ICCJ. Decizia nr. 5852/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5852/2010
Dosar nr. 3894/117/2008
Şedinţa publică din 5 noiembrie 2010
Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Judecata în primă instanţă.
Prin sentinţa civilă nr. 607 din 14 noiembrie 2008 Tribunalul Cluj, secţia civilă, a admis acţiunea formulată de reclamantul H.T. şi continuată de moştenitorul acestuia H.A. împotriva pârâtului Primarul municipiului Cluj-Napoca, a anulat dispoziţia nr. 6777 din 10 iulie 2007 emisă de pârât şi l-a obligat pe acesta să emită o nouă dispoziţie în favoarea reclamantului prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii constând în despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv – Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobil format din casă şi teren situat în municipiul Cluj Napoca, înscris în C.F. nr. 12593 Cluj-Napoca, cu nr.top. 4169; totodată, l-a obligat pe pârât să achite reclamantului suma de 5.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
Conform copiei C.F. 12593 imobilul cu nr.top 4169, reprezentat din casă de lemn şi pământ acoperită cu hârtie gudronată cu o cameră şi curte în suprafaţă de 120 stj.2, s-a aflat în proprietatea tabulară a numitei H.M.
Prin încheierea C.F. nr. 1328/1980 imobilul a fost transcris în C.F. 48146 în favoarea Statului român în baza Decretului de expropriere nr. 183/1979.
Reclamantul H.T. este fiul fostei proprietare H.M. şi moştenitor al acesteia, astfel încât este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.
În drept, tribunalul a reţinut incidenţa art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 51/1955, a art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi a art. 26 alin. (3) din aceeaşi lege.
În ceea ce priveşte natura despăgubirilor, tribunalul a considerat aplicabile dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Judecata în apel.
Prin Decizia civilă nr. 13 A din 22 ianuarie 2010, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că reclamantul este îndreptăţit la măsuri reparatorii pentru imobilul casă şi teren în suprafaţă de 432 mp situat în Municipiul Cluj-Napoca, identificat prin număr topografic 4169 în C.F. iniţială 12593 Cluj; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei; a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată în apel şi, totodată, a respins ca tardivă cererea de aderare la apel formulată de reclamant.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a reţinut următoarele:
În apel a fost administrată proba cu expertiză tehnică judiciară, iar prin raportul întocmit de expertul topograf F.V. s-a concluzionat că imobilul din str. Actorului nr.46 are o suprafaţă reală de teren de 797 mp şi se identifică în regim de carte funciară cu parcela evidenţiată în C.F. nr. 48146 Cluj, cu nr.top 4168, teren în suprafaţă de 855 mp proprietatea Statului român, în administrarea operativă a Consiliului Popular al municipiului Cluj-Napoca; diferenţa de suprafaţă de 58 mp este în prezent ocupată de trotuarul stradal.
Imobilul are suprafaţa reală de teren de 411 mp şi se identifică în regim de carte funciară cu parcela evidenţiată iniţial în C.F. nr. 12593 Cluj, cu nr.top 4169, reprezentând casă din lemn şi pământ, teren în suprafaţă de 432 mp proprietatea numitei H.M. cu titlu de cumpărare; diferenţa de suprafaţă de 21 mp este ocupată în prezent de trotuarul stradal.
Cele două imobile au fost comasate la altele, într-un corp funciar distinct, având suprafaţa totală de 2 ha 1288 mp, categoria de folosinţă „teren, alei şi spaţii verzi" proprietatea Statului român cu titlu de expropriere înscris în C.F. nr. 48146 Cluj-Napoca.
Planul topografic întocmit la scara 1:1000, anexă la raportul de expertiză, relevă faptul că parcela identificată cu nr.top 4168 este alăturată parcelei cu nr.top 4169, desfăşurându-se în lungime pe o linie paralele celei dintâi.
Împrejurarea că cele două parcele sunt ocupate de construcţii, alei şi spaţii verzi nu a fost contestată de reclamant şi niciuna dintre părţi nu a formulat obiecţiuni la expertiză.
În ceea ce priveşte calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, curtea de apel a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi art. 23 din Legea nr. 10/2001, precum şi ale art. 3.1, art. 4.2, art. 23.1 şi art. 23.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007.
În ceea ce priveşte actele depuse la dosar curtea de apel a reţinut că, deşi în faza procedurii administrative acestea au fost prezentate în fotocopie, în faza judecăţii s-au prezentat copii certificate de avocatul ales al părţii, potrivit competenţei conferite în acest sens de art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 51/1955, republicată.
De asemenea, s-a dovedit şi faptul morţii reclamantului H.T., precum şi calitatea de moştenitor legal a descendentului acestuia H.A.
În atare situaţie, în mod corect a stabilit prijma instanţă că s-a făcut dovada calităţii numitului H.T. de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii.
