ICCJ. Decizia nr. 5535/2010. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5535/2010
Dosar nr. 1811/1/2010
Şedinţa publică din 25 octombrie 201.
Asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 11 septembrie 2006 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta T.D. a chemat în judecată pârâţii SC P.H. SA şi Municipiul Bucureşti prin Primar General şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pârâta SC P.H. SA să-i lase în deplină proprietate şi netulburată posesie, parterul format din 3 spaţii comerciale în suprafaţă de 95,40 mp, situat în imobilul din sector 2 Bucureşti, cu obligarea la plata daunelor interese, respectiv obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti la retrocedarea terenului aferent imobilului revendicat.
Prin sentinţa civilă nr. 825 din 15 aprilie 2008, prima instanţă a admis în parte acţiunea precizată şi cererea de intervenţie, a obligat pârâta SC P.H. SA să lase reclamantei şi intervenientului în deplină proprietate şi liniştită posesie spaţiul comercial în suprafaţă de 84,64 mp, situat la parterul imobilului din Bucureşti, sector 2, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de ing. I.A., respingând celelalte capete de cereri ca nefondate.
Prima instanţă a reţinut că, prin dispoziţia emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, dreptul de proprietate al reclamantei a fost deja recunoscut, astfel încât acesta nu mai putea fi repus în discuţie în acest cadru procesual.
Pentru aceleaşi considerente de fapt şi de drept a fost admisă şi cererea de intervenţie, tribunalul constatând că intervenientul are aceleaşi drepturi ca şi reclamanta, câtă vreme prin sentinţa civilă nr. 56 din 24 ianuarie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a constatat că aceasta este titularul dreptului de proprietate, în cotă de ¼ asupra imobilului în litigiu.
Referitor la revendicarea spaţiului adăugat de pârâţi, cererea s-a apreciat ca neîntemeiată, întrucât reclamanta nu este titulara dreptului de proprietate asupra acestuia.
Cererea privind plata despăgubirilor pentru prejudiciu creat prin degradarea imobilului în litigiu a fost de asemenea apreciată ca nefondat, pentru nedovedirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale, conform art. 998-999 C. civ.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 69 din 29 ianuarie 2009 a respins ca nefondat apelul reclamantei, a admis apelul pârâtei SC P.H. SA, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că, pentru spaţiul comercial de 84,65 mp situat la parterul imobilului din Bucureşti, sector 2, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de ing. I.A., reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent la preţul pieţii, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei, iar reclamanta a fost obligată la plata sumei de 1190 lei cheltuieli de judecată câtre pârâţi.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs, (I) la data de 19 martie 2009, reclamanta T.D. şi (II) la data de 27 martie 2009, intervenientul M.G.G., recursuri ce au fost respinse prin Decizia nr. 1024 din 18 februarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Hotărârea instanţei de apel a fost criticată pentru nelegalitate sub următoarele aspecte.
(I) Recurenta-reclamantă T.D. a criticat Decizia instanţei de apel sub următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:
S-a susţinut că Decizia instanţei de apel este netemeinică şi nelegală, întrucât a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Pe aceste temeiuri de drept, recurenta-reclamantă a arătat că, instanţa de apel a ignorat actele normative care privesc cauza dedusă judecăţii şi nu a văzut toate înscrisurile existente în dosar, legalizând în acest fel măsurile abuzive ale pârâtei SC P.H. SA, care, încălcând legea privind disciplina în construcţii, a realizat încăperea denumită depozit-magazie, fără autorizaţie de construcţie, punând astfel în pericol viaţa locatarilor din imobil.
Instanţa de apel nu a avut în vedere înscrisurile existente la dosarul cauzei, din care rezultă cu evidenţă că pârâta este o societate privată, cu capital mixt româno-olandez, care nu a fost înfiinţată printr-o hotărâre de guvern pentru a putea fi privatizată după metoda MEBO, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 77/1994, respectiv pentru a beneficia de prevederile Legii nr. 247/2005.
S-a susţinut că dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, după modificarea adusă prin Titlul I din Legea nr. 247/2005, nu pot fi aplicate retroactiv în cauza de faţă, întrucât, potrivit art. 1 C. civ., legea dispune numai pentru viitor, ea neavând putere retroactivă.
Titlul VII art. 1 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 reglementează sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele ce nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicare Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada martie 1945 - decembrie 1989 - spaţiul comercial în litigiu nu constituie un imobil demolat pentru a nu putea fi restituit în natură, adevăraţilor proprietari.
Imobilul în litigiu a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, confirmarea acestui fapt fiind atestat chiar de dispoziţia administrativă nr. 271 din 03 aprilie 2002 a Primarului Municipiului Bucureşti.
Dată fiind această situaţie, moştenitorii îndreptăţiţi la restituirea în natura au solicitat pe calea dreptului comun spaţiului comercial în litigiu, acţiune admisibilă potrivit deciziei XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie.
