ICCJ. Decizia nr. 5862/2010. Civil. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5862/2010
Dosar nr. 379/62/2009
Şedinţa publică din 5 noiembrie 2010
Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov reclamanta S.N.I.P. SA Braşov a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2527 din 11 iulie 2008 de B.N.P. L.M., încheiat între pârâţii SC G.D. SRL şi SC P.R. SRL, să constate că reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Braşov, şi să fie obligate pârâtele să-i lase reclamantei în proprietate imobilele cu nr.top.2136/1/1, 2136/1/3 şi 2133/3 situate la adresa menţionată, să constate nevalabilitatea întabulării dreptului de proprietate în favoarea pârâtei SC P.R. SRL şi să dispună radierea acestui drept, precum şi întabularea dreptului de proprietate asupra imobilelor în favoarea acesteia.
Prin sentinţa civilă nr. 68 din 5 martie 2009 Tribunalul Braşov a admis în parte acţiunea, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, a constatat că reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu, le-a obligat pe pârâte să-i lase în proprietate aceste imobile reclamantei, a constatat nevalabilitatea întabulării dreptului de proprietate în favoarea cumpărătoarei SC P.R. SRL şi a dispus întabularea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei.
Împotriva sentinţei pârâta SC G.D. SRL a declarat apel şi în cursul judecăţii apelului a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996.
Prin încheierea din 3 noiembrie 2009, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea acestei excepţii.
Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a arătat că, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată constând în nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare şi de soluţia primei instanţe, art. 26 alin. (2) din Lege nr. 7/1996 nu a constituit temei al admiterii acţiunii şi nu a fost avut în vedere de instanţă în argumentarea soluţiei.
Împotriva încheierii a declarat recurs pârâta SC G.D. SRL, solicitând admiterea recursului, modificarea încheierii şi admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei.
Recurenta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a susţinut că excepţia invocată îndeplineşte condiţia esenţială prevăzută de art. 29 pct. 1 din Legea nr. 47/1992, aceea de a avea legătură cu soluţionarea cauzei.
Astfel, recurenta susţine că prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 au fost invocate ca argument legal principal de către reclamantă în fundamentarea cererilor sale, dar şi de instanţa de fond în motivarea hotărârii, când arată că „terţilor care nu au participat la judecată dreptul de proprietate dobândit prin hotărâri judecătoreşti le este opozabil şi fără înscrierea în cartea funciară potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996".
De asemenea, şi instanţa de apel va trebui să se raporteze la aplicabilitatea acestor dispoziţii legale, întrucât este o chestiune esenţială dacă la momentul vânzării cumpărării proprietar era S.N.I.P. SA, care dobândise extratabular în baza unei sentinţe judecătoreşti un drept opozabil erga omnes sau proprietară era vânzătoarea SC G.D. SRL, care era înscrisă în cartea funciară.
Respingând ca inadmisibilă cererea pârâtei, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit legea în spiritul ei, ignorând raţiunea pentru care dispoziţiile Legii nr. 47/1992 au fost prevăzute.
Potrivit acestora nu este necesar ca dispoziţia legală criticată să conducă expres, univoc şi direct prin aplicarea sa de către instanţa de judecată la soluţionarea litigiului, nu trebuie să fie argumentul exclusiv sau principal, ci trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.
Chiar dacă recurenta a demonstrat că dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 au fost avute în vedere la soluţionarea cauzei în primă instanţă, acest lucru nu era necesar întrucât simpla legătură cu soluţionarea cauzei, chiar accesorie sau subsidiară, ar fi fost suficientă a conduce la admisibilitatea sesizării Curţii Constituţionale.
Instanţa de apel a apreciat asupra caracterului determinant al dispoziţiilor legale criticate cu referire la soluţia în litigiul dedus judecăţii şi nu cu privire la o legătură a acestor prevederi cu soluţionarea cauzei, legătură care era suficientă pentru sesizarea Curţii Constituţionale.
