ICCJ. Decizia nr. 5881/2010. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5881/2010
Dosar nr. 32539/3/2007
Şedinţa publică din 8 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1569 din 23 noiembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins acţiunea reclamantului M.C. ca fiind prescrisă, reţinându-se următoarele considerente:
Astfel s-a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 504 şi 506 C. proc. pen. într-o astfel de situaţie ca cea invocată de reclamant prin acţiune, cererea pentru repararea pagubei poate fi promovată de persoana îndreptăţită în termen de 1 an de la data ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală.
Modificarea acestor dispoziţii legale referitoare la termenul înăuntrul căruia persoana îndreptăţită poate formula acţiune în pretenţii a avut loc prin Legea nr. 280/2003 dar instanţa de fond a apreciat că aceste modificări nu sunt aplicabile în cauză, deoarece ordonanţa prin care s-a dispus scoaterea reclamantului de sub urmărire penală a fost dată la 28 iunie 2002, dată de la care a început deja să curgă termenul de 1 an prevăzut de art. 506 C. proc. pen., ale cărui dispoziţii erau în vigoare în anul 2002.
Constatând că acţiunea formulată de reclamant a fost înregistrată pe rolul Tribunalului la data de 7 iulie 2003, peste termenul de 1 an prevăzut de lege, instanţa de fond a concluzionat în sensul prescrierii acţiunii.
Constatând că acţiunea formulată de reclamant a fost înregistrată pe rolul Tribunalului la data de 7 iulie 2003, peste termenul de 1 an prevăzut de lege, instanţa de fond a concluzionat în sensul prescrierii acţiunii.
În fond după desfiinţare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. 32539/3/2007, iar la termenul de judecată din data de 3 martie 2008, instanţa, din oficiu, a pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în raport de prevederile art. 504 C. proc. pen.
Prin Sentinţa civilă nr. 490 din 10 martie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia invocată din oficiu şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea reclamantului ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 504 alin. (1) C. proc. pen., orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă, în urma rejudecării s-a stabilit, prin hotărâre definitivă, că nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există.
Prin Rezoluţia nr. 95/P/195 s-a dispus trimiterea în judecată a reclamantului pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 239 alin. (2) C. pen. şi art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, fiind astfel arestat pentru 5 zile, după care a fost pus în libertate, cercetarea penală continuând.
În final, prin ordonanţa din 28 iunie 2002 s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei din 239 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 41/1990, în infracţiunea prevăzută de art. 239 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. şi scoaterea de sub urmărirea penală pentru faptele prevăzute de art. 239 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. şi art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestor infracţiuni, faptele fiind şi prescrise.
Reţinând că art. 504 C. proc. pen. prevede dreptul la repararea de către stat a pagubelor suferite prin condamnarea pe nedrept, de către cel faţă de care, în urma rejudecării, s-a dispus achitarea pentru că fapta nu există, sau pentru că fapta nu a fost săvârşită de acesta, iar reclamantul nu se încadrează în niciuna dintre aceste situaţii, tribunalul a apreciat că acţiunea formulată de acesta este inadmisibilă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul M.C. iar prin Decizia civilă nr. 108 din 15 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis apelul reclamantului, s-a desfiinţat hotărârea instanţei de fond şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:
Prin acţiune reclamantul a solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la repararea pagubei ce i-a fost pricinuită prin arestarea şi cercetarea sa nelegală, invocând în fapt ordonanţa din 28 iunie 2002 prin care s-a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală pe motiv că nu există elementele constitutive ale infracţiunilor reţinute în sarcina sa, faptele fiind şi prescrise, iar în drept dispoziţiile art. 504 C. proc. pen.
Soluţionând acţiunea, instanţa de fond a concluzionat în sensul inadmisibilităţii acesteia, cu motivarea că art. 504 C. proc. pen. reglementează răspunderea Statului Român pentru astfel de erori judiciare doar în două situaţii, respectiv, în cazul în care cel condamnat pe nedrept este achitat în rejudecare, fie pentru că fapta nu există, fie pentru că nu a fost săvârşită de către acesta.
Hotărârea este nelegală, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen., astfel cum cesta a fost modificat, după pronunţarea Deciziei nr. 45 din 10 martie 1998 a Curţii Constituţionale.
Prin această decizie, obligatorie pentru celelalte instanţe, instanţa constituţională a reţinut că dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. sunt constituţionale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazul în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, potrivit art. 48 alin. (3) din Constituţie.