Spaţiul comercial în litigiu nu se afla evidenţiat în capitalul social al SC P. SA, la data înfiinţării SC P.H. SA, care a avut loc prin sentinţa civilă nr. 674 din 18 februarie 1992 a Judecătoriei Sector 3 Bucureşti, iar fără îndeplinirea acestei condiţii obligatorii impusă de art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, moştenitorilor îndreptăţiţi nu li se pot acorda despăgubiri pentru acest spaţiu comercial la nivelul valorii preţului de piaţă, aceştia fiind îndreptăţiţi la restituirea în natură a spaţiului comercial în litigiu.
Pârâta SC P.H. SA nu a fost privatizată pentru a beneficia de prevederile art. 60 Titlul I al Legii nr. 247/2005, deoarece nu fusese o societate cu capital integral de stat, înfiinţată printr-o hotărâre de guvern. Vânzarea-cumpărarea acţiunilor prin cele două contracte invocate în cauză nu constituie o privatizare, pentru că societatea fusese deja privatizată, aşa cum rezultă din sentinţa civila nr. 674 din 18 februarie 1992 a Judecătoriei Sector 3 Bucureşti.
Înfiinţarea SC P.H. SA, cu un capital de stat în valoare de 20.875.000 lei vechi, care a avut loc prin HG nr. 643/1990, nu poate fi validată, întrucât hotărârea nu a fost publicată în Monitorul Oficial al României, aşa cum rezultă din adresa Secretariatului General al Guvernului României nr. 378/A din 14 septembrie 2004.
Pârâta SC P.H. SA a indus în eroare instanţa de judecată de la Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, atunci când a obţinut sentinţa civilă nr. 10151 din 18 noiembrie 1994, hotărâre devenită irevocabilă din cauza neformulării în termen a recursului de către Municipiul Bucureşti şi SC A. SA Bucureşti, entităţi juridice care administrau la acea dată imobilul în litigiu.
Pârâta a indus în eroare şi Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti, atunci când a prezentat această hotărâre pentru a solicita atribuirea în proprietate a imobilului, iar această Comisie, datorită incompetenţei, dar şi a altor interese, a stabilit în cuprinsul dispoziţiei nr. 271 din 03 aprilie 2003 că SC P.H. SA este proprietara spaţiului comercial în litigiu.
Chiar dacă privatizarea pârâtei ar fi fost legală, imobilele preluate de stat în mod abuziv, prin naţionalizare, cum este cazul de faţă, se pot restitui în natură de către societăţile comerciale deţinătoare, în cazul în care privatizarea acestora s-a făcut prin contracte de vânzare-cumpărare de acţiuni.
In legătură cu considerentele contradictorii din cuprinsul deciziei recurate - art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - recurenta-reclamantă a arătat că, deşi într-unui din paragrafele deciziei, instanţa de apel a constatat că reclamanta şi intervenientul nu ar avea calitatea de proprietari ai spaţiului comercial în litigiu, deţinut de pârâta SC P.H. SA, concluzionează, în finalul aceleiaşi decizii că, persoanelor îndreptăţite în sensul legii speciale, li se vor aplica dispoziţiile legale în vigoare, aceştia având dreptul la despăgubiri calculate la preţul de piaţă al imobilului, măsură care nu ar fi putut fi dispusă dacă aceste persoane nu ar fi avut calitatea de proprietari.
Tot astfel, instanţa de apel a constatat într-o parte a hotărârii că, notificarea care a stat la baza emiterii dispoziţiei de restituire nr. 271 din 03 aprilie 2002 a imobilului în litigiu, şi-ar fi pierdut valabilitatea, prin necontestarea dispoziţiei în justiţie, ulterior, aceeaşi instanţă a arătat că prima instanţă a procedat corect atunci când a stabilit că nu-i poate fi imputat contestatoarei faptul că notificarea, formulată în termen, nu a fost comunicată de către primărie, unităţii deţinătoare, deşi Legea nr. 10/2001 prevedea în mod expres această obligaţie.
In privinţa regimului juridic al cererii de chemare în judecată, instanţa de apel a considerat că instanţa de fond a procedat corect, atunci când nu a respins acţiunea de revendicare ca inadmisibilă, întrucât instanţa supremă, prin Decizia XX din 19 martie 2009 a stabilit că „instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate"..
Fondul Proprietatea nu funcţionează în prezent de o manieră susceptibilă să conducă la acordarea efectivă a despăgubirilor civile.
Ţinerea în şah a dreptului de proprietate al persoanelor îndreptăţite asupra spaţiului comercial în litigiu, combinată cu absenţa totală a despăgubirilor, conduce în mod inevitabil la o situaţie inacceptabilă, respectiv ca aceste persoane să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Decizia recurată, dar şi dispoziţia nr. 6408/2006 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, de restituire a spaţiului comercial în litigiu, prin echivalent, constituie doar dreptul la despăgubiri, întinderea acestuia urmând a fi stabilită în condiţiile prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Prin urmare, până la plata efectivă a acestor despăgubiri, instanţa de apel, prin Decizia recurată, a încălcat principiul proporţionalităţii - spaţiul comercial în litigiu nefiind preluat pentru o cauză de utilitate publică, ceea ce înseamnă că sarcina impusă prin această hotărâre judecătorească, recurenţilor, este disproporţionată.