Referitor la existenţa şi întinderea dreptului de proprietate pretins, actul doveditor depus de reclamant constând în extrasul de carte funciară nr. 12593 Cluj face dovada proprietăţii exclusiv cu privire la parcela funciară identificată cu nr.top 4169 reprezentând 432 mp, situată administrativ în Cluj Napoca.
Este adevărat că în anexa decretului de expropriere a fost menţionată suprafaţa de 1288 mp teren ca fiind preluată de la proprietarul tabular înscris în C.F. 12593 Cluj H.M.,însă din probele administrate rezultă cu certitudine că diferenţa de până la 1288 mp aparţine parcelei identificate cu nr.top 4168 situat administrativ în str. A. nr. 46.
Or, cu privire la această parcelă reclamantul nu a făcut dovada existentei dreptului de proprietate, antecesoarea sa neavând înscris un astfel de drept în cartea funciară şi niciun act juridic translativ de proprietate. Este posibil ca H.M. să fi exercitat posesia asupra parcelei aflată în vecinătatea parcelei sale la momentul exproprierii, dar această situaţie de fapt nu este de natură să-i confere dreptul la restituire în regim de carte funciară, atât timp cât nu s-a constatat că ea a produs şi efectele juridice specifice prescripţiei achizitive.
Referitor la natura măsurilor reparatorii s-a dovedit în cauză că restituirea în natură nu este posibilă, în condiţiile în care construcţiile expropriate au fost demolate, iar lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întreaga parcelă nr. top 4169 în suprafaţă de 432 mp.
În atare situaţie, sunt incidente dispoziţiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Pârâtul nu a făcut dovada plăţii nedespăgubiri pentru imobilul expropriat, aşa încât obligaţia de rambursare a diferenţei de evaluare nu putea fi stabilită în sarcina reclamantului.
Cu privire la cererea de aderare la apel, curtea a reţinut că aceasta a fost depusă la data de 8 mai 2009, după împlinirea termenului de apel, în condiţiile în care sentinţa a fost comunicată reclamantului la 30 decembrie 2008.
Judecata în recurs.
Împotriva deciziei au declarat apel atât reclamantul cât şi pârâtul.
1.Recurentul-reclamant şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a dat o interpretare foarte restrictivă dispoziţiilor legale aplicabile cauzei atunci când a concluzionat că nu a făcut dovada întinderii dreptului de proprietate cu privire la întreaga suprafaţă de teren solicitată de 1288 mp.
Referindu-se la prevederile art. 23.1 şi art. 24.1 din Normele metodologice şi la art. 24 din Legea nr. 10/2001, recurentul susţine că potrivit acestor texte legale dovada dreptului de proprietate al antecesoarei sale se putea face nu numai cu extras de carte funciară, ci şi prin alte înscrisuri cum este cazul în speţă.
Astfel, reclamantul a depus în sprijinul cererii sale Decretul de expropriere nr. 183/1979 şi tabelul anexă la acesta unde la poziţia 84 se precizează clar că de la H.M. se expropriază 1288 mp teren şi construcţie de 197.47 mp.
Aceeaşi situaţie este confirmată de adresa nr. 2066/1979 a fostului Oficiu judeţean pentru construirea şi vânzarea de locuinţe şi de convenţia încheiată la 5 februarie 1979 între antecesoarea sa şi acelaşi Oficiu în care se menţionează calitatea autoarei de proprietară a imobilului situat în str. A. nr. 46-48.
Alte două scripte din anii 1960 atestă că adresa numitei H.M. era în str. A. nr. 46-48.
Chiar dacă nu a depus extras de carte funciară pentru restul de suprafaţă de teren - 855 mp, dispoziţiile legale aplicabile nu excludeau posibilitatea dovedirii cererii şi cu alte înscrisuri.
Recurentul solicită admiterea recursului, respingerea apelului declarat de pârât şi menţinerea în întregime a sentinţei tribunalului.
2. Recurentul-pârât îşi întemeiază cererea tot pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocând în drept încălcarea prevederilor art. 23.3 din HG nr. 250/2007, care arată în mod expres că în cazul în care actele doveditoare referitoare la proprietate şi la calitatea de moştenitor sunt prezentate în fotocopii se va solicita petiţionarilor şi prezentarea originalelor sau duplicatelor în vederea verificării acestora de către salariaţii entităţilor învestite cu soluţionarea notificării.
De asemenea, potrivit art. 23.2 din HG nr. 250/2007, în ceea ce priveşte actele doveditoare ale calităţii de moştenitor se admit numai copiile legalizate sau certificate după aceste acte.
Referitor la natura măsurilor reparatorii recurentul susţine că trebuie avută în vedere situaţia ocupării integrale a terenului şi faptul că se ia în considerare valoarea stabilită conform standardelor internaţionale de evaluare, din care se scade valoarea eventualelor despăgubiri primite pentru teren.
