ICCJ. Decizia nr. 5690/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5690/2010
Dosar nr. 10235/3/2009
Şedinţa publică din 29 octombrie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:
La data de 6 aprilie 2009, reclamanţii D.G.I. şi R.M.I. au chemat în judecată pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând Tribunalului Bucureşti obligarea acestuia la emiterea unei dispoziţii privind soluţionarea notificării din 3 august 2001.
Prin notificare, reclamanţii au solicitat acordarea de măsuri reparatorii – despăgubiri - pentru imobilul situat în Bucureşti, sectorul 4.
In motivarea acţiunii lor, întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reclamanţii au arătat că au fost proprietarii imobilului mai sus individualizat, astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1982 de notariatul de Stat al sectorului 4 Bucureşti, imobil care a fost preluat abuziv de către stat, ca urmare a aplicării Decretului nr. 223/1974 şi în temeiul Decretului nr. 206/1987.
Prin sentinţa nr. 843 din 2 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea, a dispus obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, să emită o dispoziţie motivată, prin care să propună acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantului D.G.I. pentru cota din imobilul situat în Bucureşti, sectorul 4.
Aceeaşi instanţă a dispus şi obligarea pârâtului mai sus menţionat, la emiterea unei dispoziţii motivate prin care să propună acordarea de despăgubiri, în favoarea reclamantei R.M.I. pentru cota din acelaşi imobil, în condiţiile restituirii sumei de 40.000 RON primită cu titlul de despăgubire.
Instanţa de fond a apreciat că reclamanţii au fost proprietarii imobilului, pe care l-au dobândit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 1982 şi a reţinut că imobilul situat în Bucureşti, sectorul 4, a fost preluat de stat abuziv, în baza Decretelor nr. 223/1974 şi nr. 206/1987, acte normative ce contraveneau dispoziţiilor constituţionale în vigoare la acea dată, fiind incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut în esenţă, ca reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite conform Legii nr. 10/2001 şi, faţă de împrejurarea că restituirea în natură a imobilului nu este posibilă, datorită ocupării acestuia cu o construcţie de tipul parter plus 8 etaje, trotuar pietonal, spaţiu verde de protecţie şi parcare amenajată, în temeiul art. 21 şi urm. din Legea nr. 10/2001, Tribunalul a admis acţiunea şi a dispus obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, să emită o dispoziţie motivată, privind acordarea de despăgubiri.
La pronunţarea acestei soluţii, instanţa a avut în vedere faptul că reclamanta R.M.I. a încasat la data preluării imobilului de către stat, o despăgubire de 40.000 RON, astfel că, în raport de prevederile art. 11 din Legea nr. 10/2001 este îndreptăţită la emiterea unei dispoziţii motivate privind acordarea de despăgubiri pentru cota acesteia din imobil, în condiţiile restituirii sumei primită cu titlul de despăgubire.
Împotriva sentinţei Tribunalului a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, criticând-o pentru nelegalitate, susţinând caracterul de recomandare al termenului de 60 de zile, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 şi arătând că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art. 22 din aceeaşi lege, în conformitate cu care actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la data soluţionării notificării, solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinţei Tribunalului şi, pe fond, respingerea acţiunii reclamanţilor.
Prin Decizia nr. ll/A din 19 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul declarat de pârât şi a dispus obligarea apelantului-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, la 1.600 RON cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant D.G.I..
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar ordinar a apreciat că, potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, unitatea notificată este obligată să soluţioneze notificarea în termen de 60 de zile de la depunerea acesteia sau, după caz, a actelor doveditoare, urmând ca, pe baza analizei acestor acte, să accepte sau să refuze acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.
Nu există niciun temei legal pentru care, considerând că actele depuse de persoana îndreptăţită nu sunt adecvate sau suficiente, unitatea notificată să refuze sine die soluţionarea notificării şi eventual, controlul ulterior al instanţei de judecată privind temeinicia şi legalitatea dispoziţiei sau deciziei emise.
Prin urmare, chiar în situaţia nedepunerii de către persoana îndreptăţită a tuturor actelor considerate necesare de către unitatea notificată, soluţia instanţei, de obligare a acesteia din urmă la emiterea unei decizii sau dispoziţii motivate este în concordanţă cu legea, astfel că motivul de apel este nefondat.
Refuzul explicit al unităţilor administrative de a soluţiona notificarea ce le-a fost adresată deschide persoanei îndreptăţite accesul la justiţie. In caz contrar, aceasta s-ar afla într-o situaţie imposibilă, în sensul că i se refuză soluţionarea cererii, dar, întrucât nu s-a emis o dispoziţie expresă de respingere, nu se poate adresa justiţiei.
Este evident că o astfel de susţinere nu are un fundament legal, fiind contrară principiilor elementare de drept şi scopului reparator al acesteia, astfel că nu pot fi primite criticile apelantului-pârât.
In ceea ce priveşte invocarea art. 23 (fost art. 22) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, în sensul că actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la soluţionarea notificării, instanţa de apel a constatat că legea nu poate fi interpretată, în sensul prelungirii sine die a termenului de soluţionare a notificării, în cazul concret dedus judecăţii, trecând mai mult de 7 ani de la data formulării notificării.
De altfel, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond, notificarea persoanei îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate. Or, este echivalat cu refuzul nejustificat, nesoluţionarea notificării, iar potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept, soluţionate ca urmare a admiterii unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe.