S-a susţinut, totodată, încălcarea unor norme de procedură de către instanţa de apel, în judecarea cauzei de faţă, astfel:
Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 261 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., întrucât, în Decizia recurată, nu a arătat susţinerile în forma prescurtata ale reclamantei T.D., cu arătarea dovezilor care se aflau la dosarul cauzei. Nu de aceeaşi soartă şi tratament juridic a avut parte pârâta SC P.H. SA, căreia i-au fost analizate solicitările.
Instanţă de apel a încălcat dispoziţiile art. 129 pct. 6 C. proc. civ., care stabilesc că, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii - instanţa de apel a constatat că apelanta-pârâta SC P.H. SA are un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeana pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, motiv care nu a fost invocat de către pârâtă, nici în faţa primei instanţe de fond, nici în apel.
(II). Recurentul-intervenient M.G.G. a invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:
Decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - întrucât instanţa de apel a aplicat art. 29 (fost art. 27) din Legea nr. 10/2001, în forma modificată a textului de lege. In cauza de faţă, erau incidente dispoziţiile art. 29 (fost art. 27) din Legea nr. 10/2001, în redactarea iniţială.
Aplicabilitatea art. 27 din Legea nr. 10/2001 este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a două condiţii legale - preluarea proprietăţii cu titlu valabil şi existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul unei societăţi privatizate, cu respectarea dispoziţiilor legale.
In situaţia în care se constată că doar una din aceste condiţii este îndeplinită, procedura aplicării măsurilor reparatorii este guvernată de dispoziţiile art. 21, după modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, întrucât art. 27 este de strictă aplicabilitate.
Prin urmare, recurentul-intervenient a solicitat să se constatate că, prima condiţie prescrisă de art. 27 din lege nu este îndeplinită, întrucât statul, în urma naţionalizării, nu şi-a constituit un titlu valabil asupra imobilului în litigiu.
In condiţiile în care statul nu a dobândit valabil dreptul de proprietate, sunt incidente dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea tir. 10/2001, conform cărora persoanele ale căror imobile au fost preluate fără un titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării.
Imobilul este restituibil în natură de către unitatea deţinătoare, întrucât privatizarea s-a realizat prin cumpărarea de acţiuni şi, ca urmare, aceasta a dobândit doar un drept de administrare, iar nu de proprietate asupra imobilului, conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990.
Recurentul a susţinut că Decizia instanţei de apel încalcă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - Cauza Togănel şi Grădinaru contra României, precum şi toate celelalte hotărâri similare.
Atâta timp cât intervenientul şi reclamanta justifică un bun în sensul Convenţiei, iar măsura dispusă de instanţă prin Decizia criticată prin cererea de recurs este o măsură iluzorie şi imposibil de pus în aplicare, faţă de inactivitatea Fondului Proprietatea, recurentul a susţinut că Decizia atacată este nelegală.
Faţă de conţinutul expunerii de motive a cererilor de recurs, redat anterior, s-a apreciat analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de consideraţii preliminare privind cauza recursului, după cum urmează;
In calea de atac extraordinară a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural şi/sau substanţial).
Scopul acestei căi de atac este, esenţialmente, de control al legalităţii hotărârii atacate cu recurs, ceea ce înseamnă că orice susţinere care relevă pretinse erori ale instanţei de apel în aprecierea probelor administrate în cauză, istoricul cauzei deduse judecăţii, prezentarea conţinutului înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, expunerea propriului punct de vedere în legătură cu modul în care ar fi trebuit apreciate şi valorizate probatoriile, toate cu repercusiuni directe în planul configurării/reconfigurării situaţiei de fapt a dosarului pendinte, excede analizei instanţei de recurs.
Instanţele anterioare au prezentat întreaga situaţie de fapt a dosarului pendinte, expunând în mod concret şi considerentele legale pentru care au ajuns la soluţia pronunţată în primă instanţă, respectiv, în apel, pe fondul raportului juridic litigios.
Noua formulare a textului art. 304 C. proc. civ. accentuează caracterul nondevolutiv al căii extraordinare de atac a recursului, tocmai pentru faptul că părţile au beneficiat de o judecată în primă instanţă şi una în apel (ambele judecăţi de fond), finalizată prin stabilirea situaţiei de fapt a dosarului pendinte şi cu o rezolvare judiciară definitivă a conflictului existent între părţile cu interese contrare.
O situaţie de nelegalitate, în esenţă, pentru a fi analizată în recurs trebuie susţinută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greşit, la situaţia de fapt pe deplin stabilită în faţa instanţelor anterioare.
In faţa unei instanţe de recurs nu pot fi aduse spre analiză decât exclusiv aspecte de nelegalitate - nu de netemeinicie - şi aceasta pentru că recurentul a beneficiat în mod concret de sistemului dublului grad de jurisdicţie, calea de atac a recursului fiind în mod expres desemnată de legiuitor drept o cale extraordinară de atac.
