pe de altă parte, în virtutea jurisprudenţei CEDO exprimată în cauza Raicu contra României din 2006, pârâţilor care au cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995 li se recunoaşte un bun ce trebuie protejat de orice ingerinţă. Pârâţii au cel puţin speranţa legitimă în acest sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale - care nu recunoaşte proprietarului deposedat decât dreptul de a obţine despăgubiri în situaţia în care bunul a fost înstrăinat cu respectarea Legii nr. 112/1995, precum şi în situaţia în care contractul a fost încheiat cu bună-credinţă - unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect.
Curtea Europeană a reamintit că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporţionate (a se vedea Pincova şi Pina) şi că persoanele care au dobândit bunurile cu bună-credinţă nu trebuie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat aceste bunuri în trecut.
In acelaşi timp, prin Decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în faţa legii speciale, Legea nr. 10/2001, poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, numai cu condiţia de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
In cadrul acţiunii în revendicare deduse judecăţii, prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul reclamantului B.C., care însă justifică o speranţă legitimă pentru cota parte de ½ din imobil, cât şi în cazul pârâţilor, cumpărători de bună-credinţă ai imobilului revendicat.
Chiar dacă prin hotărârea Păduraru contra României, precum şi prin alte hotărâri pronunţate în cauze similare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că Statul Român şi-a încălcat obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în ceea ce priveşte chestiunea de interes general care o constituie restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza actelor normative de naţionalizare, acest aspect nu poate determina obligarea pârâţilor din speţă la restituirea în natură a imobilului, pe calea cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
S-ar încălca în acest mod principiul securităţii raporturilor juridice, cât şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie în ceea ce priveşte dreptul pârâţilor asupra bunului în litigiu, în condiţiile în care nu aceştia, ci statul ar trebui să suporte sarcina reparării integrale a prejudiciului suferit de reclamant prin imposibilitatea restituirii imobilului.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către reclamanţi, care au criticat-o, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca fiind dată cu aplicarea greşită a legii atât sub aspectul modului de soluţionare a capătului de cerere în constatarea nevalabilităţii titlului statului, cât şi al modului de soluţionare a capătului de cerere în revendicare.
În dezvoltarea acestui motiv, recurenţii au arătat următoarele:
1. Instanţa de apel a confirmat în mod nelegal sentinţa atacată, în condiţiile în care tribunalul nu soluţionase distinct capătul de cerere în constatarea nevalabilităţii titlului statului.
Cât timp instanţa fusese investită cu judecarea a două capete de cerere distincte, întemeiate pe dispoziţii distincte de drept comun, răspunsul la aceste două cereri se impunea a fi dat în mod formal explicit, cu atât mai mult cu cât soarta unuia sau altuia din cele două capete de cerere nu depindea de soluţia dată în celălalt.
Instanţele trebuiau să cerceteze în mod distinct modul de dobândire a bunului revendicat de acţiunea propriu-zisă de revendicare.
Dacă ar fi procedat astfel, ar fi făcut o corectă aplicare a legii şi ar fi pronunţat o soluţie legală, constatând că titlul statului asupra imobilului litigios nu este valabil. Aceasta deoarece, conform actelor de la dosar, imobilul revendicat a fost preluat de stat în baza Deciziei nr. 497 din 14 martie1989 a Biroului Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, dat în aplicarea Decretului nr. 223/1974, iar potrivit art. 2 lit. h) al Legii nr. 10/2001, el se înscrie în categoria imobilelor preluate de stat fără titlu valabil, aşa cum este definit acesta în art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
Art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 prevede că titlul statului este valabil dacă preluarea s-a făcut cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării de către stat.
Or, prin art. 36 alin. (1) şi (2) din Constituţia de la acea vreme se garanta dreptul de proprietate asupra casei de locuit, iar prin art. 12 se prevedea că terenurile şi construcţiile pot fi expropriate numai pentru lucrări de interes obştesc şi cu plata unei juste despăgubiri.
Pe de altă parte, România aderase încă din 10 decembrie 1948 la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care prevedea la art. 17 alin. (1) că orice persoană are dreptul la proprietate atât singură, cât şi în asociaţie cu alţii, iar la art. 17 alin. (2) că nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.
