ICCJ. Decizia nr. 5528/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5528/2010
Dosar nr. 4470/3/2009
Şedinţa publică din 25 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 615 din 30 aprilie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii O.C. şi O.I. în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, s-a constatat calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituire prin echivalent pentru imobilul compus din două camere şi dependinţe, cu o suprafaţă utilă de 28,55 mp şi o cotă indiviză de 1,421% din părţile şi dependinţele comune, pe terenul atribuit în folosinţă pe durata existenţei construcţiei, situat în Bucureşti, sector 6, arătându-se totodată că despăgubirile vor fi acordate în condiţiile legii speciale.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că la data de 14 noiembrie 2001 reclamanţii O.C. şi O.I. au depus notificare în baza Legii nr. 10/2001 solicitând despăgubiri pentru apartamentul situat în Bucureşti, sectorul 6, notificare înregistrată sub nr. 5103 din 14 noiembrie 2001, ce face obiectul dosarului nr. 33538 la Primăria Municipiului Bucureşti, că deşi reclamanţii au făcut mai multe demersuri în sensul soluţionării de către pârâtă a notificării, prin emiterea unei decizii motivate, aceasta nu a respectat dispoziţiile legii, refuzând să comunice un răspuns.
Prima instanţă a mai reţinut că, având în vedere dispoziţiile obligatorii ale Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie potrivit cu care instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate, Tribunalul urmează sa analizeze fondul cererii de restituire formulată de reclamanţi şi, sub acest aspect, al cererii de acordare a măsurilor reparatorii sub forma despăgubirilor băneşti, Tribunalul apreciază că cererea este întemeiată întrucât imobilul din litigiu a fost proprietatea reclamanţilor O.C. şi O.I., dobândit prin contractul de construire nr. 140 din 30 ianuarie 1975, şi procesul verbal de predare primire anexă la contract, depuse în copie la dosar filele 5-6, iar potrivit adresei nr. 407 din 24 martie 2009 emisă de SC O. SA, apartamentul a fost trecut fără plată în proprietatea statului cu data de 01 octombrie 1988, în baza Deciziei C.P.M.B. nr. 1100 din 30 mai 1989, ulterior apartamentul fiind vândut în baza Legii nr. 112/1995, cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 578/1996.
A mai reţinut prima instanţă că, potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, de regulă, imobilele preluate abuziv se restituie în natură, consacrându-se principiul restituirii în natură, însă, în cauză, având în vedere că apartamentul a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea dispoziţiilor acestei legi, câtă vreme nu s-a făcut dovada contrară referitor la acest aspect, imobilul nu mai poate fi restituit în natură.
În consecinţă, faţă de cele reţinute, Tribunalul a apreciat, în temeiul art. 3 coroborat cu art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, că în cauză reclamanţii au făcut dovada că sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii constând în restituirea prin echivalent pentru apartamentul ce le-a aparţinut, compus din două camere şi dependinţe, cu o suprafaţă utilă de 28,55 mp şi o cotă indiviză de 1,421% din părţile şi dependinţele comune, pe terenul atribuit în folosinţă pe durata existenţei construcţiei, situat în Bucureşti, sector 6 si, totodată, în temeiul art. 10 alin. (10) din acelaşi act normativ, instanţa a constatat că despăgubirile urmează a fi acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pentru Primăria Municipiului Bucureşti iar prin Decizia civilă nr. 222 din 15 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a respins ca nefondat apelul pârâtei, reţinându-se următoarele considerente:
Susţinerile apelantei în sensul că nu ar fi existat obligaţia sa de a soluţiona notificarea întrucât reclamanţii nu şi-ar fi îndeplinit o serie de obligaţii ce le reveneau potrivit legii este eronată. Astfel, termenul pentru soluţionarea notificării este de 60 de zile de la înregistrarea notificării. Reclamanţii pot depune acte în dovedirea calităţii de persoane îndreptăţite în dovedirea temeiniciei pretenţiilor formulate prin notificare oricând până la momentul soluţionării notificării. Nu există însă nici un impediment pentru apelantă să soluţioneze notificarea în termenul prevăzut de lege pe baza actelor pe care petenţii înţeleg să le depună la dosarul administrativ, aceştia urmând a suporta riscul nedepunerii tuturor actelor relevante pentru soluţionarea notificării formulate. Ca atare, în lipsa unei cereri exprese a notificatorilor prin care să se solicite amânarea soluţionării notificării, unitatea deţinătoare este obligată să soluţioneze notificarea în termenul de 60 de zile prevăzut de lege, termen care curge de la data depunerii notificării sau a depunerii voluntare a actelor de care notificatorii înţeleg să se servească în dovedirea drepturilor lor.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti, solicitând în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Recurentul susţine că hotărârea instanţei de apel este lipsită de temei legal şi dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Se susţine că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare (art. 2) din Legea nr. 10/2001.
Se mai susţine că actele doveditoare ale proprietăţii trebuiau depuse ca anexă la notificare o dată cu aceasta sau în termen de 18 luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Or, reclamantul avea obligaţia de a depune dovezile anexă la notificare în termenul prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
O altă critică vizează nelegala obligare la plata cheltuielilor de judecată în cuantum exagerat faţă de dispoziţiile Deciziei nr. 3564 a Consiliului Uniunii Barourilor din România.
Recurentul a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Acţiunea reclamanţilor a fost determinată de nesoluţionarea notificării în termenul prevăzut de lege.
Or, aşa cum rezultă din dispoziţiile deciziei nr. XX din 19 februarie 2007 dată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, (Decizia obligatorie în condiţiile art. 329 C. proc. civ.) instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva dispoziţiei de respingere a notificării persoanei îndreptăţite, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea persoanei îndreptăţite la măsuri reparatorii.
Soluţionarea într-un termen rezonabil reprezintă o componentă esenţială a dreptului la un proces echitabil, astfel cum a fost acesta consfinţit prin art. 8 din Convenţia Europeană la Drepturile Omului şi trebuie să constituie o garanţie a părţii implicate într-un litigiu, indiferent de faza de desfăşurare a acestuia, faza procedurii prealabile sau faza contencioasă.
Faptul că prin Legea specială nr. 247/2005, legiuitorul nu a înţeles să stabilească un termen anume pentru finalizarea procedurii administrative de soluţionare a notificărilor şi de emitere a deciziei, nu poate constitui o justificare pentru recurent să tergiverseze nepermis soluţionarea cererii reclamantului.
Din perspectiva celor expuse şi a faptului că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanţele au dat eficienţă şi dispoziţiilor obligatorii ale Deciziei nr. XX/2007 dată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, nefiind astfel incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Nu este fondată nici susţinerea recurentului legată de plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care instanţa de apel reţinând culpa procesuală a pârâtului a dat eficienţă dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
Cum în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâtului urmează a fi respins ca nefondat.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. urmează a fi obligat recurentul să plătească intimaţilor suma de 1.500 lei cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 222A din 15 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Obligă recurentul la plata sumei de 1500 lei cu titlul de cheltuieli de judecată către intimaţii reclamanţi O.C. şi O.I.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5530/2010. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 5526/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