Pe de altă parte, cu referire la expunerea de motive a cererii de recurs a reclamantei, se impune a se preciza că, din coroborarea dispoziţiilor art. 294 alin. (1), cu cele ale art. 316 C. proc. civ., rezultă în mod explicit ideea conform căreia, în recurs, partea interesată nu poate lărgi cadrul procesual de învestire, prin adăugarea altor pretenţii civile, alături de cele deja formulate, în considerarea aceluiaşi pretins drept de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Textele procedurale susmenţionate au ele însele ca temei juridic o dispoziţie expresă si explicită a legii fundamentale, cu referire la folosirea căilor de atac, conform căreia „împotriva hotărârile judecătoreşti, părţile interesate ... pot exercita căile de atac, în condiţiile legii" - art. 129 din Constituţia României.
In căile de atac, controlul judiciar presupune dreptul/obligaţia instanţelor ierarhic superioare de a se pronunţa, în condiţiile şi cu procedura stabilită de lege, asupra legalităţii şi temeiniciei (în apel), respectiv, asupra legalităţii (în recurs) hotărârilor instanţelor judecătoreşti inferioare, cu condiţia păstrării aceluiaşi cadru procesual de învestire iniţial (părţi, obiect, cauză juridică).
Cu aceste precizări, Înalta Curte a răspuns punctual exclusiv criticilor de nelegalitate susţinute prin cele două cereri de recurs deduse judecăţii, cu inevitabilele clarificări necesare ce se impun a fi făcute faţă de complexitatea cauzei, determinată de succesiunea în timp a actelor normative cu incidenţă în materia imobilelor preluate în mod abuziv în patrimoniul statului, de modalitatea concretă în care părţile cu interese contrare şi-au consolidat/valorificat drepturile/interesele patrimoniale cu privire la imobilul în litigiu în decursul timpului, valorificarea jurisprudenţei naţionale şi convenţionale în acest domeniu, respectarea tuturor garanţiilor referitoare la dreptul efectiv de acces la instanţa de judecată, respectiv la protecţia proprietăţii.
În fapt, prin cererea înregistrată la data de 11 septembrie 2006 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta T.D. a chemat în judecată pârâţii SC P.H. SA şi Municipiul Bucureşti, prin primarul general, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta SC P.H. SA să-i lase în deplină proprietate şi netulburată posesie, parterul format din 3 spaţii comerciale în suprafaţă de 95,40 mp, situate în imobilul din sector 2, Bucureşti, cu obligarea la plata daunelor interese, respectiv obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti la retrocedarea terenului aferent imobilului revendicat.
In drept, în raport de fiecare pretenţie în parte, reclamanta şi-a întemeiat în mod expres cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 480, art. 644 - 645, art. 1294 şi art. 998 C. civ., art. 44 alin. (3) din Constituţie, art. 2 lit. a, art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Intervenientul M.G.G., s-a alăturat cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, susţinând aceeaşi pretenţie concretă de revendicare a imobilului în litigiu, în temeiul sentinţei civile nr. 56 din 24 ianuarie 2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, (definitivă prin Decizia civilă nr. 62 A din 29 ianuarie 2007 a Curţii de apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 292 din 21 ianuarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
In ceea ce priveşte titlurilor de proprietate invocate de reclamantă şi intervenientul în interes propriu asupra imobilul în litigiu, pe de o parte, şi pârâtă, pe de altă parte, situaţia se prezintă astfel:
Reclamanta (prin acţiunea autorului său) şi, ulterior, intervenientul (prin propria acţiune în justiţie), au obţinut dispoziţia nr. 271 din 03 aprilie 2002, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, respectiv, sentinţa civilă nr. 56 din 24 ianuarie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, (definitivă prin Decizia civilă nr. 62 A din 29 ianuarie 2007 a Curţii de apel Bucureşti, secţia a III a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 292 din 21 ianuarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), prin care le-a fost recunoscută calitatea de titulari ai dreptului de proprietate asupra unei părţi din imobilul în litigiu, mai puţin asupra apartamentelor 3 şi 4 - înstrăinate unor persoane fizice - şi asupra spaţiului comercial de la parterul imobilului. In cuprinsul acestei dispoziţii administrative s-a făcut menţiunea expresă, conform căreia spaţiul comercial în litigiu este în proprietatea pârâtei SC P.H. SA, în baza sentinţei civile nr. 10151 din 18 noiembrie 1994 a Judecătoriei sector 2 Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 10151 din 18 noiembrie 1994 a Judecătoriei sector 2 Bucureşti, s-a admis acţiunea reclamantei SC P.H. SA, s-a constatat că imobilul în litigiu se află în patrimoniul reclamantei, cu consecinţa obligării pârâtei SC A. SA să restituie reclamantei sumele încasate cu titlu de chirie, fără temei legal, în perioada 01 decembrie 1990- ianuarie 1994.
Faţă de această recunoaştere parţială a dreptului de proprietate, reclamanta a invocat în susţinerea acţiunii pendinte în justiţie, titlul iniţial de proprietate al autorului său - actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 18473 din 08 septembrie 1919, respectiv certificatele de moştenitor nr. 158 din 09 decembrie 1998 şi nr. 39 din 19 februarie 2004.
