ICCJ. Decizia nr. 5479/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5479/2010
Dosar nr. 2328/3/200.
Şedinţa publică din 21 octombrie 2010
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 08 iulie 2009, reclamantul L.S. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate că autorul reclamantului - L.A. - a fost expropriat prin Decretul nr. 427/1983 fără a exista o declaraţie de utilitate publică şi fără o prealabilă despăgubire, că autoarea reclamantului - L.R. - a fost expropriată deşi decretul menţionat nu face referire la persoana sa şi, în consecinţă, să oblige pârâtele să-l despăgubească pe reclamant cu privire la suprafaţa de teren de 675 mp aferentă fostului imobil din la valoarea de piaţă existentă la momentul efectuării expertizei evaluatorii, din care să se scadă despăgubirea primită, cu actualizarea cuvenită, până la momentul efectuării compensării.
În drept au fost invocate prevederile art. 480 - 481 C. civ., dispoziţiile Legii nr. 33/1994 privind exproprierea şi art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 539 din 13 aprilie 2009, a respins ca inadmisibilă acţiunea.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că:
Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, reprezintă o lege specială derogatorie de la prevederile dreptului comun, care reglementează regimul juridic al imobilelor ce au fost preluate în mod abuziv în perioada anterioară de către stat, organizaţii cooperatiste sau alte persoane juridice, indiferent dacă imobilele au fost preluate cu sau fără titlu valabil şi fără să se ţină cont de destinaţia imobilului la momentul preluării, cu excepţia acelor imobile care fac obiectul altor legi cu caracter reparator.
În conformitate cu acest act normativ, imobilele preluate în regimul anterior se restituie în natură persoanelor îndreptăţite, iar dacă nu este posibilă restituirea în natură se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent care constau în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri băneşti.
Legea nr. 10/2001 instituie o procedură prealabilă, obligatorie, pe care trebuie să o urmeze persoana îndreptăţită în vederea retrocedării în natură a bunului imobil sau pentru obţinerea de măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv să adreseze o notificare însoţită de acte doveditoare către unitatea deţinătoare, în termenul stabilit de lege, nedepunerea acestei notificări având drept consecinţă pierderea dreptului de a pretinde în justiţie măsuri reparatorii în natură ori prin echivalent.
În cauza de faţă reclamantul, conform susţinerilor făcute, nu a urmat această procedură administrativă prevăzută de lege, astfel că nu a formulat notificare la unitatea deţinătoare prin care să pretindă acordarea de despăgubiri băneşti pentru suprafaţa de teren ce a aparţinut în proprietate autorilor săi şi care a fost expropriată în regimul comunist printr-un decret emis în anul 1983, astfel că după apariţia Legii nr. 10/2001, nu îşi mai poate justifica pretenţiile legate de eventuale despăgubiri invocând în acest sens prevederile Legii nr. 33/1994 ori dispoziţiile dreptului comun.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat apel reclamantul, iar prin Decizia civilă nr. 668A din 09 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a, a respins, ca nefondat, apelul declarat.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Reclamantul L.S. a învestită instanţa de judecată la data de 21 ianuarie 2009, după intrarea în vigoare a Legii speciale nr. 10/2001, cu o acţiune în despăgubiri privind imobilul trecut în proprietatea statului, ca efect al Decretului de expropriere nr. 427/1983, cerere întemeiată de acesta pe dispoziţiile din Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică şi art. 480 - 481 C. civ.
Instanţa a calificat corect raportul juridic dedus judecăţii, apreciind asupra inaplicabilităţii dispoziţiilor din Legea nr. 33/1994 în cazul acţiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Pornind de la necesitatea respectării principiului neretroactivităţii legii [art. 15 alin. (2) din Constituţie], în deplină concordanţă cu prevederile art. 1 C. civ., ce instituie acelaşi principiu, consacrat deopotrivă şi în jurisprudenţa CEDO se afirmă că legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, în sensul că legea nouă nu poate desfiinţa sau modifica reglementarea juridică anterioară, iar legea veche nu poate să admită, la rândul ei, aplicarea imediată şi fără rezerve a legii noi; în conflictul dintre normele legale determinate pe de o parte de legea veche (Codul civil) şi legea nouă (Legea nr. 10/2001), instanţa supremă a statuat că legea de reparaţie a suprimat practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun, în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate.
