ICCJ. Decizia nr. 5857/2010. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5857/2010
Dosar nr. 3513/62/2009
Şedinţa publică de la 5 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia nr. 10/Ap din 28 ianuarie 2010 a respins apelul declarat de reclamant şi a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Braşov şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov împotriva Sentinţei civile nr. 270 din 30 octombrie 2009 a Tribunalului Braşov, dispunând schimbarea acesteia şi respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul R.E.C.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a avut în vedere argumentele ce succed:
Prin Sentinţa civilă nr. 270 din 30 octombrie 2009 Tribunalul Braşov a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul R.E.C. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat legal de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Braşov.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 10.000 RON, cu titlu de daune morale
Au fost respinse restul pretenţiilor formulate de reclamant.
A fost respinsă cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut următoarele:
Prin Decizia penală nr. 83 din 2 aprilie 2007 pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia penală, a fost admis apelul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov împotriva Sentinţei penale nr. 3042 din 21 noiembrie 2005 pronunţată de Judecătoria Braşov, ce a fost desfiinţată exclusiv sub aspectul omisiunii aplicării art. 350 alin. (1) C. proc. pen. şi, rejudecându-se cauza în aceste limite, s-a dispus revocarea măsurii obligării reclamantului din prezenta cauză de a nu părăsi ţara, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Prin Decizia penală nr. 682 din 18 octombrie 2007, Curtea de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a respins recursul exercitat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov împotriva Deciziei penale nr. 83 din 2 aprilie 2007 pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia penală, cu motivarea că sunt îndeplinite condiţiile instituite de dispoziţiile art. 504 alin. (2) şi 505 alin. (2) C. proc. pen. în ceea ce priveşte perioada de timp în care reclamantul a fost arestat preventiv, respectiv perioada de timp în care faţă de acesta au fost luate măsurile preventive neprivative de libertate constând în interdicţia de a părăsi Municipiul Braşov şi în interdicţia de a părăsi ţara, fără încuviinţarea instanţelor judecătoreşti, aceasta în raport de soluţia de achitare, ce a fost pronunţată faţă de partea menţionată în cadrul procesului penal.
În ceea ce priveşte prejudiciul moral reclamat, tribunalul a reţinut că o cuantificare exactă a acestuia nu poate fi realizată. Ţinând seama de criteriile instituite de art. 505 din C. proc. pen., instanţa a constatat că măsurile preventive ce au fost luate faţă de reclamant în cursul procesului penal au fost de natură să afecteze viaţa socială şi familială a acestuia.
La cuantificarea daunelor morale solicitate de reclamant, tribunalul a avut în vedere şi împrejurările care au determinat luarea faţă de această parte a unor măsuri preventive în cadrul procesului penal, întrucât, chiar dacă prin prisma soluţiei finale de achitare, ce a fost pronunţată faţă de partea menţionată în cadrul procesului penal, aceasta este îndreptăţită să beneficieze de despăgubiri în condiţiile art. 504 C. proc. civ., considerentele ce au determinat luarea de către instanţele de judecată a măsurilor preventive faţă de reclamant trebuind avute în vedere ca şi criteriu de cuantificare a prejudiciului reclamat.
Sub acest aspect, tribunalul a constatat că la momentul în care instanţele judecătoreşti au luat faţă de reclamant măsura arestării preventive s-a avut în vedere materialul probator ce a fost administrat în dosar până la momentul sesizării cu propunerea de arestare preventivă.
Pe măsura completării probatoriului administrat în faza de urmărire penală, instanţele judecătoreşti, constatând că sunt indicii care pun sub semnul îndoielii participarea reclamantului la săvârşirea faptei penale de care a fost acuzat, au înlocuit măsura preventivă privativă de libertate cu măsuri preventive neprivative de liberate, iar în momentul în care au constatat că nici menţinerea acestora nu se mai impune, le-au revocat.
De asemenea, la cuantificarea daunelor solicitate, instanţa a avut în vedere şi faptul că reclamantul nu a produs probe de natură a face credibilă susţinerea potrivit căreia măsurile preventive ce au fost luate faţă de el în cadrul procesului penal i-au afectat viaţa profesională, întrucât din actele dosarului nu rezultă că această parte a lucrat cu forme legale anterior datei arestării sale preventive, neexistând dovada că exercita în mod legal la data arestării preventive o profesie.