Relevante în operaţiunea de valorizare a titlurilor părţilor, dată fiind dinamica, dar şi securitatea circuitului civil general, sunt şi hotărârile judecătoreşti obţinute de pârâta SC P.H. SA, respectiv sentinţa civilă nr. 2688 din 14 aprilie 2003 a Judecătoriei sector 2 Bucureşti, definitivă prin Decizia civilă nr. 273 A din 02 aprilie 2004 a tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1087 din 17 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, în cuprinsul cărora, în mod expres, s-a reţinut că această societate este unica proprietară (şi drept consecinţă, locator, în contextul raport juridic de locaţiune dedus judecăţii în acest proces) asupra imobilului în litigiu, împrejurare care nu justifică pretenţia reclamantei T.D. de evacuare îndreptată împotriva unei alte societăţi comerciale (locatare).
In susţinerea apărării, pârâta a depus şi sentinţa civilă nr. 674 din 18 februarie 1992 a Judecătoriei sector 3 Bucureşti, în raport de care a susţinut în mod constant că este proprietara spaţiului în litigiu, inclusiv prin acest act de înfiinţare.
Nu fără relevanţă juridică, în contextul prescris anterior, este şi cererea înregistrată la data de 12.12.2173, sub nr. 2173, la registratura pârâtei, prin care mandatarul reclamantei precizează în mod expres că, în privinţa imobilului în litigiu, persoana pe care o reprezintă nu înţelege să formuleze nici o pretenţie de restituire în natură, întrucât acesta este deţinut în mod legal de societate. Din conţinutul aceleiaşi cereri rezultă şi că imobilul a fost revendicat de reclamant, acesta constituind obiectul notificării nr. 9620 din 19 iunie 2001.
Adresa de răspuns a societăţii pârâte la această solicitare a mandatarului reclamantei cuprinde o expunere pe larg a situaţiei juridice a societăţii, configurată de întreaga succesiune de acte normative - legi, hotărâri de guvern, acte de constituire societate - cu privire la propriul patrimoniu şi componenţa acestuia, respectiv contractele de vânzare-cumpărare nr. 309 din 20 iunie 1995, nr. 321 din 23 ianuarie 1996, cu indicarea incidenţei în ceea ce o priveşte a art. 27 din Legea nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că singura posibilitate de asigurare a reparaţiei civile pentru reclamantă, din punctul de vedere al pârâtei, este plata despăgubirilor de către A.V.A.S.
Din adresa nr. 12681 din 23 octombrie 2006 emisă de A.V.A.S. rezultă că reclamantul s-a adresat cu solicitarea de restituire a imobilului în litigiu şi acestei instituţii, prin cererea înregistrată sub nr. DJ2/3367 din 15 august 2002, punctul de vedere al acesteia fiind în sensul de completare a probatoriului - sub aspectul dovedirii calităţii de persoană îndreptăţită pentru imobilul în litigiu – cu precizarea expresă că instituţia nu are calitatea de a restitui în natură imobilele revendicate, în conformitate cu dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, ci doar de a propune măsuri reparatorii în echivalent.
Ulterior, prin adresa înregistrată sub nr. 15081 din 01 iunie 2007, A.V.A.S. îi comunică mandatarului reclamantei faptul că societatea pârâtă a fost privatizată integral încă din anul 2001, respectiv că imobilul nu a aparţinut niciodată instituţiei, ci societăţii pârâte, respectiv că procedura administrativă va fi suspendată până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei civile aflată deja pe rolul instanţelor de judecată - acţiunea în revendicare de fată.
S-a depus la dosarul cauzei şi dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti A.V., nr. 6408 din 05 octombrie 2006, din cuprinsul căreia rezultă că s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele înstrăinate şi spaţiul comercial în suprafaţă de 95,40 mp, ocupat de societatea pârâtă în baza sentinţei civile nr. 10151 din 18 noiembrie 1994 a Judecătoriei sector 2 Bucureşti.
Circumstanţele particulare ale cauzei pendinte, astfel cum acestea s-au configurat prin propria manifestare de voinţă a reclamantei şi intervenientului (în cuprinsul cererii de intervenţie, acesta precizează, în mod expres, că susţine toate apărările cu privire la preferabilitatea titlului de proprietate al antecesorilor lor, în raport de titlul de proprietate al pârâtei) - în special, modul de formulare al petitului acţiunii, respectiv temeiul juridic invocat expres - au îndreptăţit instanţele anterioare să califice şi, drept consecinţă, să cerceteze acţiunea conjugată a celor două părţi - cerere principală introductivă de instanţă şi cerere de intervenţie în interes propriu şi în interesul reclamantei - ca o acţiune în revendicare.