S-a stabilit că Legea nr. 10/2001, interesează ordinea publică, este de imediată aplicare şi în deplină concordanţă cu principiul consacrat în art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
În acest cadru legislativ, prin Decizia nr. 53 din 4 iunie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit cu puterea obligatorie, determinată de art. 329 alin. (3) C. proc. civ. că nu-şi mai pot găsi aplicarea dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în cazul acţiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
S-a apreciat că nici critica privind temeiul juridic al cererii, în sensul că acţiunea reclamantului a fost întemeiată pe art. 480 C. civ. nu subzistă unei analize pertinente având în vedere că, prin petitul acţiunii, reclamantul a solicitat despăgubiri pentru teren şi şi-a întemeiat pretenţiile în drept, pe dispoziţiile din Legea nr. 33/1994.
Prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, s-a reţinut că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 numai persoanele exceptate de la această lege şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au deschisă calea acţiunii în revendicarea/retrocedarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Or, nici prin acţiune şi nici prin motivele de apel reclamantul nu a susţinut că a fost în imposibilitate să utilizeze această procedură.
În speţă, reclamantul nu a formulat notificare la unitatea deţinătoare prin care să pretindă acordarea de despăgubiri băneşti pentru terenul expropriat în 1983 ce a aparţinut autorilor săi, astfel încât în mod corect instanţa de fond a reţinut că, în aceste condiţii, nu îşi mai poate justifica pretenţiile legate de eventualitatea despăgubirii, invocând în acest sens prevederile Legii nr. 33/1994, ori dispoziţiile de drept comun.
În speţă, nu s-a pus în discuţie excepţia „prescrierii dreptului de proprietate", s-a constatat însă că reclamantul - apelant nu a urmat căile legale necesare pentru obţinerea despăgubirilor.
O modalitate prin care un stat parte la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil este şi obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.
Accesul la justiţie presupune în mod necesar ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze instanţei judecătoreşti.
Prin Legea nr. 10/2001 însă, au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar şi modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri [art. 25 alin. (1), art. 26 alin. (3)].
Aşadar, această lege nu suprimă accesul la un proces echitabil, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie în condiţiile art. 21 din Constituţie şi ale art. 21 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs reclamantul L.S.
Prin motivele de recurs formulate s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 329 C. proc. civ. raportat la art. 1 alin. (4), art. 11 alin. (1), art. 20, art. 21, art. 44 alin. (4), art. 53, art. 61 alin. (1) şi art. 124 alin. (3) din Constituţie şi s-au formulat următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
Reclamantul şi-a întemeiat pretenţiile, în drept, nu numai pe dispoziţiile Legii 33/1994, ci şi pe dispoziţiile Codului civil - art. 480 si art. 481 C. civ., dar şi pe dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ce tratează modalitatea de lipsire a proprietăţii şi dreptul la un proces echitabil.
Instanţa de apel a considerat, în mod eronat, că orice dispoziţie anterioară Legii nr. 10/2001, cum ar fi Legea nr. 33/1994 sau art. 480 şi art. 481 C. civ., reprezintă dispoziţii inaplicabile, pe simplu considerent că un stat, parte la CEDO, poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil, prin obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO prevede în mod clar că singura limitare, care să nu conducă la pierderea esenţei proprietăţii, este doar asupra folosinţei, ce trebuie să se circumscrie unor reguli generale, cu privire la urbanism, vecinătate, fiscalitate.
Dreptul de proprietate, în concepţia Curţii Europene, se poate pierde doar în condiţia în care statul expropriază proprietatea privată, după ce, în prealabil, acordă o dreaptă despăgubire.
Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei şi a sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu respectarea dispoziţiilor din CEDO, a Constituţiei României şi a Codului civil ce tratează dreptul de proprietate ca fiind un drept fundamental, ce nu trebuie suprimat.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a art. 329 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, în conformitate cu prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992: „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia".
Aşa cum rezultă din cuprinsul dispoziţiei legale citate, norma a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să aibă legătură cu obiectul cauzei, în sensul că, soluţionarea litigiului se bazează pe aplicarea respectivei norme.
În cauză însă, autorul excepţiei pune în discuţie, de fapt, modul de aplicare în timp a unor norme legale, precum şi raportul dintre legea specială şi dreptul comun, dintre norma internă şi cea europeană în materia dreptului de proprietate.
Or, aspectele invocate ţin, în realitate, de modul de interpretare şi de aplicare a legii, atribuţii ce revin instanţei de judecată învestită cu soluţionarea litigiului, astfel încât, în cauză, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi primită.