Din simpla enunţare a acestor dispoziţii legale de drept intern şi internaţional reiese fără dubiu că apartamentul litigios nu a făcut obiectul preluării cu titlu valabil de către stat, ci preluarea s-a bazat pe o veritabilă violenţă legislativă.
Fiind contrar Constituţiei în vigoare din momentul edictării sale şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, Decretul nr. 223/1974 nu este un act prin care statul comunist să fi dobândit dreptul de proprietate asupra bunului de care reclamanţii au fost deposedaţi, ceea ce impunea ca instanţele anterioare să constate nevalabilitatea titlului statului, conform solicitării făcute prin primul capăt de cerere al acţiunii deduse judecăţii.
2. Instanţa de apel a confirmat în mod nelegal sentinţa fondului sub aspectul soluţiei de respingere a capătului de cerere în revendicare.
Motivarea cu care instanţa de apel a păstrat soluţia de respingere a acţiunii în revendicare, ca nefondată, nu poate fi primită, întrucât ea nu răspunde în mod satisfăcător la problema calităţii de proprietar a reclamanţilor asupra bunului pretins şi nici la cele ce decurg din această calitate, respectiv posibilitatea apărării dreptului de proprietate prin acţiunea în revendicare imobiliară, imprescriptibilă, ce permite oricând solicitarea restituirii bunului de la persoana în stăpânirea căreia se găseşte.
Acţiunea în revendicare se poate exercita chiar şi împotriva terţului dobânditor de la stat, prin act cu titlu oneros, cu atât mai mult cu cât statul a acţionat ca un non dominus, transferând terţului ceea ce nu dobândise în mod legitim.
Spre deosebire de acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun, acţiunea de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat este absolut diferită, ea referindu-se la repararea daunelor produse de stat proprietarilor ale căror bunuri au fost naţionalizate.
In acest sens, Legea nr. 10/2001 este o lege specială, dar care nu derogă de la prevederile art. 480 C. civ., ci derogă de la prevederile art. 998-999 C. civ., care reglementează răspunderea delictuală pentru faptele ilicite.
Faptul că măsurile reparatorii se acordă, de regulă, în natură, nu reprezintă efectul unei acţiuni în revendicare speciale, ci doar o aplicare a principiului reparării prejudiciului în natură.
Acţiunea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 este o acţiune personală imobiliară reparatorie, supusă prescripţiei sau decăderii, deci are o altă natură juridică decât acţiunea în revendicare de drept comun, care este reală, petitorie şi imprescriptibilă.
Acţiunea în revendicare întemeiată pe Codul civil poate fi considerată inadmisibilă atunci când există deschisă o altă acţiune în justiţie, reglementată printr-o lege specială, pentru obţinerea aceleiaşi finalităţi, respectiv restituirea în natură a bunului, şi recunoaşterea aceluiaşi drept, respectiv a dreptului de proprietate.
Nu poate opera buna-credinţă a terţului achizitor decât în situaţia în care acesta ar opune uzucapiunea scurtă, or, în absenţa opunerii unei asemenea uzucapiuni, simpla invocare a bunei-credinţe nu poate constitui element de preferabilitate a titlului terţului dobânditor, chiar şi dacă se invocă prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001; întrucât textul este de strictă interpretare şi aplicare, el nu poate fi extins altor situaţii decât acţiunilor în nulitate, deci nu se aplică şi acţiunilor în revendicare.
Actul de înstrăinare încheiat de statul neproprietar cu terţul subdobânditor de bună-credinţă fiind „res inter alios acta", nu trebuie să îl lipsească pe adevăratul proprietar de dreptul său de proprietate.
Aceasta este şi situaţia din speţă, unde pârâţii G., terţi subdobânditori, au achiziţionat imobilul în litigiu în condiţii care nu sunt ireproşabile pentru ei, întrucât s-au angajat fără precauţiuni în cumpărarea unui bun preluat de statul comunist în condiţii notoriu dubioase din punct de vedere juridic. Simpla lor ignoranţă nu este suficientă pentru a da naştere bunei-credinţe, fiind suficient ca pârâţii G. să citească denumirea Legii nr. 112/1995 pentru a observa că era vorba despre o lege care se referea la bunuri naţionalizate, adică la bunuri preluate de statul comunist în cu totul alte condiţii decât unele obişnuite, fireşti.