Acţiunea în revendicare dedusă judecăţii în aceste circumstanţe de fapt (prezentate în expunerea de motive a instanţelor fondului, susţinute prin probele încuviinţate şi administrate în cauză) şi de drept (în egală măsură antamate de instanţa de apel), se impune a fi privită ca fiind expresia concretă a dreptului de acces la un tribunal independent şi imparţial, cu deplină jurisdicţie, menit să statueze asupra drepturilor cu caracter civil, cum este dreptul de proprietate invocat în cauză - disputat de ambele părţi cu interese contrare, în considerarea unor titluri de proprietate concrete, privite în dinamica lor, nedesfiinţate prin nici o cale permisă de lege (căi de atac, acţiuni în nulitate) -, orice excludere din sfera de competenţă a instanţei a acestui atribut putând determina afectarea dreptului de acces la instanţă, garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - în acest sens, sunt relevante cauza Brumărescu contra României, cauza Glod contra României.
Jurisprudenţa instanţelor naţionale a statuat, cu caracter de principiu, în privinţa acţiunii în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că aceasta este admisibilă în garantarea principiului accesului liber la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, respectiv că aceasta trebuie analizată pe fond şi din perspectiva dispoziţiilor de drept substanţial ale Legii nr. 10/2001, lege specială derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce priveşte criteriile de comparaţie a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun - art. 480 şi urm. C. civ. Totodată, a fost reconfirmat caracterul imprescriptibil al acţiunii în revendicare - consecinţă a naturii acţiunii şi a caracterului perpetuu al dreptului ocrotit prin intermediul mijlocului procedural respectiv - cu precizarea că, această recunoaştere nu poate şi nici nu trebuie să însemne, neapărat, obţinerea bunului imobil de către titularul acţiunii, în orice condiţii şi indiferent de dreptul invocat de o altă persoană în legătură cu acest bun.
În egală măsură, s-a avut în vedere Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, într-un recurs în interesul legii, conform căreia în soluţionarea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun este permisă şi chiar indicată deplasarea analizei pe care instanţele naţionale o realizau din perspectiva dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părţile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudenţiale (titlul mai vechi şi mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispoziţiile convenţionale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului.
Prin statuarea de către instanţa supremă a necesităţii analizei, în funcţie de circumstanţele particulare ale fiecărei acţiuni, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice, se dă expresie deplinei jurisdicţii a unei instanţe independente şi imparţiale, care să stabilească asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, ce formează obiectul oricărui proces echitabil în materie civilă, în egală măsură garanţia dreptului de acces la un tribunal - componenta materială a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
S-a statuat în mod expres în raport cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în concret cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe - că, atunci când există neconcordanţă între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi recunoscut dreptul de a păstra bunul în materialitatea sa.
Din expunerea de motive a Cauzei Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe s-a reţinut un alt argument pentru protejarea securităţii raporturilor juridice, anume că atenuarea consecinţelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist, este unul legitim, însă rolul instanţelor de judecată este de a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporţionate.
Ideea reţinută în jurisprudenţa instanţei de contencios european prezentată anterior se raportează în mod expres la exigenţele dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, respectiv la preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante - unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului fiind principiul securităţii raporturilor juridice (în sensul că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată - cauza Brumărescu contra României)
Concluzia finală a deciziei pronunţate în interesul legii a fost aceea că aplicarea altor dispoziţii legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenţiei, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenţie aparţinând altor persoane.
În analiza comparativă a titlurilor de proprietate ale părţilor aflate în conflict judiciar, Înalta Curte a ţinut cont de toate aceste considerente prezentate în paragrafele anterioare, care clarifică în mare parte, sub aspectul elementelor esenţiale, raportul juridic litigios, astfel cum acesta s-a configurat în decursul întregii perioade de acţiune a legislaţiei civile cu incidenţă asupra drepturilor/intereselor patrimoniale ale părţilor.
În cauza de faţă, Înalta Curte a apreciat că societatea-pârâtă beneficiază de existenţa unui bun în sensul autonom stabilit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, fiind justificată speranţa ei legitimă de a se bucura de acest bun, în condiţiile în care titlul de proprietate invocat în apărare - sentinţei civile nr. 10151 din 18 noiembrie 1994 a Judecătoriei sector 2 Bucureşti - nu a fost desfiinţat, ci, din contră, s-a consolidat - circuitul civil general a recunoscut eficienţa titlului pârâtului în confruntarea lui directă, administrativă, şi chiar judiciară, cu alte părţi, inclusiv cu părţile adverse.
În jurisprudenţa instanţei de contencios european s-a apreciat că, instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca şi ocrotirea drepturilor concrete şi efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobilele naţionalizate de fostele regimuri comuniste, nu este contrară spiritului practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului - cauza Pincova contra Republicii Cehia, în cuprinsul căreia s-a statuat că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate. In acelaşi sens, în hotărârea Raicu c. României din 19 octombrie 2006, s-a arătat că persoanele care şi-au dobândit cu bună-credinţă bunurile nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
Prin modalitatea în care reclamanta şi intervenientul au înţeles să valorifice prevederile legislaţiei speciale în clarificarea situaţiei juridice a imobilului în litigiu, abandonând la un anumit moment dat procedura administrativă, deşi aveau informaţiile necesare în legătură cu deţinătorul bunului imobil în litigiu, la care s-a adăugat, cel puţin din considerente formale, inerţia/inacţiunea instituţiilor cu atribuţii în derularea procedurilor administrative, s-a concluzionat în sensul că, reclamanta şi intervenientul, la momentul confruntării titlurilor de proprietate, nu justificau existenţa unui bun actual în patrimoniul lor, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Solicitarea de a i se restitui un bun preluat anterior de stat (dată la care Statul Roman nu era semnatar al Convenţiei) nu intră sub protecţia art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Convenţia nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun.
