ICCJ. Decizia nr. 5578/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5578/2010
Dosar nr. 48640/3/2008
Şedinţa publică din 27 octombrie 2010
Asupra recursului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 26 mai 2005, reclamantele S.A.I.R. şi V.A.R.I. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti şi Primăria Sectorului 1 Bucureşti cerând să fie obligaţii să le recunoască dreptul de proprietate şi să le lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 700 mp situat în Municipiul Bucureşti sector 1.
În motivarea cererii reclamantele au arătat că autorul lor A.S. a dobândit în proprietate în anul 1914, prin cumpărare, un teren în suprafaţă de 1200 mp la adresa mai sus arătată din care a înstrăinat o suprafaţă de 300 mp către cumpărătorii L.M. şi P. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2036/1954.
Reclamantele susţin că diferenţa de teren care a rămas în proprietatea autorului lor a fost preluată de stat, în folosinţa Sfatului Popular al Raionului Griviţa Roşie, astfel cum rezultă din referatul nr. 105275 din 15 decembrie 1958 întocmit de inspectorul de la circumscripţia nr. 19.
Prin sentinţa civilă nr. 591 din 26 mai 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins cererea ca fiind inadmisibilă.
În motivarea sentinţei instanţa a reţinut că pretenţiile formulate de reclamante intră în sfera de reglementare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi că, prealabil sesizării instanţei, reclamantele aveau obligaţia de a formula notificare în condiţiile prevăzute de art. 21-24 din acest act normativ, caz în care cererea dedusă judecăţii este prematur formulată.
Prin Decizia civilă nr. 40/A din 26 ianuarie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul formulat de reclamante, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare.
În motivarea deciziei instanţa a reţinut că procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 a fost respectată de către reclamante, iar conduita culpabilă a pârâtei de a nu soluţiona notificarea nu le poate afecta accesul la justiţie. Totodată, instanţa a constatat că există contradicţie între considerentele sentinţei, în care s-a reţinut prematuritatea cererii deduse judecăţii, şi dispozitivul acesteia prin care s-a reţinut excepţia inadmisibilităţii.
Prin sentinţa civilă nr. 182 din 8 februarie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi-a declinat, în condiţiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, reţinând că imobilul în litigiu are o valoare de doar 219.359 RON.
Prin sentinţa civilă nr.11148 din 23 septembrie 2008, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti şi-a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând că valoarea imobilului în litigiu este de 819.043 lei, caz în care, în raport de prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a litigiului în primă instanţă revine tribunalului.
Prin sentinţa civilă nr. 48 din 23 octombrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantele S.A.I.R. şi V.A.R.I. şi pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi Primăria Sectorului 1 Bucureşti, în favoarea Tribunalului Bucureşti.
În motivarea sentinţei s-a reţinut că, în raport de data înregistrării cererii de chemare în judecată, 26 mai 2005, de valoarea obiectului 250.000 RON şi de dispoziţiile OUG nr. 138/2000, competenţa de soluţionare a litigiului în primă instanţă aparţine tribunalului.
Prin sentinţa civilă nr. 944 din 24 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Primăria Sectorului 1 Bucureşti, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Prin aceeaşi sentinţă a fost admisă cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Bucureşti, pârât care a fost obligat să restituie reclamantelor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Municipiul Bucureşti Sectorul 1, în suprafaţă de 700 mp, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză întocmit de expert F.F.A., între pct. 1, 2, 3, 4, 1.
În motivarea sentinţei instanţa a reţinut că reclamantele au dedus judecăţii o cerere întemeiată pe prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu cele ale deciziei nr. XX din 2007 a Î.C.C.J., Secţiile Unite, şi nu cerere în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun.
În raport de probatoriul administrat, tribunalul a constatat că reclamantele au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în condiţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 cu privire la imobilul în litigiu, şi care în prezent este inclus în suprafaţa de 1720 mp, înscris în evidenţele cadastrale cu nr. 11.
Instanţa a mai reţinut că, potrivit raportului de expertiză topografică întocmit de expertul N.C, terenul menţionat în actul de vânzare-cumpărare nr. 8100/1914, care este revendicat de reclamante, se suprapune pe amplasamentul terenului care, potrivit relaţiilor comunicate de Primăria sectorului 1, este afectat bazarului Pieţei 16 Februarie.
Instanţa a reţinut, totodată, că prin raportul de expertiză întocmit de expertul F.F.A., s-a statuat, de asemenea, în sensul că terenul a cărui retrocedare o solicită reclamantele se află situat în strada S. fără nr. poştal (fost nr. 38), având o suprafaţă reală de 700 mp - identificată între punctele 1, 2, 3, 4, - cu menţiunea că acesta este deţinut în posesie de Consiliul Popular al Sectorului 1.
Reţinând că pe terenul de 700 mp se află doar o construcţie uşoară instanţa a statuat că în baza art. 9 şi art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se impune restituirea acestui teren către reclamante.
Pentru a hotărî astfel instanţa a constatat că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu instituie o interdicţie de retrocedare a terenurilor pentru care s-au încheiat contracte de asociere, cum este şi cazul terenului în litigiu, pentru care s-a încheiat contract de asociere între Primăria sectorului 1 Bucureşti şi SC F.H.P.C. SRL care l-a cesionat către SC T.S.T. SRL.
Împotriva acestei decizii a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti.