Recurenta mai arată că, dacă instanţa de recurs va considera că motivele nu se încadrează în motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi analizat în temeiul art. 3041 C. proc. civ., încheierea atacată fiind supusă numai recursului.
La termenul din 8 decembrie 2009, aceeaşi pârâtă a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1402 C. civ.
Prin încheierea din 8 decembrie 2009, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, cu următoarea motivare:
În speţă, s-a invocat retractul litigios de către pârâta SC P.R. SRL, iar excepţia de neconstituţionalitate a textului legal care reglementează această instituţie a fost invocată de către pârâta SC G.D. SRL, aflată în raportul juridic de transfer al dreptului de proprietate a cărui nulitate se solicită.
Cadrul procesual iniţial ca şi motivarea primei instanţe nu sunt fondate pe dispoziţiile art. 1402 C. civ. şi, din acest punct de vedere, cerinţele art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu sunt îndeplinite în ceea ce priveşte legătura excepţiei cu soluţionarea cauzei.
Pe de altă parte, invocarea unei excepţii sau a altei cauze ce poate atrage stingerea procesului, inclusiv prin exercitarea retractului litigios, trebuie să fie fundamentată pe un interes juridic or, în cauză, invocarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 1402 C. civ. vizează apărarea celeilalte pârâte şi menţinerea ca valabil a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâte şi, în consecinţă înlăturarea unei apărări de natură a stinge litigiul în această fază apare ca fiind lipsită de interes.
Cu privire la retractul litigios, curtea de apel reţine că, potrivit art. 1402 C. civ., cel în contra căruia există un drept litigios vândut se va putea libera de cesionar numărându-i preţul cesiunii, spezele contractului şi dobânda din ziua când cesionarul a plătit preţul cesiunii.
Din redactarea textului rezultă că instituţia retractului litigios se poate exercita în cadrul unui proces în care se judecă fondul raporturilor de drept material aflate în conexiune cu instituţia cesiunii de drepturi litigioase.
Cesiunea de drepturi litigioase reprezintă premisa necesară pentru exercitarea de către retractant a deposedării cesionarului şi scoaterii acestuia din proces, cu consecinţa inevitabilă a stingerii litigiului numai dacă şi-a îndeplinit obligaţiile rezultate din dispoziţiile art. 1402 C. civ. Or, în cauză, o asemenea vânzare nu a avut loc.
Pârâta SC G.D. SRL a declarat recurs şi împotriva acestei încheieri, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În dezvoltarea recursului, pârâta arată că, pe parcursul soluţionării apelului, cealaltă pârâtă, SC P.R. SRL a invocat retractul litigios reglementat de dispoziţiile art. 1402 – 1404 C. civ.
În atare situaţie, în mod greşit s-a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate a art. 1402 C. civ. nu are legătură cu soluţionarea cauzei, pe considerentul că depăşeşte cadrul procesual sub aspectul obiectului judecăţii cu care a fost învestită prima instanţă.
Dispoziţiile art. 29 pct. 1 din Legea nr. 47/1992 prevede că excepţia trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
În altă ordine de idei, respingerea cererii pe motiv că este şi lipsită de interes reprezintă o încălcare gravă a legii, deoarece în acest caz interesul este prezumat şi legal şi excede noţiunii de interes ca o condiţie legală a promovării cererilor în faţa instanţei.
Interesul în promovarea unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate nu se referă la finalitatea urmărită de parte prin promovarea unei cereri sau acţiuni, ci la scopul prevăzut de legea specială, acela de a asigura o procedură pentru ca în jurisdicţia specială a Curţii Constituţionale să ajungă de la instanţe excepţiile cu privire la acele dispoziţii legale care nesocotesc prevederile legii fundamentale.
Interesul oricărei astfel de cereri formulate în baza dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu are legătură cu soluţionarea litigiilor aflate pe rolul instanţei, ci urmăreşte eliminarea unor dispoziţii legale neconstituţionale.