Critica formulată de recurenţi în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 s-a reţinut că nu este întemeiată, întrucât acestea nu pot constitui singurul temei juridic al soluţionării raportului juridic litigios dedus judecăţii, complex din perspectiva actelor normative cu incidenţă în cauză, a titlurilor exhibate de părţi, a efectelor juridice produse de acestea în circuitul civil general al bunurilor din momentul constituirii lor până în momentul adoptării legislaţiei speciale de retrocedare a imobilelor preluate în mod abuziv de stat, respectiv din perspectiva principiului securităţii raporturilor juridice.
Pentru ipoteza clasică în care persoana îndreptăţită contestă dispoziţia administrativă obţinută din partea pârâtei-societate comercială privatizată, cu sau fără participarea în proces a instituţiei publice implicate în privatizare, în condiţiile stabilirii nevalabilităţii titlului statului şi prin efectul deciziei nr. 830 din 8 iulie 2008 a Curţii Constituţionale - ceea ce înseamnă neîndeplinirea cerinţelor impuse de textul art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în redactarea iniţială - persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură.
Într-o astfel de situaţie, societatea comercială privatizată opune titlului reclamantului un contract de vânzare-cumpărare de acţiuni (nu de active, corespondent al patrimoniului, cum este cazul pendinte), un certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, nu o hotărâre judecătorească care să fi tranşat asupra calităţii de proprietar asupra bunului în litigiu.
Hotărârea judecătorească invocată în apărare de societatea pârâtă în cadrul acţiunii în revendicare pendinte se bucură de efectul pozitiv al lucrului judecat - prezumţie absolută irefragabilă, reglementată de art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ. - consecinţa directă fiind aceea că partea se poate prevala de dreptul recunoscut prin acest act jurisdicţional.
Legea nouă nu poate avea efect asupra hotărârilor judecătoreşti anterioare, rămase definitive şi irevocabile sub imperiul legii vechi, întrucât aceste hotărâri constituie pentru partea respectivă un drept câştigat, (ceea ce înseamnă că dreptul câştigat a intrat irevocabil în patrimoniul titularului).
Critica recurentei-reclamante conform căreia SC P.H. SA ar fi indus în eroare instanţa de judecată, atunci când a obţinut sentinţa civilă nr. 10151 din 18 noiembrie 1994, respectiv că această hotărâre ar fi devenit irevocabilă din cauza neformulării în termen a recursului de către Municipiul Bucureşti si SC A. SA Bucureşti, nu a putut fi primită, întrucât desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti nu se poate face altfel decât prin exerciţiul căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile prescrise de aceasta.
Nici critica referitoare la inducerea în eroare a Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti, emitentă a dispoziţiei nr. 271 din 03 aprilie 2003, de către aceeaşi societate pârâtă, prin consemnarea faptului că SC P.H. SA este proprietara spaţiului comercial în litigiu, nu a putut fi reţinută în lipsa unor elemente care să constituie veritabile critici de nelegalitate.
Criticile referitoare la nelegalitatea actelor privatizării pârâtei nu au fost fi primite, pe de o parte, pentru că exced cadrului procesual de învestire iar, pe de altă parte, chiar dacă s-ar fi dovedit situaţia pretinsă, aceasta n-ar fi putut contracara efectele juridice ale hotărârilor judecătoreşti obţinute de societatea - pârâtă (cu privire la clarificarea propriei situaţii juridice patrimoniale, dar şi cu privire la clarificarea altor raporturi juridice, de locaţiune, de evacuare) cu mult înainte de data intrării în vigoare a legii speciale de reparaţie civilă.
Respectând regula de principiu, contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni, asemenea oricăror alte acte juridice, până la momentul desfiinţării lor într-o procedură judiciară - pendinte, conform actelor dosarului - se bucură de prezumţia de legalitate, cu toate consecinţele ce decurg din conţinutul lor pentru patrimoniul părţilor contractante.
In ceea ce priveşte critica referitoare la considerentele contradictorii din cuprinsul deciziei recurate, Înalta Curte a avut în vedere soluţia legislativă expresă prescrisă de art. 312 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căreia pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. intervine modificarea hotărârii, în contextul constatării prioritare a legalităţii soluţiei instanţei de apel.
Unele inadvertenţe din conţinutul hotărârii atacate, relevate de recurenta-reclamantă, au fost apreciate cu o consecinţă a unei analize structurate pe fiecare element în parte al considerentelor hotărârii, ea însăşi determinată de modalităţile distincte şi succesive de valorificare a pretinselor drepturi în justiţie de fiecare din părţile procesului, respectiv de incidenţa şi valorizarea în timp a efectelor actelor normative, cu privire la situaţia patrimonială proprie.
