ICCJ. Decizia nr. 5530/2010. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5530/2010
Dosar nr. 4055/62/2008
Şedinţa publică din 25 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 73/S din 6 martie 2009, Tribunalul Braşov a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul M.G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat legal prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, reprezentat convenţional de D.G.F.P. Braşov şi, în consecinţă:
A obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 50.000 lei, cu titlu de daune morale, rezultate din privarea de libertate în mod nelegal.
A respins restul pretenţiilor formulate de reclamant.
A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 5.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele.
Prin sentinţa penală nr. 211 din 20 iunie 2002 a Judecătoriei Zărneşti, reclamantul a fost condamnat la trei ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen., la patru ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., la patru ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. şi la doi ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. şi la doi ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.
În baza art. 85 C. pen. s-a anulat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de doi ani aplicată reclamantului prin sentinţa penală nr. 945/1999 a Judecătoriei Braşov. Aceste pedepse au fost contopite în cea mai grea dintre ele, potrivit art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., aplicându-se pedeapsa de patru ani închisoare la care s-a adăugat un spor de un an închisoare. În baza art. 10 din Legea nr. 137/1997 s-a revocat graţierea pedepsei de doi ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 945/199 a Judecătoriei Braşov şi s-a dispus ca aceasta să se execute alături de cea mai de sus, astfel că, în final, a rezultat o pedeapsă de şapte ani închisoare.
Prin Decizia penală nr. 24 din 13 ianuarie 2003, Tribunalul Braşov a respins ca nefondat apelul declarat împotriva acestei sentinţe.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs peste termen reclamantul din prezenta cauză, arătând că nu a fost prezent la instanţa de fond şi la cea de apel, întrucât a fost plecat justificat din ţară.
Prin Decizia penală nr. 817 din 20 septembrie 2004, Curtea de Apel Braşov a admis recursul astfel declarat, casat prin Decizia recurată, a desfiinţat sentinţa pronunţată de prima instanţă şi a reţinut cauza spre rejudecare.
Totodată, prin hotărârea pe care a pronunţat-o, instanţa de recurs a anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 323/2002 din 13 februarie 2003 al Judecătoriei Zărneşti, a dispus punerea de îndată în libertate a reclamantului şi a dispus luarea faţă de acesta a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea instanţei (filele 10 – 12).
Prin Decizia penală nr. 661 din 7 noiembrie 2005, Curtea de Argeş Braşov a dispus restituirea la Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov a cauzei penale privind pe reclamantul din prezenta cauză, pentru completarea urmăririi penale şi a menţinut măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara (filele 13 – 16).
În motivarea soluţiei sale, Curtea de Apel Braşov a reţinut că nu este imputabil organelor de urmărire penală faptul că urmărirea penală este incompletă, întrucât, versiunea reclamantului a fost cunoscută doar în faţa instanţei de recurs şi a făcut necesară administrarea de probe pentru verificarea temeiniciei ei. S-a reţinut, de asemenea, că reclamantul a fost căutat în mod repetat în faza urmăririi penale însă nu a fost găsit şi a fost dat în urmărire generală.
Prin Încheierea Camerei de Consiliu din data de 27 martie 2006, Judecătoria Zărneşti a constatat că a încetat de drept măsura preventivă ce a fost luată faţă de reclamant (filele 17 – 19).
Prin Rezoluţia din data de 8 noiembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Zărneşti s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1) C. pen. (3 fapte) şi de art. 215 alin. (1) şi (2) (1 faptă) cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., întrucât nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale acestor infracţiuni (filele 6 – 9).
