ICCJ. Decizia nr. 5874/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5874/2010
Dosar nr. 15568/3/2008
Şedinţa publică din 8 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 15568/3/2008 la data de 23 aprilie 2008 la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantele D.V., P.R. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Primarul General al Municipiului Bucureşti, SC F. SA şi C.I., ca prin hotărârea ce o va pronunţa instanţa, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1531 din 2 decembrie 1996 încheiat între SC F. SA şi C.I., să se restituie în natură imobilul situat în Bucureşti, sector 2, iar în cazul în care restituirea în natură a imobilului nu este posibilă, să se acorde despăgubiri în echivalent în temeiul dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001.
In motivarea acţiunii, reclamantele au arătat că imobilul de la adresa susmenţionată este compus din construcţie de locuit cu două camere, în suprafaţă totală de 84 mp, suprafaţă utilă de 41 mp, şi terenul aferent şi că întregul imobil a fost achiziţionat în anul 1912 de către I.D. conform ordinului de adjudecare nr. 7705/1912 al Tribunalului Ilfov şi lăsat prin testament în anul 1948 autoarei reclamantelor, P.G.V.
S-a mai arătat că în anul 1948, în baza Decretului 303/1948, cinematograful Pache din Bucureşti, a fost naţionalizat integral, trecându-se în proprietatea statului şi construcţia anexă cinematografului care în acel moment avea nr. 25 pe , iar în anul 1953 Sfatul Popular al Municipiului Bucureşti prin Decizia nr. 654/1953 în baza Decretului 111/1951 a dispus trecerea în proprietatea statului şi în administrarea Sfatului Popular al Raionului „23 august", a imobilului situat în Bucureşti pe str. M. nr. 31, care deja fusese naţionalizat în baza Decretului 303/1998.
Reclamantele au formulat notificare conform Legii nr. 10/2001, dar aceasta nu a fost soluţionată.
Cu privire la nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1531/1996 prin care SC F. SA a vândut lui C.I., în baza Legii nr. 112/1995, apartamentul ce a aparţinut autoarei reclamantelor s-a arătat că Statul Român nu a avut nici un titlu valabil, astfel că nu putea înstrăina un imobil ce nu-i aparţinea. Cu privire la restituirea în natură a imobilului, reclamantele au arătat că acesta a aparţinut, prin testament, autoarei comune şi anume P.G.V., transmis de către adevăratul proprietar al imobilului I.D., că reclamantele sunt persoane îndreptăţite la restituirea în natură potrivit art. 4 alin. (2) şi (3) din Legii nr. 10/2001, fapt atestat de certificatul de moştenitor 2140 din 13 octombrie 1995.
S-a mai susţinut că au notificat în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, Primăria municipiului Bucureşti, solicitând restituirea în natură şi formându-se dosarul nr. 16594/2001 care nu a fost soluţionat nici până în prezent, iar în lipsa acestui răspuns au înţeles să se adreseze instanţei de judecată pentru a dispune direct fie restituirea în natură, fie despăgubiri băneşti pentru imobil.
La termenul din 24 octombrie 2008 reclamantele au formulat cerere precizatoare, renunţând la primele două capete de cerere şi solicitând exclusiv admiterea capătului 3 de cerere, respectiv pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună acordarea de măsuri reparatorii (despăgubiri băneşti) pentru imobilul situat în Bucureşti, str. E. nr. 25, sector 2, în condiţiile prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 832 din 29 mai 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis acţiunea reclamantelor D.V., P.R., în contradictoriu cu pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti, aşa cum a fost precizată şi 1-a obligat pe acesta să emită dispoziţie de acordare a măsurilor reparatorii (despăgubiri băneşti) pentru imobilul situat în Bucureşti, str. E. nr. 25, sector 2, în condiţiile prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 24712005. A luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut faptul că s-a făcut dovada că imobilul care a aparţinut prin act de adjudecare lui I.D., a fost transmis prin succesiune testamentară către P.E.V., iar aceasta la rândul său, prin certificatul de moştenitor din 18 octombrie 1995 al notariatului de Stat Sector 2 Bucureşti, către fiicele sale D.E.V. şi P.R., reclamantele din prezenta cauză, potrivit actelor de stare civilă depuse la dosar.
Întrucât, reclamantele au făcut dovada că sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, potrivit art. 4 din Legea nr. 10/2001, în temeiul disp. cap. VII din Legea nr. 247/2005, s-a stabilit că acestea au dreptul la despăgubiri prin echivalent pentru imobilul ce a aparţinut autoarei comune şi care a trecut în mod abuziv în proprietatea statului.
Împotriva susmenţionatei sentinţe, a declarat apel Municipiul Bucureşti, reprezentat legal de către Primarul General iar prin Decizia nr. 228A din 17 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a fost respins apelul, ca nefondat.
Pentru a se pronunţa în acest sens instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Prima instanţă a reţinut că reclamantele au făcut dovada că au urmat procedura administrativă stabilită de Legea 10/2001 şi pe aceea că sunt persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, potrivit art. 4 din actul normativ mai susmenţionat.
De asemenea, a reţinut că notificarea a fost însoţită de acte doveditoare, conform art. 22 din Legea nr. 10/2001, notificare la care apelantul pârât nu a formulat nici un răspuns până în prezent.
In speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 23 şi art. 25 din Legea 10/2001, în sensul că în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, unitatea deţinătoare era obligată să se pronunţe prin decizie/dispoziţie motivată.
Legea specială prevede că înscrisurile ataşate notificării să fie depuse până la data soluţionării acesteia. Această dispoziţie legală nu exclude aplicabilitatea termenului de 60 de zile stabilit de lege, termen în care apelantul-pârât era dator a da un răspuns notificării, favorabil sau nu, doar pe baza actelor deja depuse de reclamante.
Faţă de conţinutul art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, termenul de 60 de zile nu este unul de recomandare, ci are un caracter imperativ.
Decizia a fost atacată cu recurs de către Municipiul Bucureşti prin Primarul General, care a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând următoarele critici:
In mod greşit Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul pârâtului având în vedere dispoziţiile art. 22 din Legii nr. 10/2001, potrivit cărora dreptul de proprietate şi calitatea de moştenitor ale persoanei îndreptăţite se dovedesc numai cu acte, respectiv înscrisuri, care generează o prezumţie relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invoca şi numai după ce această dovadă a fost îndeplinită prin depunerea actelor doveditoare, unitatea deţinătoare poate să se pronunţe, termenul de 60 de zile începând să curgă după completarea dosarelor de notificare.
Obligaţia de a depune actele doveditoare ale proprietăţii, precum şi în cazul moştenitorilor, cele care atesta această calitate revine potrivit art. 22 Normele date în aplicarea Legii nr. 10/2001 notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare o data cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost soluţionată notificarea.
Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor cu 3 luni prin OUG nr. 109/2001, cu 3 luni prin OUG nr. 145/ 2001. cu o luna prin OUG nr. 184/ 2002 si cu încă 2 luni prin OUG nr. 10/ 2003. Aceste prelungiri au fost acordate tocmai in ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depăşirea tuturor actelor necesare in vederea susţinerea notificării.
In ceea ce priveşte - capătul de cerere prin care s-au dispus măsuri reparatorii - prin echivalent, în favoarea reclamantelor, se susţine că acestea aveau obligaţia sa depună dovezi, prin care să arate că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului.
Înalta Curte, faţă de excepţia nulităţii recursului, ridicată de reclamantele D.V. şi P.R., prin notele de şedinţă depuse prin registratura instanţei, constată că nu este incidenţă în cauză, motiv pentru care urmează a o respinge.
Examinând hotărârea atacată prin prisma dispoziţiile art. 304pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001 (în forma iniţială, devenit după republicare art. 25), în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22 (care prevedea că actele pot fi depuse fie ca anexe la notificare, fie în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a legii), unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra notificării.
Prin dispoziţia art. 23.1. alin. (1) din HG nr. 498 din 14 mai 2003, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 (devenite art. 25.1 din HG nr. 250/2007, prin care s-a abrogat HG nr. 498 din 14 mai 2003), se reiterează faptul că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
Dispoziţia se explicitează prin alin. (2) al art. 23.1 în sensul că, în cazul în care persoana îndreptăţită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înţelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării iar, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor prevăzute de art. 23.2 alin. (1) şi (2), coroborate cu cele prevăzute de alin. (3), (4) şi (5), rezultă că entitatea deţinătoare, pentru a putea invoca beneficiul prorogării termenului de soluţionare a notificării, este necesar să fi comunicat în scris persoanei îndreptăţite faptul că pentru fundamentarea şi emiterea deciziei de restituire se impune depunerea anumitor acte, altele decât cele pe care le-a anexat notificării, şi aceasta, persoană îndreptăţită, fie să nu-i fi răspuns, fie să îi fi comunicat actele cu întârziere.
Or, în mod corect instanţele de fond, în interpretarea dispoziţiilor legale menţionate, au statuat că atâta timp cât, în cauza dedusă judecăţii, pârâtul, în urma analizei notificării, nu a comunicat reclamaţilor, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentaţia depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire, refuzul de soluţionare a notificării este nejustificat.
In acest context al analizei, este de menţionat că apărarea reiterată de pârât, în sensul că termenul de soluţionare a notificării nu a început să curgă întrucât reclamanţii nu ar fi depus odată cu notificarea toate actele de care înţeleg să uzeze, nu poate fi primită întrucât legea nu prevede o asemenea condiţie.
In speţă, recurentul-pârât nu a făcut dovada că a solicitat, completarea documentelor necesare soluţionării notificării, iar interpretarea dată textului de lege invocat reflectă atitudinea pârâtei de a eluda dispoziţiile referitoare la obligativitatea emiterii deciziei sau dispoziţiei motivate, ca răspuns la notificare.
Or, această obligaţie a fost nesocotită de către Primăria Municipiului Bucureşti, motiv pentru care apare ca nefondată critica referitoare la acest aspect.
Cu privire la susţinerea că reclamantele aveau obligaţia sa depună dovezi, prin care să arate că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului, această critică este formulată omissio medio, întrucât recurentul nu a invocat-o în calea de atac a apelului, motiv pentru care nu poate fi analizată.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced şi cum hotărârea recurată este dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a legii incidente, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează a constata că recursul dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare invocată de reclamanţii D.V. şi P.R.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 228A din 17 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5863/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5859/2010. Civil. Fond funciar. Recurs → |
|---|