Dreptul de proprietate privată este garantat de Constituţia României şi apărat atât de norme juridice interne - art. 480 şi art. 481 C. civ., cât şi de norme juridice internaţionale - Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Legea nr. 10/2001 nu interzice exerciţiul acţiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, iar acele prevederi potrivit cărora normele contrarii sunt considerate abrogate nu pot fi interpretate în sensul că ele „ interzic" exerciţiul acţiunilor anterior menţionate. Prin urmare, nu pot fi considerate abrogate prevederile art. 480 şi art. 481 C. civ., întrucât Constituţia garantează proprietatea, inclusiv mijloacele de protecţie juridică ale acesteia, iar orice interpretare în alt sens ar însemna că „legea reparatorie" nu constituie decât un alt act normativ de „naţionalizare", „confiscare", atât timp cât restituirea în natură este condiţionată.
Acţiunea în revendicare se exercită de „adevăratul proprietar", iar nu de „fostul proprietar". Calitatea de adevărat proprietar, pe care reclamanţii o opun pârâţilor din prezenta cauză, presupune o existenţă continuă, neîntreruptă, permanentă a dreptului de proprietate în patrimoniul celui care o declină, în schimb calitatea de fost proprietar este precizată, dar neexplicată juridic în „legile reparatorii".
Dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz, el este un drept perpetuu pentru că durează atâta vreme cât există bunul asupra căruia se exercită şi există independent de exercitarea lui.
Din moment ce dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz, înseamnă că acţiunea cea mai energică prin care el poate fi apărat, anume acţiunea în revendicare, este imprescriptibilă extinctiv.
Prin urmare, cele două instanţe care au judecat cauza trebuiau să dea prevalentă trilului de proprietate al reclamanţilor în detrimentul celui deţinut de pârâţii G.
Totodată, acţiunea în revendicare dedusă judecăţii este conformă şi cu normele europene în materie de proprietate, principiul respectării bunurilor, consacrat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Drepturilor Omului fiind incident în speţă cât timp nu a existat o cauză de utilitate publică care să legitimeze deposedarea.
De la momentul aderării României la Uniunea Europeană, actele normative neconforme cu principiul respectării dreptului de proprietate statuat de Convenţie devin, potrivit prevederilor constituţionale, inoperante, caduce.
Decizia nr. 33/2008, care unifică practica în materia revendicării, se întemeiază ea însăşi pe aceste acte normative inoperante şi nu poate fi obligatorie proprietarilor ce au acţionat în revendicarea pe dreptul comun, câtă vreme statul nu a devenit niciodată proprietar al bunurilor preluate abuziv. El nu a transferat niciodată către terţii achizitori dreptul de proprietate, câtă vreme el însuşi nu l-a dobândit.
In atare condiţii, la fel ca şi Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost completată şi modificată, nici Decizia nr. 33/2008, deşi „obligatorie", nu este aplicabilă în cauza de faţă, în care nu este discutat dreptul de proprietate al pârâţilor cumpărători şi securitatea circuitului civil, ci dreptul de proprietate al reclamanţilor.
Nesiguranţa circuitului civil nu se datorează acţiunii în revendicare deduse judecăţii, ci este dată tocmai de titlul transmis de statul român pârâţilor G.
Acţiunea în revendicare de faţă urmăreşte tocmai asigurarea securităţii circuitului civil prin repunerea în matca firească a dreptului de proprietate al adevăraţilor proprietari.
Nu în ultimul rând, este de precizat că, în cele mai recente hotărâri date împotriva României în materia încălcării art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi-a nuanţat poziţia în ceea ce îi priveşte pe adevăraţii proprietari, apreciind că aceştia au dovedit că au o speranţă legitimă în ceea ce priveşte redobândirea bunurilor ce le-au aparţinut şi de care au fost deposedaţi în mod abuziv de către stat.