Din actele aflate la filele 66 – 68 din dosarul cauzei rezultă perioada în care reclamantul a fost reţinut, respectiv 11 noiembrie 2003 – 21 septembrie 2004.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâţii Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Braşov şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov şi reclamantul, iar prin Decizia civilă nr. 150 din 8 decembrie 2009 a Curţii de Apel s-au admis apelurile pârâţilor şi s-a respins apelul reclamantului, s-a schimbat hotărârea instanţei de fond în sensul respingerii acţiunii.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 211 din 20 iunie 2002 a Judecătoriei Zărneşti s-a dispus condamnarea reclamantului la trei ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen., la patru ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. Cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., la patru ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (1), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. Şi la doi ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. (1) cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. Totodată, potrivit art. 85 C. pen. A fost anulată suspendarea condiţionată a executării pedepsei de doi ani închisoare aplicată reclamantului prin sentinţa penală nr. 945/1999 a Judecătoriei Braşov. Aceste pedepse au fost contopite, potrivit art. 33 lit. a) şi art. 45 lit. b) C. pen., aplicându-se pedeapsa de patru ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de un an închisoare. În baza art. 10 din Legea nr. 137/1997 a fost revocată graţierea pedepsei de doi ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 945/1999 a Judecătoriei Braşov şi s-a dispus ca aceasta să se execute alături de cea de mai sus, astfel că a rezultat o pedeapsă totală de şapte ani închisoare.
Prin Decizia penală nr. 24 din 13 ianuarie 2003 Tribunalul Braşov a respins ca nefondat apelul declarat împotriva acestei sentinţe şi în baza sentinţei penale nr. 211 din 20 iunie 2002 a Judecătoriei Zărneşti rămasă definitivă, a fost emis mandatul de executare nr. 323 din 13 decembrie 2003.
Prin Decizia penală nr. 817 din 20 septembrie 2004 , Curtea de Apel Braşov a anulat acest mandat şi a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu e reţinut sau arestat în alta cauză şi a dispus luarea faţă de acesta a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea instanţei.
Prin Decizia penală nr. 661 din 7 noiembrie 2005, Curtea de Apel Braşov a dispus restituireala Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov a cauzei penale, pentru completarea urmăririi penale, menţinând măsura preventivă a obligării inculpatului de a nu părăsi ţara.
Prin încheierea camerei de Consiliu din data de 27 martie 2006, Judecătoria Zărneşti a constatat ca încetată de drept măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, luată faţă de reclamantul din prezenta cauză.
Prin rezoluţia din data de 8 noiembrie 2007, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Judecătoria Zărneşti a dispus - în temeiul art. 249 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. raportat la art. 10 pct. 1 lit. b) cu referire la art. 10 lit. d) C. proc. pen. - scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului M.G. pentru infracţiunile prevăzute de art. 215 alin. (1) C. pen. (3 fapte)şi art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. (1 faptă) întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestor infracţiuni.
Din probatoriul administrat în cauză rezultă cu certitudine durata privării de libertate şi faptul că aceasta s-a făcut în baza sentinţei penale nr. 211 din 20 iunie 2002 pronunţată de Judecătoria Zărneşti, rămasă definitivă ca urmare a respingerii apelului prin Decizia penală nr. 24 din 13 iunie 2003 a Tribunalului Braşov.
Din hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Braşov la data de 18 februarie 2004 în dosarul nr. 74/2003, rezultă că apelantul reclamant a fost arestat în Germania la data de 11 noiembrie 2003. Potrivit adresei nr. K-11412 din 20 septembrie 2004 emisă de Ministerul Justiţiei - Direcţia Generală a Penitenciarelor, faţă de apelantul reclamant s-a luat măsura punerii în libertate la data de 20 septembrie 2004 şi nu la data de 21 septembrie 2004 cum greşit a reţinut prima instanţă.
În cauză trebuie făcută distincţia între măsura privativă de libertate care, potrivit celor mai sus expuse, a încetat la data de 20 septembrie 2004 şi măsura restrictivă de libertate constând în obligaţia de a nu părăsi ţara, dispusă prin Decizia penală nr. 817 din 20 septembrie 2004 a Curţii de Apel Braşov, menţinută ulterior prin Decizia penală nr. 661 din 7 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Braşov şi cu privire la care Judecătoria Zărneşti, prin încheierea Camerei de Consiliu din 27 martie 2006 a constatat că a încetat de drept.
Prevederile art. 504 C. proc. pen. şi ale art. 52 alin. (3) din Constituţie reprezintă cadrul legal al reparării pagubelor materiale şi a daunelor morale cauzate prin erori judiciare, în temeiul cărora Statul Român poate fi obligat să răspundă patrimonial.