Reluând criticile din primul recurs, recurenta mai arată că nu este necesar ca dispoziţia legală criticată să conducă expres, univoc şi direct prin aplicarea sa de către instanţa de judecată la soluţionarea litigiului şi că simpla legătură cu soluţionarea cauzei chiar accesorie sau subsidiară ar fi suficientă pentru a conduce la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.
Cu atât mai mult în speţă cererea este admisibilă întrucât, instanţa de apel a fost învestită cu soluţionarea cauzei pe cale de excepţie, în baza retractului litigios reglementat de art. 1402 C. civ., care în opinia recurentei este neconstituţional.
Intimaţii nu au depus la dosar întâmpinare, însă intimata reclamantă a susţinut atât oral cât şi prin concluziile scrise că recursurile sunt nefondate.
Analizând cele două cereri de recurs, Înalta Curte constată că acestea sunt, într-adevăr, nefondate şi vor fi respinse pentru următoarele considerente:
Deşi recurenta susţine că atât excepţia de neconstituţionalitate art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 cât şi excepţia de neconstituţionalitate a art. 1402 C. civ. au legătură cu soluţionarea cauzei aflată în apel pe rolul Curţii de Apel Braşov, nu demonstrează care este această legătură şi anume, în ce mod declararea ca fiind contrare legii fundamentale a dispoziţiilor legale menţionate ar urma să influenţeze soluţia ce se va da în litigiul pendinte având ca obiect nulitatea unui contract de vânzare-cumpărare, revendicarea imobiliară, radierea şi respectiv întabularea unor drepturi de proprietate în cartea funciară.
În opinia recurentei, simplul fapt că aceste dispoziţii legale sunt enunţate fie în cererea de chemare în judecată, fie în motivarea primei instanţe, fie în susţinerea unei excepţii, este suficient pentru a fi întrunită condiţia existenţei unei legături între excepţia de neconstituţionalitate şi soluţionarea cauzei.
Un asemenea punct de vedere nu poate fi primit.
Dacă intenţia legiuitorului exprimată în art. 29 din Legea nr. 47/1992 ar fi fost doar de a crea un mecanism prin care Curtea Constituţională să exercite controlul concordanţei actelor normative cu legea fundamentală, fără nicio legătură cu soluţionarea litigiului aflat pe rolul instanţei – aşa cum susţine recurenta când se referă la interesul cererii de sesizare a Curţii Constituţionale - atunci nu s-ar fi prevăzut expres condiţia ca excepţia ridicată în faţa instanţei judecătoreşti sau de arbitraj comercial să aibă legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului.
Interpretarea pe care o propune recurenta ar presupune ca instanţa de judecată să sesizeze Curtea Constituţională, la cererea oricăreia din părţi, cu privire la neconstituţionalitatea oricăruia din textele de lege menţionate în cererile care i se adresează, fără niciun fel de cenzură după cum eventuala admitere a excepţiei ar putea influenţa soluţionarea cauzei, ceea ce ar deschide posibilitatea exercitării abuzive a dreptului de a solicita controlul de constituţionalitate.
În speţă, curtea de apel a reţinut motivat că atât excepţia de neconstituţionalitate a art. 26 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, cât şi cea privind art. 1402 C. civ. nu au legătură cu soluţionarea cauzei.
Câtă vreme recurenta nu a arătat în cererea de recurs în ce constă această legătură, respectiv care va fi impactul asupra deciziei ce se va da în apel al unei eventuale admiteri a celor două excepţii invocate, Înalta Curte nu poate constata nelegalitatea încheierilor recurate, ca fiind date cu încălcarea art. 29 din Legea nr. 47/1992.
În baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâta SC G.D. SRL împotriva încheierilor de şedinţă de la 3 noiembrie 2009 şi 8 decembrie 2009 date de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. 379/62/2009.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 05 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5859/2010. Civil. Fond funciar. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5852/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
