ICCJ. Decizia nr. 5532/2010. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5532/2010
Dosar nr. 4851/121/2009
Şedinţa publică din 25 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 26 august 2009 reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date a cerut restrângerea exerciţiului dreptului la libera circulaţie în Italia al pârâtului C.J.V., returnat în baza Decretului Prefectului de Roma, invocând incidenţa art. 38 lit. a) şi art. 5 lit. a) din Legea nr. 248/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 1058 din 21 octombrie 2009 Tribunalul Galaţi, secţia civilă, a respins cererea, apreciind că după data de 1 ianuarie 2007, la care România a aderat la Uniunea Europeană, nu se mai poate dispune o asemenea măsură împotriva cetăţenilor români, dreptul la libera circulaţie constituind, conform art. 18 din TCE şi art. 14 (7A) din Tratatul de la Roma, una din libertăţile fundamentale ale cetăţenilor europeni.
Tribunalul a reţinut că, după data de 1 ianuarie 2007, limitarea exercitării dreptului la liberă circulaţie al cetăţenilor români în statele membre ale UE poate fi dispusă, în condiţiile art. 27 din Directiva nr. 2004/38, doar din raţiuni de ordine publică, securitate naţională ori sănătate publică, cu respectarea principiului proporţionalităţii şi că o asemenea măsură trebuie să aibă la bază exclusiv comportamentul persoanei în cauză, condiţii care nu sunt îndeplinite în speţa dedusă judecăţii, pârâtul fiind expulzat de statul italian pe motiv că ar fi fost condamnat la pedeapsa închisorii pentru săvârşirea unei infracţiuni.
Prin Decizia civilă nr. 37/A din 4 februarie 2010, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă, pentru aceleaşi considerente reţinute şi de prima instanţă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul invocând nelegalitatea acesteia în raport de Legea nr. 248/2005 şi Decretul Prefectului de Roma.
In motivarea recursului reclamantul susţine că instanţele au înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, dispoziţii care impun o singură condiţie pentru restrângerea libertăţii de circulaţie, aceea a returnării persoanei dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat, fiind irelevant motivul pentru care s-a dispus această măsură şi cu menţiunea că instanţele române nu sunt abilitate a cenzura cauzele pentru care s-a dispus returnarea.
Recurentul susţine şi că, potrivit art. 25 din Constituţie, cetăţenii români se bucură în străinătate de protecţia statului român dar în aceleaşi timp trebuie să îşi îndeplinească obligaţiile care le revin, în caz contrar, impunându-se sancţionarea acestora conform Legii nr. 248/2005 în scopul apărării ordinii publice, situaţie prevăzută şi de art. 53 din Constituţie.
Totodată, recurentul apreciază că dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Protocolul 4 la CEDO trebuie să fie interpretate în sensul că orice persoană are dreptul de a circula liber atunci când se găseşte în mod legal pe teritoriul unui alt stat, interpretare care se impune şi în condiţiile existenţei principiilor preeminenţei dreptului comunitar şi al efectului direct al aplicării acestuia.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:
Contrar susţinerii recurentei, înlăturarea aplicabilităţii la speţă a dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 s-a făcut în mod corect cu referire la normele comunitare şi la raportul care trebuie să existe între acestea şi normele de drept comun intern.
Astfel, potrivit art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat.
Dispoziţia legală menţionată, adoptată anterior momentului aderării României la Uniunea Europeană, a fost analizată de instanţele de fond în legătură cu dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Directiva 2004/38/CE (potrivit cărora statele membre pot restrânge libertatea de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie, indiferent de cetăţenie, pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică) şi acestea au statuat, în mod legal, că reglementarea internă este restrictivă şi vine în conflict cu prevederile Directivei ca, de altminteri, şi cu cele ale art. 2 alin. (3) din Protocolul nr. 4 adiţional la CEDO.
Potrivit dispoziţiilor comunitare, pentru ca motivele de ordine publică sau de siguranţă publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulaţie este necesar, potrivit art. 27 alin. (2) din Directivă, ca măsura să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, care trebuie să constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii, condamnările penale anterioare neputând justifica în sine luarea unor asemenea măsuri.
Referitor la conduita pârâtului este de observat, pe de o parte, că nerespectarea condiţiilor de şedere pe teritoriul unui alt stat nu satisface exigenţele dispoziţiilor comunitare [cu care vin în conflict dispoziţiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005] iar, pe de altă parte, că starea de pericol pe care o prezenta pârâtul, care ar fi comis infracţiuni de drept comun, s-a epuizat prin faptul expulzării acestuia de pe teritoriul statului italian şi stabilirea de către autorităţile italiene a interdicţiei de a intra pe teritoriul acestui stat timp de 5 ani.
Totodată, este de menţionat că astfel de motive, de ordine publică sau de siguranţă publică, nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuşi al expulzării unei persoane şi, cu atât mai puţin, nu pot fi reţinute doar pe consideraţiuni de prevenţie generală, astfel cum susţine reclamantul, pentru că ar însemna ca principiul proporţionalităţii în adoptarea măsurii să nu mai intereseze, ceea ce nu este permis.
In acest context al analizei este de observat, totodată, că cerinţele restrictive în care poate fi dispusă restrângerea dreptului unei persoane la libera circulaţie, consacrat şi de art. 25 Constituţia României, sunt enunţate şi prin dispoziţiile art. 53.
Potrivit dispoziţiei constituţionale menţionate, „exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav" [alin. (1)] iar restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică, măsura trebuind să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii [alin. (2)].
Aşa fiind, pentru considerentele arătate care, în parte, le completează pe cele reţinute de instanţele de fond, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecăţii de reclamant se dovedeşte a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei civile nr. 37 A din 04 februarie 2010 a Curţii de Apel Galaţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5533/2010. Civil. Obligaţie de a face. Fond | ICCJ. Decizia nr. 5531/2010. Civil → |
|---|