Art. 504 C. proc. pen. stabileşte, în mod limitativ, cazurile în care o persoană care a fost condamnată definitiv, care a fost privată de libertate sau căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite.
Reclamantul nu se încadrează în nici una din ipotezele prevăzute strict şi limitativ de acest text de lege. Astfel, potrivit alin. (2) al art. 504 C. proc. pen. persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare. Reclamantul a fost condamnat definitiv prin sentinţa penală nr. 211 din 20 iunie 2002 a Judecătoriei Zărneşti, însă cu privire la acesta nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
Alineatele (2) şi (3) din acelaşi articol de lege reglementează ipoteza în care privarea sau restrângerea de libertate s-a realizat în cursul procesului penal şi este nelegală.
Nelegalitatea privării şi restrângerii de libertate trebuie stabilită după caz:
- prin ordonanţa procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate. Nu a fost pronunţată o astfel de ordonanţă cu privire la reclamant;
- prin ordonanţa procurorului de scoatere de sub urmărire penală. Cu privire la reclamant a fost pronunţată - în dosarul nr. 137/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Zărneşti - rezoluţia din data de 8 noiembrie 2007 prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului M.G. pentru infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen. (3 fapte) şi respectiv art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. (1 faptă), întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestor infracţiuni. Această rezoluţie însă, nu stabileşte caracterul nelegal al privării sau restrângerii de libertate, nici măcar nu face vreo referire în acest sens. Chiar apelantul, în cuprinsul motivelor de apel, recunoaşte că această rezoluţie nu stabileşte caracterul nelegal al privării sau restrângerii de libertate, dar susţine pe de o parte că această rezoluţie a confirmat implicit acest caracter nelegal, iar pe de altă parte, că în prezentul litigiu urmează a se verifica dacă privarea sau restrângerea de libertate a fost nelegală.
Instanţa va respinge acest motiv de apel care se află în contradicţie vădită cu dispoziţiile art. 504 alin. (4) C. proc. pen. potrivit căruia, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită şi nu să rezulte implicit, după caz (... )prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală.
Nelegalitatea privării sau restrângerii de libertate poate fi stabilită, conform alin. (4) al art. 504 C. proc. pen. şi în alte cazuri, care însă nu se regăsesc în speţa de faţă, respectiv:
- prin ordonanţă a procurorului de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen.;
- prin ordonanţă a procurorului de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen.;
- prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate;
- prin hotărâre judecătorească definitivă de achitare;
- prin hotărâre judecătorească definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen;
În mod greşit prima instanţă nu a analizat cazurile prevăzute la art. 504 C. proc. pen. şi a apreciat printr-o motivare generică că reclamantul are dreptul la repararea pagubei în temeiul dispoziţiilor acestui text de lege.
Art. 5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale invocat de reclamant, consacră dreptul la libertate şi siguranţă şi prevede că „orice persoană are dreptul la libertate şi siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale : (...), c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune".
Din probele administrate în cauză rezultă că la data luării măsurii privative de libertate au existat „motive verosimile de a bănui săvârşirea infracţiunii", impunându-se aducerea reclamantului în faţa autorităţilor judiciare competente .
Astfel, atât în raport de dispoziţiile Codului de procedură penală, ale hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauză, cât şi ale art. 52 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 5 din CEDO, atât măsura privativă de libertate cât şi măsura restrictivă de libertate constând în obligaţia de a nu părăsi ţara, au fost luate în mod legal.
Instanţa de apel a mai reţinut că excepţiile tardivităţii cererii de chemare în judecată şi prescripţiei invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Braşov, au fost corect soluţionate de prima instanţă în raport de dispoziţiile art. 504 - 506 C. proc. pen.
Pe calea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii, apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat aspecte privind fondul litigiului, care au fost analizate potrivit celor mai sus expuse.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul M.G. solicitând casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
Astfel criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Recurentul susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii, şi necercetând fondul cauzei şi pretenţiile deduse judecăţii se impune trimiterea cauzei spre rejudecare.