Împotriva deciziei pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, invocând nelegalitatea acesteia, sub aspectul motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Ca atare, în cazul în care persoana îndreptăţită a depus împreună cu notificarea, toate actele de care aceasta înţelege că uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Insă, în cazul în care împreună cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
Recurentul-pârât a adus critici privind împrejurarea că, la dosarul administrativ de Legea nr. 10/2001 nu au existat dovezi din care să rezulte dacă s-au primit sau nu despăgubiri, invocând că dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiţionată de rambursarea diferenţei dintre valoarea despăgubirii primite şi valoarea terenului sau a construcţiei demolate, aşa cum a fost calculată în documentaţie de stabilire a despăgubirilor.
O altă critică adusă hotârării atacate vizează cuantumul exagerat de mare privind cheltuielile de judecată, de 1.600 RON acordate intimatului-reclamant în apel, recurentul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, susţinând că acestea nu corespund criteriilor stabilite de art. 132 din Statutul profesiei de avocat.
Se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii acţiunii formulată de reclamanţii D.G.I. şi R.M.I.
Recursul, sub toate motivele invocate este nefondat şi urmează a fi respins ca atare.
Referitor la primul motiv de recurs, ce vizează aplicarea şi interpretarea greşită realizată de instanţa de apel privind caracterul normelor reglementate de art. 25 din Legea nr. 10/2001 este de observat că, în baza textului menţionat s-a stabilit obligaţia unităţii deţinătoare a imobilului, de a răspunde notificării persoanei îndreptăţite, în sensul că în termenul de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz de la data depunerii actelor doveditoare, aceasta va trebui să emită o dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii.
Păstrând considerentele deciziei din apel, Înalta Curte apreciază că, deşi textul de lege sus menţionat nu prevede o sancţiune pecuniară pentru nerespectarea termenului de 60 de zile, în care unitatea deţinătoare are obligaţia de a răspunde la notificarea ce i-a fost adresată, termenul menţionat nu are natura juridică a unui termen de recomandare, cum greşit susţine recurentul, ci este un termen imperativ, deoarece o atare obligaţie rezultă din lege şi face parte dintr-o procedură administrativ-juridisicţională prealabilă, instituită în mod imperativ.
Legea nr. 10/2001 prevede că, pentru a beneficia de prorogarea termenului de 60 de zile în care unitatea deţinătoare are obligaţia de a răspunde notificării, este necesar ca unitatea deţinătoare să comunice în scris persoanei îndreptăţite, faptul că fundamentarea şi emiterea deciziei de restituire a imobilului sunt condiţionate de depunerea probelor solicitate.
Prorogarea termenului stabilit de lege pentru soluţionarea notificării nu operează de drept, în beneficiul unităţii deţinătoare, ea fiind condiţionată de faptul analizei notificării de către unitatea deţinătoare şi comunicării, în intervalul de 60 de zile, a faptului că documentaţia este insuficientă, ceea ce nu a fost dovedit în prezenta cauză, motivul de recurs fiind nefondat.
In ceea ce priveşte critica privind despăgubirile, acest motiv nu a fost invocat în apel, astfel că nu poate fi examinat direct în recurs, instanţa de fond stabilind obligaţia pârâtului de a emite o dispoziţie motivată, prin care să dispună acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantei R.M.I., pentru cota din imobil, în condiţiile restituirii sumei de 40.000 RON, primită cu titlul de despăgubire, chestiunea fiind tranşată de instanţa de judecată.
Nici critica privind cuantumul exagerat de mare al cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de apel, nu poate fi primită ca fondată, în interpretarea prevăzută de art. 274 C. proc. civ.
In conformitate cu dispoziţiile textului procedural mai sus evocat, partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Este evident că, prin nesoluţionarea notificării în termenul legal, culpa procesuală a pârâtului este pe deplin dovedită, astfel că în mod legal, instanţa de apel a dispus obligarea unităţii deţinătoare, care se face vinovată de neemiterea dispoziţiei motivate, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.
Atitudinea culpabilă a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, care nu a dat curs demersului persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, prin nesoluţionarea notificării, a fost corect sancţionată pe tărâmul dreptului procesual, neîndeplinirea obligaţiei stipulată de art. 25 din actul normativ de reparaţie, determinând partea reclamantă la efectuarea unor cheltuieli privind angajarea unui avocat care să le reprezinte interesele în instanţă.
In legătură cu aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. este de observat că posibilitatea măririi sau micşorării cuantumului cheltuielilor de judecată este o facultate a instanţei de judecată, şi nu o obligaţie, aceasta urmând a aprecia de la caz la caz, aplicarea acestor prevederi.
In cazul dedus judecăţii este evidentă culpa pârâtului în nesoluţionarea notificării, reclamantul fiind îndreptăţit la acordarea cheltuielilor de judecată determinate de angajarea unui avocat care să-i reprezinte interesele, cheltuieli dovedite conform chitanţei de la dosar apel.
Cât priveşte stabilirea cuantumului onorariului, critica nu este fondată deoarece, onorariile se stabilesc liber între client şi avocat, în limitele legii şi ale Statutului profesiei, fiind interzisă fixarea de onorarii minime, recomandate sau maxime, aşa încât nemulţumirea părţii care a pierdut procesul cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată, nu este fondată sub aspectul nelegalităţii hotărârii pronunţate, în speţă instanţa făcând o aplicare corectă a prevederilor art. 274 C. proc. civ.
Aşa fiind, recursul va fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., pentru considerentele mai sus expuse.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., potrivit cărora partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată, instanţa va obliga pe recurent la 1.500 RON, către intimaţii-reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 11/A din 19 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, ca nefondat.
Obligă pe recurent la 1.500 RON cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi D.G.I. şi R.M.I.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5691/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5621/2010. Civil. Anulare act. Recurs → |
|---|