Aserţiunea instanţei de apel referitoare la faptul că reclamanta B.E. nu mai este titulară a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, întrucât nu deţine nici măcar „o speranţă legitimă şi suficient justificată" de a redobândi bunul cât timp nu s-a supus exigenţelor legii speciale, Legea nr. 10/2001, este greşită. Aceasta pentru că, raportat la prevederile art. 21 alin. (4) din Constituţia României, care stabilesc că jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative, reclamanta nu era obligată să urmeze prescripţiile Legii nr. 10/2001, care constituie tocmai o astfel de procedură specială administrativă de redobândire a bunurilor imobile preluate abuziv de stat în perioada comunistă.
In ceea ce îl priveşte pe reclamantul B.C., acesta a uzat de procedurile Legii 10/2001, formulând notificarea nr. 3494 din 5 noiembrie 2001, dar fără niciun succes, motiv pentru care, o dată în plus, trebuia reţinut că lui nu îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
In soluţionarea cererii în revendicare trebuia avută în vedere, cu prioritate, hotărârea Faimblat contra României, pronunţată pe data de 13 ianuarie 2009, care a statuat că statul român a suferit un eşec în încercarea de a pune ordine în sistemul său legislativ, acesta nereprezentând doar un factor agravant cu privire la responsabilitatea statului pentru respectarea Convenţiei, din cauza unei situaţii trecute sau actuale, dar, în acelaşi timp, o ameninţare pentru eficienţa viitoare a sistemului pus în aplicare de Convenţie.
Dispoziţiile acestei hotărâri au fost reluate pe data de 20 ianuarie 2009, în cauza Katz contra României.
Ambele hotărâri au rămas definitive, aşa încât din acest moment Legea nr. 10/2001 este abrogată implicit, cu toate modificările ei.
Şi aceasta pentru că art. 11 şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României prevăd nu numai faptul că actele internaţionale sunt obligatorii pentru Statul Român şi fac parte din dreptul său intern, ci şi faptul că ele se aplică cu întâietate faţă de normele juridice contrare.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede în art. 46 că statele se obligă să aducă la îndeplinire hotărârile definitive ale Curţii, or, în raport de această prevedere convenţională, dacă printr-o hotărâre a Curţii se stabileşte definitiv că e necesară adoptarea de noi măsuri legislative pentru că sistemul legislativ vechi nu a asigurat respectarea drepturilor apărate de Convenţie, interpretarea logico-juridică nu poate duce la o altă concluzie decât aceea că reglementarea veche este abrogată implicit.
Recursul este fondat din perspectiva criticii relative la faptul că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra primului capăt de cerere al reclamanţilor, cel în constatarea nevalabilitătii titlului de preluare al statului asupra imobilului în litigiu.
In fapt, prin cererea dedusă judecăţii, reclamanţii B.C. şi B.E. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, G.G. şi G.D., solicitând să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. 9, situat în Bucureşti, sector 1, deţinut în prezent de pârâţii persoane fizice şi obligarea acestora din urmă să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie acest imobil.
Modalitatea concretă în care reclamanţii au înţeles să-şi exercite dreptul la acţiune în justiţie, prin formularea pretenţiei concrete de revendicare a imobilului în litigiu, structurată pe două capete de cerere distincte - expresie a principiului disponibilităţii, în contextul unor dispoziţii de drept intern si internaţional expres enunţate, a determinat partea adversă să formuleze propria ei strategie în apărare - în acord cu principiile egalităţii în drepturi, dreptului la apărare şi al contradictorialităţii, în scopul contestării dreptului reclamanţilor şi a pretenţiei întemeiate pe acest drept, respectiv a protejării propriei sale situaţii juridice.
Intr-un asemenea context procesual, rolul instanţei de judecată este de a cerceta raportul juridic litigios în deplina sa complexitate, ceea ce înseamnă, în esenţă, stabilirea situaţiei de fapt în acord cu probele încuviinţate şi administrate, respectiv soluţionarea acesteia în temeiul dispoziţiilor legale incidente.