În ceea ce priveşte posibilitatea de a obţine un loc de muncă, tribunalul a constatat că aceasta este o simplă afirmaţie a reclamantului care nu a putut produce dovezi de natură să ateste că i-a fost făcută o propunere concretă de a lucra, în mod legal, propunere pe care să nu o fi putut onora din cauza măsurilor preventive ce au fost luate faţă de el în cadrul procesului penal.
În ceea ce priveşte susţinerea făcută în sensul că măsurile preventive ce au fost luate faţă de reclamant în cadrul procesului penal au determinat anularea unei căsătorii pe care intenţiona să o realizeze, instanţa a constatat că nici aceasta nu poate fi reţinută, întrucât probele administrate în cauză nu sunt de natură a dovedi existenţa unei posibilităţi reale de căsătorie şi nici că aceasta a fost anulată din cauza invocată.
Nu a fost produsă nicio probă care să ateste că în perioada de timp în care a fost încarcerat în Penitenciarul Codlea reclamantul a contactat vreo boală pentru tratarea căreia să fie nevoit să avanseze diferite sume de bani.
Reclamantul nu a produs dovezi în susţinerea pretenţiei referitoare la restituirea sumelor de bani pe care le-a avansat în cadrul procesului penal cu titlu de onorariu avocaţial şi nici în susţinerea afirmaţiei că a fost nevoit să realizeze diferite împrumuturi băneşti pentru a face faţă cheltuielilor ocazionate de procesul penal.
În ceea ce priveşte pretenţiile relative la restituirea sumelor de bani ce au fost avansate pentru procurarea unor alimente, tribunalul a constatat că pe calea procedurii speciale instituită de dispoziţiile legale precitate pot fi solicitate numai acele sume pe care partea a fost nevoită să le avanseze din cauza procesului penal, respectiv numai acele cheltuieli pe care, dacă nu ar fi existat acest proces, nu le-ar fi efectuat, or, reclamantul trebuia să cheltuiască bani pentru procurarea alimentelor şi dacă faţă de el nu ar fi fost luate, în cadrul procesului penal, măsurile preventive mai sus arătate.
Având în vedere criteriile de individualizare a prejudiciului mai sus indicate, tribunalul a apreciat că suma de 10.000 RON este îndestulătoare pentru acoperirea prejudiciului moral încercat de reclamant.
În ceea ce priveşte cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, tribunalul a reţinut că partea nu a făcut dovada efectuării vreunei cheltuieli în legătură cu prezentul proces, astfel că a respins această cerere.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul R.E.C., pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov, cu privire la care s-au reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia de inadmisibilitate faţă de temeiul cererii de chemare în judecată şi de prevederile cuprinse în dispoziţiile art. 504, 505 C. proc. pen., cererea este admisibilă deoarece se constituie într-o acţiune pentru care reclamantul are deschis accesul la o instanţă de judecată.
Cu privire la fondul pretenţiilor formulate de reclamant, criticile invocate de Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov sunt fondate.
Prima instanţă a reţinut că aplicabilitatea dispoziţiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen. pe care s-a întemeiat acţiunea reclamantului este circumscrisă unei condamnări definitive de achitare.
Reglementarea legală ce stabileşte în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art. 504 C. proc. pen. raportat la art. 52 alin. (3) din Constituţia României, care statuează că Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
Răspunderea statului este o răspundere directă, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare rezultate în judecarea proceselor penale.
În analizarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 504 C. proc. pen. trebuie avută în vedere legalitatea măsurii arestării preventive la momentul când această măsură a fost dispusă şi ulterior prelungită în funcţie de probele existente la momentul dispunerii acesteia.
Or, la momentul arestării preventive dispuse faţă de reclamant nu s-a dovedit caracterul nelegal al măsurii preventive de libertate, deoarece existau indiciile temeinice prevăzute de art. 143 C. proc. pen., în sensul găsirii unor bunuri sustrase la domiciliul acestuia de către organele de poliţie cu ocazia unei percheziţii domiciliare.
Argumentaţia juridică a soluţiei de achitare a avut la bază prezumţia de nevinovăţie şi lipsa unei dovezi clare care să confirme participarea la locul faptei. Instanţa a reţinut sub acest aspect că descoperirea bunurilor sustrase de reclamant precum şi declaraţia nesinceră a acestuia nu sunt suficiente pentru a dispune condamnarea pentru infracţiunea de furt calificat sau schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de tăinuire.