Sunt însă fondate criticile formulate de recurent în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Reclamantul L.S. a învestită instanţele de judecată la data de 21 ianuarie 2009, după intrarea în vigoare a Legii speciale nr. 10/2001, cu o acţiune prin care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul trecut în proprietatea statului, ca efect al decretului de expropriere nr. 427/1983, cerere întemeiată pe dispoziţiile din Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, art. 480 - 481 C. civ. şi art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În raport de obiectul cererii care a învestit instanţele în prezentul litigiu, Curtea de Apel a făcut o corectă aplicare în cauză a prevederilor art. 329 alin. (3) teza 2 C. proc. civ. raportat la Decizia LIII (53) pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M.Of., partea I, nr. 769 din 13 noiembrie 2007.
Prin această decizie, s-a statuat că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Înalta Curte a decis, în soluţionarea recursului în interesul legii cu care a fost sesizată, că astfel de acţiuni sunt supuse reglementărilor cu caracter special şi de imediată aplicare cuprinse în Legea nr. 10/2001, lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere.
Prin urmare, în mod corect instanţele au stabilit că prezentului litigiu, nu-i sunt aplicabile dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, însă prin respingerea ca inadmisibilă a cererii formulate de reclamant, instanţele au încălcat prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a stabilit căart. 6§ 1 garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestaţie privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. Acest drept de acces la o instanţă nu este absolut, fiind supus unor limitări implicit acceptate, în special în ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate a unei acţiuni, deoarece aceasta impune, prin însăşi natura sa, o reglementare de către stat, care se bucură, în această privinţă, de o anumită marjă de apreciere. Totuşi, aceste limitări nu îi pot restricţiona unui justiţiabil accesul liber într-un asemenea mod sau într-o asemenea măsură încât dreptul său de a se adresa unei instanţe judecătoreşti să fie afectat în însăşi esenţa sa. Mai mult chiar, astfel de limitări nu sunt compatibile cu prevederile art. 6 § 1 din Convenţie decât dacă ele urmăresc un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
Aplicând aceste principii, Curtea Europeană a stabilit că respingerea, ca inadmisibilă a unei cereri adresate instanţelor naţionale reprezintă o ingerinţă în dreptul de acces la o instanţă judecătorească. Respingerea acţiunii nu prezintă prin ea însăşi o problemă din perspectiva Convenţiei dacă, în circumstanţele concrete ale speţei, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 apare drept o cale de drept efectivă, dar eficienţa acestei proceduri este un aspect ce trebuie verificat de instanţă (Faimblat vs. Romania).
Totodată, prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a ignorat şi Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Sesizată cu soluţionarea recursului în interesul legii, prin acea decizie, Înalta Curte a constatat că ceea ce instanţele de judecată au soluţionat diferit atât în cazul acţiunilor în revendicare îndreptate împotriva statului cât şi al celor îndreptate împotriva subdobânditorilor imobilelor înstrăinate de stat, este atât problema raportul dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială şi Codul Civil, ca lege generală, cât şi cea a raportului dintre legea internă şi Convenţia europeană a drepturilor omului.
Prin Decizia în interesul legii menţionată, Înalta Curte a răspuns ambelor probleme cu care a fost sesizată şi a stabilit prioritatea legii speciale în concurs cu legea generală şi a Convenţiei europene a drepturilor omului în raport cu legea specială, Legea 10/2001, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între normele europene şi cele cuprinse în legea specială internă.
S-a reţinut în considerentele deciziei în interesul legii că trebuie stabilit printr-o analiză în concret a fiecărei cauze dacă calea oferită de legea specială este sau nu una efectivă pentru valorificarea dreptului pretins de reclamant şi că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În cauză, Curtea de Apel a aplicat Decizia în interesul legii numai din perspectiva primei probleme pe care Înalta Curte a dezlegat-o prin acea hotărâre, ignorând, în mod nelegal, celelalte aspecte soluţionate în judecarea recursului în interesul legii.
Or, câtă vreme în cauză, reclamantul a susţinut că are un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, că respingerea cererii în temeiul excepţiei de inadmisibilitate reprezintă o încălcare a art. 6 din aceeaşi convenţie şi că valorificarea dreptului lui de proprietate nu este una efectivă în procedura oferită de legea specială internă, invocând în acest sens jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de apel trebuia să facă aplicarea deciziei în interesul legii şi să verifice susţinerile reclamantului, asigurându-i astfel accesul la justiţie, şi dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
Prin urmare, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va modifica Decizia atacată în sensul că, în temeiul art. 297 C. proc. civ., va admite apelul formulat de reclamant şi va desfiinţa sentinţa apelată, trimiţând cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul L.S. împotriva deciziei civile nr. 668 A din 09 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică Decizia în sensul că admite apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei nr. 539 din 13 aprilie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Desfiinţează sentinţa şi trimite cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5490/2010. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5474/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