Astfel instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., depăşind atribuţiile judecătoreşti din moment ce face aprecieri asupra caracterului legal sau nelegal al măsurilor penale dispuse, în condiţiile în care instanţa fusese investită doar cu stabilirea despăgubirilor materiale şi morale solicitate, cu atât mai mult cu cât caracterul nelegal al privării de libertate a rezultat din Rezoluţia procurorului.
Recurentul a mai învederat că a fost încarcerat în Germania la 11 noiembrie 2003 (în baza mandatului de executare a pedepsei de şapte ani aplicată prin Decizia penală nr. 24 din 13 ianuarie 2003 a Tribunalului Braşov) şi apoi transferat în Penitenciarele din România respectiv la Penitenciarul Jilava şi apoi la Oradea, executând astfel 11 luni închisoare, până la 21 septembrie 2004 când Decizia penală nr. 817/2004 a Curţii de Apel Braşov a fost pus în libertate dosarul fiind restituit la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti pentru completarea cercetării şi urmăririi penale.
Or, susţine recurentul, aceste aspecte legate de starea de detenţie de 11 luni, precum şi măsura interdicţiei de a nu părăsi ţara timp de 18 luni până la scoaterea sa de sub urmărire penală prin Rezoluţia din 8 noiembrie 2007 i-au creat atât prejudicii materiale cât şi morale, cu atât mai mult cu cât scoaterea sa de sub urmărire s-a dispus în condiţiile în care nu au fost întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1) C. pen. şi art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen.
Faţă de aceste aspecte recurentul susţine că nu s-a cercetat fondul cauzei şi nu au fost analizate motivele de apel în condiţiile în care instanţa şi-a depăşit atribuţiile judecătoreşti, stabilind că măsurile penale dispuse împotriva sa au avut un caracter legal.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Din sentinţa penală nr. 211 din 20 iunie 2002 a Judecătoriei Zărneşti, definitivă prin Decizia penală nr. 24 din 13 ianuarie 2000 a Tribunalului Braşov, rezultă fără posibilitate de echivoc că reclamantul a fost condamnat la 7 ani închisoare şi că a fost dat în urmărire internaţională, fiind astfel încarcerat în Germania la 11 noiembrie 2003.
În baza mandatului de executare a pedepsei de 7 ani închisoare, reclamantul a executat în total 11 luni de închisoare până la 21 septembrie 2004 când prin Decizia penală nr. 817 din 21 septembrie 2004 a Curţii de Apel Braşov s-a dispus punerea în libertate a reclamantului, faţă de care s-a luat însă măsura preventivă a obligării de a părăsi ţara.
Prin aceeaşi decizie penală a Curţii de Apel Braşov s-a dispus trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Zărneşti pentru completarea cercetării şi urmăririi penale.
Astfel la 8 noiembrie 2007 prin Rezoluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria Zărneşti s-a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP) şi s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamantului.
Reclamantul a investit instanţa cu o acţiune în despăgubiri materiale şi morale pentru perioada celor 11 luni de detenţie şi perioada celor 18 luni cât a durat măsura interdicţiei de a nu părăsi ţara, până la data scoaterii sale de sub urmărire penală dispusă prin rezoluţia din 8 noiembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Zărneşti.
În limitele acestei învestiri, instanţele aveau obligaţia să analizeze raporturile juridice dintre părţi raportat la starea de fapt şi de drept invocată în susţinerea acţiunii.
Legalitatea sau nelegalitatea măsurilor penale dispuse împotriva reclamantului, nu pot constitui obiect al examinării cauzei, în condiţiile în care rezultă fără posibilitate de echivoc că reclamantul a executat în regim de detenţie 11 luni de închisoare din pedeapsa de 7 ani aplicată prin sentinţa penală nr. 211 din 20 iunie 2002 a Judecătoriei Zărneşti rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 24 din 13 ianuarie 2003 a Tribunalului Braşov.
Cum instanţa de apel nu a examinat aceste aspecte ce ţin de fondul cauzei, şi de adevăratele raporturi juridice dintre părţi, sunt incidente dispoziţiile art. 312 pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi admis, a se casa hotărârea instanţei de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul M.G. împotriva deciziei civile nr. 150 /AP din 8 decembrie 2009 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare Curţii de Apel Braşov.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5531/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5528/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