După pronunţarea acestei decizii şi în vederea punerii dispoziţiilor legale menţionate anterior în concordanţă cu legea fundamentală, legiuitorul a modificat dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., în noua reglementare prevăzându-se expres faptul că are dreptul la repararea pagubei persoana care a fost condamnată definitiv.., dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare, dar şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal .. prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală.
Pe de altă parte, potrivit art. 48 din Constituţie statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, indiferent de modalitatea în care acestea au fost constatate.
Din probele administrate în cauză a rezultat că prin Decizia penală nr. 195 din 25 aprilie 1997 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti s-a dispus condamnarea apelantului reclamant la pedeapsă închisorii cu executare în regim de detenţie, pentru infracţiunile prevăzute şi sancţionate de art. 239 alin. (2) şi 37 alin. (1), pedeapsă graţiată ulterior prin Decretul nr. 296/1998 emis de Preşedintele României.
În urma recursului în anulare, declarat în cauză de Procurorul General s-a dispus trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Călăraşi pentru completarea cercetărilor, iar prin Ordonanţa din 28 iunie 2002 s-a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală pentru faptele prevăzute de cele două articole.
În această situaţie, faţă de dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., astfel cum a fost interpretat de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 45 din 10 martie 1998, apelantul reclamant se poate adresa instanţei pentru stabilirea dreptului său la despăgubiri. S-a mai reţinut că respingerea ca inadmisibilă a cererii sale de către instanţă reprezintă în mod evident o încălcare a dispoziţiilor art. 3 din C. civ. şi a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind accesul la instanţă, iar prejudiciul astfel creat apelantului reclamant nu poate fi înlăturat decât prin desfiinţarea sentinţei instanţei de fond şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceiaşi instanţă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pentru Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitându-se modificarea ei în sensul respingerii apelului reclamantului.
Astfel criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte.
Se susţine prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. că hotărârea este lipsită de temei legal şi dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Ca atare se învederează că nu se poate reţine existenţa unei erori judiciare atâta timp cât nu este îndeplinită condiţia achitării, ulterioară pronunţării unei hotărâri definitive de condamnare.
Or, în susţinerea recurentului, pentru a se putea vorbi de o eroare judiciară trebuie ca hotărârea de condamnare definitivă să fie urmată de o rejudecare a cauzei şi de pronunţarea unei hotărâri definitive de achitare. În speţă, arată recurentul, reclamantul a fost condamnat definitiv iar pedeapsa a fost ulterior graţiată prin decretul emis de Preşedintele României.
Se susţine că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea legislaţiei în vigoare de la acel moment.
Recurentul susţine că acţiunea reclamantului este inadmisibilă, deoarece nu suntem în prezenţa unei erori judiciare reclamantul fiind condamnat definitiv şi ulterior graţiat, astfel încât situaţia de fapt în care se află recurentul se încadrează într-o altă ipoteză care nu a fost reglementată expres de art. 504 C. proc. pen.
Se mai susţine că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că sunt incidente dispoziţiile Deciziei nr. 45 din 10 martie 1998 a Curţii Constituţionale.
Intimatul s-a opus admiterii recursului.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Din actele de la dosar, rezultă fără posibilitate de echivoc că prin Decizia penală nr. 195 din 25 aprilie 1997 a Curţii de Apel Ploieşti, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa închisorii cu executare pentru săvârşirea infracţiunile prevăzute de art. 239 alin. (2) C. pen. şi art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966.
În urma recursului în anulare formulat de Procurorul General al României, s-a dispus trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Călăraşi pentru că ulterior prin Ordonanţa din 28 iunie 2002 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor sus arătate, faptele fiind şi prescrise.
Din perspectiva stării de fapt rezultată atât din Decizia penală nr. 195 din 25 aprilie 1997 a Curţii de Apel Ploieşti şi respectiv Ordonanţa din 28 iunie 2002 de scoatere de sub urmărire a reclamantului pentru cele două infracţiuni prevăzute de art. 239 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 37 din Decretul nr. 328/1966, instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 504 alin. (3) C. proc. pen. şi prin prisma Deciziei nr. 45 din 10 martie 1998 a Curţii Constituţionale.
Cum instanţa de fond a soluţionat cauza pe excepţie şi nu pe fond, şi cum în cauză sunt incidente dispoziţiile textului legal sus evocat [art. 504 alin. (3) C. proc. pen.] trimiterea cauzei spre rejudecare se impunea, şi în virtutea dreptului la un proces echitabil în condiţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Faţă de cele expuse, susţinerile recurentului sunt nefondate şi nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei nr. 108A din 15 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Obligă recurentul pârât să plătească intimatului reclamant M.C. 2.500 RON cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5861/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5892/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