Or, ignorând limitele reale ale cererii de chemare în judecată a reclamanţilor, instanţa de apel şi-a însuşit greşit argumentul primei instanţe în sensul că cererea în constatarea nevalabilitătii titlului statului reprezintă doar un petit instrumental care slujeşte şi este în strânsă legătură cu revendicarea imobilului, nefiind necesară analizarea distinctă a valabilităţii titlului statului, chestiune prejudicială ce trebuie analizată împreună cu revendicarea şi nu separat.
Pe cale de consecinţă, greşit nu s-a primit motivul de apel al reclamanţilor vizând nepronunţarea explicită şi distinctă de către tribunal asupra capătului de cerere în constatarea nevalabilitătii titlului statului asupra imobilului litigios, care ar fi impus desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, conform art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
Faţă de nesoluţionarea unui capăt de cerere de către prima instanţă, s-ar fi impus, cu necesitate, soluţia de desfiinţare a sentinţei apelate şi de trimitere a cauzei spre rejudecare, prevăzută expres pentru această ipoteză de art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, prerogativa instanţei de a cenzura valabilitatea titlului statului reprezintă o componenta a dreptului de acces la un tribunal independent şi imparţial, cu deplină jurisdicţie, care să statueze asupra drepturilor cu caracter civil, cum este dreptul de proprietate, invocat în cauză, orice excludere din sfera de competenţă a instanţei a acestui atribut putând determina afectarea dreptului de acces la instanţă, garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (cauza Brumărescu contra României, cauza Glod contra României).
Pe de altă parte, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere modalitatea concretă în care reclamanţii şi-au configurat cererea de chemare în judecată, expresie a principiului disponibilităţii, fapt care a determinat o anumită strategie în apărare, fiecare parte susţinând şi valorificând situaţia de fapt a dosarului pendinte din perspectiva unui raţionament juridic distinct, cu finalitate diferită (întemeiat pe dispoziţii exprese de drept intern si internaţional, inclusiv jurisprudenţă naţională şi convenţională), corespunzător, în ultimă instanţă, propriului interes.
Accesului liber la justiţie al oricărei persoane pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, consacrat de art. 21 din Constituţie, îi corespunde obligaţia corelativă a instanţei de judecată ca, în condiţiile legii, să se pronunţe asupra cererii adresate.
In acest sens, dispoziţii exprese de drept procedural, respectiv art. 129 alin. (6) C. proc. civ., prevăd că „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii."
Nu poate fi acceptat, din această perspectivă legală, punctul de vedere al instanţelor anterioare, conform căruia primul capăt de cerere nu se impune a fi analizat ca o pretenţie de sine stătătoare, cu motivaţia că acesta ar conţine, în sine, o chestiune prejudicială, întrucât, pe de o parte, chestiunea prejudicială, în accepţiunea corectă a noţiunii, nu devine incidenţă într-o astfel de ipoteză, iar, pe de altă parte, însuşi principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil conferă prerogativa reală părţilor de a determina obiectul şi limitele judecăţii, cu corolarul obstaculării oricărei/oricăror tentative, din partea adversarului din proces, dar şi a instanţei de judecată, de a-i nesocoti semnificaţia.
Faţă de considerentele de fapt si de drept prezentate anterior, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) si (3) C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 [nesocotirea art. 129 alin. (6) C. proc. civ., respectiv a principiului disponibilităţii], cu referire la art. 297 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul reclamanţilor şi va modifica Decizia recurată, în sensul admiterii apelului reclamanţilor, cu consecinţa desfiinţării sentinţei civile nr. 51 din 13 ianuarie 2009 şi trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă, respectiv Tribunalul Bucureşti.
In rejudecare, tribunalul se va pronunţa asupra ambelor capete de cerere care formează obiectul acţiunii reclamanţilor, urmând a avea în vedere şi criticile de fond formulate în recurs, necercetate de instanţa de recurs faţă de soluţia adoptată, aceea de trimitere a cauzei spre rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii B.C. şi B.E. împotriva deciziei civile nr. 588 A din data de 16 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III - a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică Decizia recurată, în sensul că admite apelul formulat de apelanţii-reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 51 din data de 13 ianuarie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Desfiinţează sentinţa apelată şi trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5204/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5190/2010. Civil. Rectificare carte funciară.... → |
|---|