Susţinerea recurentei-reclamante referitoare la nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea - formulată în legătură cu soluţia instanţei de apel de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent la preţul pieţei, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru spaţiul comercial în litigiu, soluţie pronunţată la data de 29 ianuarie 2009 s-a reţinut că nu poate conduce, în condiţiile actualului cadru legal de învestire, la casarea/modificarea hotărârii pronunţate, întrucât, pe de o parte, instanţa de apel a pus de acord soluţia administrativă deja propusă (dispoziţia nr. 6408/2006 a Primarului General al Municipiului Bucureşti) cu situaţia juridică a pricinii pendinte, iar, pe de altă parte, raporturile juridice dintre persoanele cu interese contrare în acest proces, au primit o dezlegare judiciară, exclusiv din perspectiva pretenţiei de restituire în natură a imobilului.
Nu au putut fi reţinute neregularităţi/încălcări ale normelor de procedură de către instanţa de apel în judecarea cauzei de faţă, pe temeiul dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât expunerea de motive a hotărârii atacate a relevat premisa stabilirii corecte şi depline a situaţiei de fapt a cauzei pendinte, în raport de care instanţa a procedat la aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor legale considerate ca fiind incidente în cauză.
In egală măsură, în temeiul aceloraşi considerente, nu s-au reţinut încălcări ale dispoziţiilor art. 129 pct. 6 C. proc. civ., în judecata anterioară, împrejurarea că instanţa de apel a constatat că pârâta SC P.H. SA are un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeana pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reprezintă consecinţa firească a unui raţionament juridic întemeiat pe situaţia de fapt pe deplin stabilită în cauză, în contextul legislaţiei/jurisprudenţei interne, dar şi a legislaţiei/jurisprudenţei europene.
Împotriva deciziei pronunţate de către instanţa de recurs, reclamanta T.D. prin tutore M.G. a formulat contestaţie în anulare pentru motivele prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. şi art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor contestaţiei se indică temeiurile de drept prin prisma cărora se formulează criticile cu menţiunea că în baza respectivelor texte de lege, hotărârile irevocabile pot fi atacate prin contestaţie în anulare, dacă recursul a fost respins fără să fi fost judecat în fond sau când instanţa, respingând recursul, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare a deciziei instanţei.
Contestatoarea învederează că toate motivele de recurs sunt susţinute de înscrisurile autentice, că au fost pe larg prezentate în concluziile scrise anexate la dosar, că intimata pârâtă a influenţat şi indus în eroare instituţiile publice ale statului pentru a obţine acte ilegale folosite pentru dovedirea dreptului de proprietate.
Mai susţine că dintre cele 20 de motive de recurs (pe care instanţa le-a enumerat mai sus şi le-a şi analizat foarte amplu), necercetate pe fond, înţelege să evidenţieze în contestaţia de faţă numai 14, reluând de fapt o parte din enumerarea anterioară făcută de instanţă.
De asemenea, contestatoarea în enumerarea celor 14 motive ce pretind că nu au fost analizate pe fond, invocă interpretarea eronată a materialului probator al cauzei, cu consecinţa reţinerii greşite a unei situaţii de fapt.
Prin întâmpinarea formulată în cauză de SC P.H. SA se invocă excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în raport de dispoziţiile art. 317 şi art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
Instanţa respinge excepţia invocată.
Hotărârile instanţei de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare, cale extraordinară de atac, admisibilă numai în cazurile limitativ enumerate de lege, textele care o prevăd fiind de strictă interpretare.
În speţă, nu se reţine citarea nelegală a contestatoarei pentru termenul de judecată.
Nu ne aflăm nici în situaţia încălcării dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.
Cu privire la dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. se reţine că textul reglementează contestaţia în anulare specială, dispoziţiile fiind de strictă interpretare şi care au în vedere numai greşeli materiale cu caracter procedural, în legătură cu aspectele formale ale judecăţii, pentru verificarea cărora să nu fie necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor.
De fapt, contestatoarea nu face nici un comentariu cu privire la aceste aspecte, ci numai le indică.
Contestaţia în anulare formulată de reclamantă este de fapt nefondată.
În cauză, cele 16 motive invocate vizează greşeli în stabilirea situaţiei de fapt sau asupra modului în care instanţa de recurs a înţeles să interpreteze textele legale incidente, cu alte cuvinte, greşeli de judecată care nu se încadrează în ipoteza art. 318 C. proc. civ.
Aşa cum s-a arătat anterior, dispoziţiile legale care reglementează această cale extraordinară de atac, nu permite părţilor să deschidă posibilitatea recursului la recurs.
Ca atare, pentru considerentele expuse urmează să fie respinsă contestaţia în anulare ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia inadmisibilităţii cererii invocată de intimaţii SC P.H. SA şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Respinge ca nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatoarea T.D. prin tutore M.G. împotriva deciziei civile nr. 1024 din 18 februarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5507/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 5494/2010. Civil. Evacuare. Revizuire - Recurs → |
|---|