În motivarea apelului pârâtul a susţinut că terenul în litigiu nu poate fi restituit în natură deoarece a fost folosit de Sfatul Popular al Raionului Griviţa Roşie ca domeniu public, sens în care s-a procedat şi la scăderea impozitului conform art. 2 din Decretul nr. 18/1952. Totodată, pârâtul a susţinut că prima instanţă a ignorat prevederile adresei nr. 31458/9294 din 14 decembrie 2001, pe care a emis-o prin serviciul său de nomenclatură urbană, potrivit căreia terenul în litigiu nu este cuprins în suprafaţa de 1720 mp situată la adresa din Bucureşti.
Pârâtul prezintă şi cuprinsul art. 645 C. civ., potrivit căruia proprietatea se mai dobândeşte „prin accesiune sau încorporaţiune prin prescripţie prin lege şi prin ocupaţiune".
Totodată, pârâtul critică sentinţa primei instanţei cât priveşte obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Decizia nr. 62/A din 26 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul, ca nefondat.
În motivarea deciziei instanţa a reţinut, în esenţă, că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu interzic restituirea în natură către foştii proprietari a imobilelor care aparţin domeniului public şi că imobilul în litigiu a fost identificat, în raport de probatoriile administrate, prin expertizele efectuate la judecata în primă instanţă.
Totodată, instanţa a reţinut că atâta timp cât pârâtul nu a soluţionat notificarea formulată de reclamante în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, el se află în culpă procesuală şi datorează acestora cheltuielile de judecată avansate în proces.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, invocând incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului pârâtul a susţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată de reclamante trebuia însoţită de acte doveditoare ale dreptului de proprietate şi acte doveditoare ale calităţii de moştenitor. Întrucât reclamantele nu au depus înscrisurile solicitate şi nici elemente de identificare ale imobilului, pârâtul susţine că s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a analiza şi soluţiona în termenul legal notificarea.
Pârâtul reiterează şi apărarea potrivit căreia terenul în litigiu nu putea fi restituit în natură întrucât, pe de o parte, nu s-a identificat cu claritate şi în afara oricărui dubiu terenul care a aparţinut autorului reclamantelor iar, pe de altă parte, terenul retrocedat figurează în evidenţele cadastrale ca aparţinând domeniului public al statului.
Analizând recursul, în limita susţinerilor pârâtei care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat pentru următoarele considerente:
În drept, recursul este o cale extraordinară de atac care trebuie să se grefeze pe conţinutul hotărârii recurate, soarta sa depinzând, în primul rând, de modul cum sunt formulate motivele de recurs, căci numai motivul formulat în scris şi numai în măsura în care a fost dezvoltat în condiţiile legii poate fi cercetat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
La rândul său, principiul ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune părţilor din litigiu să exercite căile de atac în ordinea instituită de legiuitor. În caz contrar, partea care nu a declarat apel sau care, declarând apel, nu formulează o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinţei primei instanţe, nu are deschisă calea de atac a recursului.
În speţa supusă judecăţii, critica de nelegalitate fundamentată pe dispoziţiile art. 21 -23 din Legea nr. 10/2001 - în redactarea iniţială a legii, potrivit cărora notificarea trebuie să cuprindă elementele de identificare a bunului imobil a cărui retrocedare se cere iar actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate vor fi depuse ca anexe la notificare o dată cu aceasta sau în termenul impus de lege, se constată că nu a fost formulată prin intermediul apelului, caz în care nu poate fi primită şi verificată direct în recurs.
De altminteri, se observă că pârâtul nu înţelege să dezvolte în concret această critică ci se rezumă să afirme doar că notificarea nr. 395 din 14 iunie 2001 nu a fost soluţionată timp de 4 ani, scurs până la momentul sesizării instanţei de judecată, „întrucât notificatorul nu a depus la dosarul administrativ înscrisurile solicitate şi nici elementele de identificare ale imobilului", fără a detalia în concret care înscrisuri ar fi fost necesare şi de natură să îl împiedice să analizeze pretenţiile formulate de reclamante.
Verificând cuprinsul hotărârii recurate, se constată că refuzul pârâtei de a soluţiona notificarea a fost motivul pentru care instanţele de fond, în aplicarea deciziei nr. XX/2007 a Secţiilor Unite ale I.C.C.J., emisă în interpretarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, s-au declarat competente să soluţioneze pe fond pretenţiile formulate de reclamante, statuând, în baza probatoriilor administrate atât cu privire la calitatea de persoane îndreptăţite a reclamantelor cât şi cu privire la întinderea dreptului de proprietate al autorului lor.
Instanţa de recurs nu poate proceda, astfel cum solicită pârâtul, nici la analizarea criticii de netemeinicie, referitoare la modalitatea de apreciere a probatoriilor relative la identificarea terenului în litigiu de către instanţele de fond, nedezvoltată în concret, întrucât astfel de critici, urmare a abrogării dispoziţiilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ., scapă controlului instanţei de recurs.
Totodată, se constată că argumentul referitor la apartenenţa terenului în litigiu domeniului public al localităţii nu se constituie într-o critică de nelegalitate la adresa considerentelor reţinute de instanţa de apel, pârâtul neargumentând care este impedimentul legal de retrocedare a unor astfel de terenuri foştilor proprietari în baza legii de reparaţie în limitele căreia s-a desfăşurat judecata în prezenta cauză.
Aşa fiind, pentru motivele arătate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat.
În conformitate cu prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., pârâtul recurent urmează a fi obligat la plata sumei de 2150 lei cheltuieli de judecată către intimatele-reclamante.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar general împotriva deciziei nr. 62A din 26 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurent la 2150 lei cheltuieli de judecată către intimatele-reclamante S.A.I.R. şi V.A.R.I.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5606/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5564/2010. Civil. Fond funciar. Revizuire -... → |
|---|