Existenţa indiciilor temeinice faţă de persoana reclamantului au fost apreciate în funcţie de probele existente la cel moment prin raportare la prevederile C. proc. pen. şi ale dispoziţiilor art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât privarea de libertate a reclamantului nu este rezultatul unei erori judiciare.
Art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care consacră dreptul de libertate prevede că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa cu excepţia unor cazuri şi potrivit căilor legale, respectiv dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţilor judiciare competente, când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a se crede în necesitatea de a-1 împiedica să săvârşească o infracţiune.
Faptul că, ulterior, în faţa instanţei au fost administrate probe noi din care au rezultat alte împrejurări decât cele aflate iniţial la dispoziţia organelor de urmărire penală nu sunt de natură să influenţeze caracterul legal al măsurii privative de libertate.
Pe de altă parte, hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul penal în care reclamantul a fost cercetat nu fac nicio referire cu privire la reţinerea şi arestarea preventivă a reclamantului cu încălcarea dispoziţiilor legale, condiţie obligatorie pentru repararea pagubei suferite de persoana în cauză.
În ceea ce priveşte daunele morale s-a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile de acordare în raport cu dispoziţiile art. 505 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., precum şi a criteriilor ce ţin de persoana reclamantului.
Susţinerile potrivit cărora măsurile preventive luate în cadrul procesului penal au determinat anularea căsătoriei, imposibilitatea de a obţine un loc de muncă, contactarea unei boli pentru tratarea căreia a fost nevoit să avanseze diferite sume de bani, sunt simple afirmaţii nedovedite prin probe de natură a face credibile aceste afirmaţii.
În ceea ce priveşte apelul reclamantului, întrucât acesta nu a fost motivat, instanţa l-a analizat prin prisma caracterului devolutiv a acestei căi de atac, în sensul sus-menţionat.
Împotriva deciziei de apel a formulat cerere de recurs reclamantul-apelant, criticând-o pentru următoarele motive:
1. Deşi a probat în totalitate prejudiciul suferit şi îndeplinirea condiţiilor legale pentru admiterea acţiunii, instanţa de apel a admis apelul Statului Român şi a respins acţiunea ca nefondată.
Chiar dacă la momentul arestării i-au fost respectate toate drepturile procesuale şi măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea cerinţelor C. proc. pen. şi a Constituţiei, prin pronunţarea unei hotărâri definitive de achitare, privarea de libertate a devenit retroactiv nelegală.
Legalitatea unei măsuri preventive, în timp, este condiţionată de îndeplinirea condiţiei rezolutorii a pronunţării unei hotărâri definitive de condamnare.
Orice interpretare contrară este în contra spiritului legii, lipsind art. 504 şi urm. C. proc. pen. de eficienţă.
2. Se face o confuzie gravă considerându-se că există similitudine între sintagmele "privare de libertate" şi "arestare preventivă", între acestea existând o relaţie gen aparte.
Aceasta deoarece pentru a aresta o persoană este nevoie de indicii temeinice, pe când în situaţia achitării probele administrate nu duc la stabilirea vinovăţiei celui acuzat.
Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, ce se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed:
1. Prin prima critică de recurs reclamantul-apelant nu contestă legalitatea măsurii arestării, reţinută în cauză de instanţa de apel, cu referire la art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. şi art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
O achitare dispusă în procesul penal nu echivalează cu o nelegalitate a măsurii arestării şi nu reprezintă o condiţie de confirmare a nelegalităţii în sensul invocat în recurs.
Aceasta întrucât dispoziţiile art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. nu condiţionează legalitatea măsurii arestării preventive de soluţia de achitare ci de stabilirea nelegalităţii acestei măsuri, prin ordonanţă a procurorului, prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal.
Prin urmare o hotărâre de achitare nu reprezintă în sine o infirmare a legalităţii măsurii arestării preventive, fiind necesar ca prin hotărârea respectivă să se şi stabilească nelegalitatea măsurii arestării.
În lipsa unei asemenea constatări exprese, instanţa de apel a procedat, cu aplicarea şi a art. 5 din Convenţia Europeană, la analizarea legalităţii măsurii arestării preventive.
2. Distincţia făcută de către reclamantul-apelant în cea de-a doua critică de recurs este fără relevanţă, faţă de cele reţinute mai sus.
Constatând, prin urmare, că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va face aplicarea şi a art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.E.C. împotriva Deciziei nr. 10/Ap din 28 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5856/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 5860/2010. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