Or, instanţa nu a solicitat reclamantului să declare pe proprie răspundere că nu a primit despăgubiri pentru construcţia şi terenul expropriat.
Recurentul mai susţine că este îndreptăţit la exonerarea de plată a cheltuielilor de judecată la care a fost obligat în primă instanţă, cheltuieli menţinute în apel, cu motivarea că nu este în culpă procesuală.
Mai arată că onorariul de 5.000 lei este exagerat de mare şi că dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. instituie o limitare a acestora.
Instanţa poate să-şi exercite prerogativa reducerii onorariului, în acest sens fiind invocate şi dispoziţiile Curţii Constituţionale nr. 492 din 8 iunie 2006 şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Recurentul-reclamant a depus la dosar în copie certificată înscrisurile la care a făcut referire, precum şi întâmpinare la recursul declarat de pârât.
Analizând cererile de recurs, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate şi le va respinge pentru următoarele considerente:
1. Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, curtea de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, text de lege care prevede că:
1) În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
2) În aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
Reclamantul susţine că îi este aplicabilă prezumţia instituită de acest text de lege, în sensul că, din moment ce în decretul de expropriere - dar şi în alte înscrisuri contemporane sau anterioare acestuia - autoarea sa H.M. a figurat ca având în proprietate un teren în suprafaţă de 1288 mp, aceasta este suprafaţa pentru care se cuvin măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.
Ceea ce omite reclamantul este că această prezumţie se aplică în absenţa unor probe contrare.
Or, în speţă, curtea de apel a reţinut că, în ceea ce priveşte întinderea suprafeţei de teren pe care a deţinut-o în proprietate autoarea reclamantului există probe contrare, respectiv extrasul de carte funciară care atestă că H.M. a deţinut în proprietate doar parcela 432 mp de teren., nu şi parcela învecinată, de 855 mp, cu un număr de C.F. şi un nr.topografic diferit.
În instanţa de recurs, reaprecierea probelor în vederea stabilirii unei alte situaţii de fapt nu mai este posibilă după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ.
Aşa fiind, în analiza motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulat de reclamant, Înalta Curte poate doar verifica dacă la situaţia de fapt reţinută s-au aplicat corect dispoziţiile legale incidente.
Or, câtă vreme s-a stabili din ansamblul probelor administrate - înscrisuri şi expertiză topografică - că autoarea reclamantului a avut în proprietate numai 432 mp de teren anterior exproprierii, în mod corect curtea de apel a reţinut că dovezile contrare situaţiei menţionate în decretul de expropriere fac inaplicabilă prezumţia instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001.
2. Nici recursul pârâtului nu este fondat.
Critica privind nerespectarea art. 23.3 şi art. 23.2 din HG nr. 250/2007 este nefondată, câtă vreme instanţa de apel a reţinut că în faza jurisdicţională s-au depus la dosar copii certificate ca fiind conforme cu originalul sub semnătura avocatului părţii, în temeiul art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 51/1995.
De altfel, deşi instanţa de apel a respins motivat această critică recurentul nu arată în ce constă nelegalitatea aplicării în speţă a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 51/1995 şi se limitează a relua prevederile din Normele metodologice, care se referă inclusiv la posibilitatea depunerii de copii certificate.
Critica referitoare la stabilirea cuantumului despăgubirilor potrivit standardelor internaţionale de evaluare nu are legătură cu soluţia pronunţată în cauză, deoarece instanţa nu a stabilit ea însăşi cuantumul despăgubirilor, ci doar îndreptăţirea reclamantului la măsuri reperatorii în echivalent conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
În ceea ce priveşte rambursarea de către pârât a sumelor primite cu ocazia exproprierii, s-a reţinut ca situaţie de fapt, care nu mai poate fi reapreciată în recurs, că nu s-a făcut dovada plăţii unei asemenea despăgubiri.
Critica referitoare la cheltuielile de judecată vizează sentinţa tribunalului şi nu Decizia pronunţată în apel, aşa încât apare ca fiind formulată omisso medio.
Pentru a se putea aprecia asupra legalităţii obligării pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ori asupra cuantumului onorariului de avocat ar fi trebuit ca pârâtul să critice sentinţa tribunalului prin cererea de apel, iar modul de soluţionare a acesteia să fie criticat apoi în recurs prin prisma unuia din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că Decizia curţii de apel este legală şi o va menţine, iar în baza art. 312 C. proc. civ. va respinge ambele recursuri ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul H.A. şi de pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca împotriva deciziei nr. 13/A din 22 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 05 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5862/2010. Civil. Anulare act. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5839/2010. Civil. Succesiune. Recurs → |
|---|
