ICCJ. Decizia nr. 5669/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5669/2010
Dosar nr. 8821/3/2009
Şedinţa publică din 29 octombrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 9 martie 2009, reclamanta R.I.R. a formulat, în baza prevederilor Legii nr. 10/2001, contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 11208 din 09 februarie 2009 a Primarului Municipiului Bucureşti, solicitând desfiinţarea acesteia în parte, respectiv în ceea ce priveşte prevederile art. 1 alin. (2) şi obligarea pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti la emiterea unei noi dispoziţii referitoare la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în sectorul 1, Bucureşti.
Investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, prin sentinţa civilă nr.790 din 04 aprilie 2009 a admis cererea reclamantei, a desfiinţat parţial dispoziţia nr. 11208 din 09 februarie 2009 emisă de Primarul Municipiului Bucureşti în dosarul nr. 2759/2001, privind prevederile art. 1 alin. (2) şi a obligat pârâtul să procedeze la emiterea unei noi dispoziţii de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, sectorul 1.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa fondului a reţinut că prin notificarea nr. 2759 din 26 octombrie 2001, reclamanta a solicitat unităţii deţinătoare Municipiul Bucureşti, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în echivalent pentru imobilul din sectorul 1, Bucureşti.
Având în vedere inactivitatea îndelungată a unităţii deţinătoare în soluţionarea notificării reclamantei prin emiterea dispoziţiei, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 1104 din 19 septembrie 2007, prin care l-a obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti să procedeze la soluţionarea notificării cu privire la aceste imobile.
Prin dispoziţia Primăriei Municipiului Bucureşti nr. 11208 din 09 februarie 2008, emisă în soluţionarea notificării nr. 2759/2001 formulată de către reclamantă, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 360 mp, afectat în totalitate de elemente de sistematizare şi pentru construcţia demolată în suprafaţă de 65 mp, având în vedere imposibilitatea de restituire în natură a acestui imobil, iar la alin. (2) al art. 1, s-a respins cererea de acordare de măsuri reparatorii pentru imobil, ca nedovedită, întrucât reclamanta nu a prezentat un act de proprietate încheiat în formă autentică.
Cu privire la acest aspect s-a reţinut că autorul reclamantei, D.N., a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului compus din teren în suprafaţă de 360 mp prin cumpărare de la vânzătoarea S.E. la data de 11 septembrie 1950, operaţiune care a fost consemnată printr-o chitanţă depusă la fila 8 dosar fond.
Dreptul de proprietate asupra acestui imobil a fost consemnat ulterior, la 5 februarie 1952, în declaraţia pentru stabilirea impozitului asupra clădirilor şi oraşelor, iar prin adresa din 23 aprilie 1966 i s-a comunicat autorului reclamantei faptul că imobilul, compus din suprafaţă construită de 15 mp şi teren de 360 mp a fost expropriat.
Astfel, imobilul din sectorul 1, a fost expropriat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 213 din 13 martie 1966, la anexa 1 a decretului, poziţia 2, fiind înscrişi foştii proprietari N.D.şi N.F.
Conform certificatelor de moştenitor nr. 377 din 09 aprilie 1987 şi nr. 109 din 23 iunie 1998, reclamanta în cauză a făcut dovada calităţii sale de unic moştenitor al defuncţilor N.
Prima instanţă a reţinut, ca situaţie de fapt că, în prezent, terenul este afectat în întregime de detalii de sistematizare, astfel încât se pot acorda doar măsuri reparatorii prin echivalent.
Referitor la dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, tribunalul a stabilit incidente speţei dispoziţiile art. 1 lit. e) din HG nr. 250/2007, privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care prevăd că simpla prezenţă a imobilului în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă.
Acelaşi act normativ detaliind sintagma „acte doveditoare ale dreptului de proprietate", din art. 22 din Legea nr. 10/2001, precizează că în această noţiune vor fi cuprinse: a) orice acte juridice translative de proprietate care atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras de carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950); (...) d) orice acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii de către persoana îndreptăţită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive.
Pentru ipoteza imobilelor expropriate, precum cazul de faţă, HG nr. 250/2007 precizează ca fiind suficientă pentru dovedirea dreptului de proprietate prezentarea actului de expropriere şi, după caz, prezentarea procesului-verbal încheiat cu această ocazie ori a acordului la expropriere.
Prin urmare, prima instanţă a apreciat că, în ceea ce priveşte problema probaţiunii dreptului de proprietate sub imperiul Legii nr. 10/2001, textul legii speciale nu impune ca dovada dreptul de proprietate sa se facă potrivit dreptului comun, aşa încât, sunt admisibile şi alte mijloace de dovadă, după cum au fost redate mai sus.
Având în vedere toate înscrisurile depuse de reclamantă la dosar cu privire la modul de dobândire a imobilului, de către autorul său şi dovada succesiunii, tribunalul a admis cererea reclamantei astfel cum a fost formulată, dispunând în sensul sentinţei anterior menţionate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta Primăria Municipiului Bucureşti.
Prin motivele de apel, pârâta susţine că, analizând în mod greşit probatoriul administrat în cauză şi interpretând în mod eronat dispoziţiile art. 9-11 şi art. 21 - 23 din Legea nr. 10/2001, instanţa de fond a considerat că intimata-reclamantă a făcut dovada dreptului de proprietate pentru imobilul situat în sectorul 1, Bucureşti.
Art. 21 pct. 1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 498/2003, prevede în concordanţă, de altfel, cu dreptul comun în materia acţiunii în revendicare imobiliară, că prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înţelege orice acte translative de proprietate, care atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică sau juridică.
Astfel, înscrisurile avute în vedere de către instanţa de fond la soluţionarea cauzei şi considerate ca acte doveditoare ale dreptului de proprietate, nu fac această dovadă şi nu suplinesc necesitatea probării dreptului de proprietate, inclusiv în ceea ce priveşte îndnderea acestuia şi a raporturilor dintre autorii reclamantei referitor la proprietatea imobilului în litigiu, precum şi determinarea precisă a imobilului ce a făcut obiectul acestui drept.
În apel, intimata-reclamantă R.I.R. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin Decizia civila nr. 682 din 18 decembrie 2009 a respins apelul, ca nefondat.
Instanţa de apel a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Prin Dispoziţia Primăriei Municipiului Bucureşti nr. 11208 din 9 februarie 2008, emisă în soluţionarea notificării nr. 2759 din 18 aprilie 2001 formulată de către reclamanta Ristea Ioana Rodica pentru restituirea în natură a imobilului din sector 1 Bucureşti, s-a propus acordarea de măsuri reperatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 360 mp afectat în totalitate de elemente de sistematizare şi pentru construcţia demolată in suprafaţă de 65 mp, având în vedere imposibilitatea de restituire în natură a acestui imobil, iar la alin. (2) al art. 1 s-a respins cererea de acordare de măsuri reparatorii şi pentru imobilul situat în Bucureşti, ca nedovedită, întrucât reclamanta nu deţine act de proprietate încheiat în formă autentică.
Autorul reclamantei în cauză, D.N. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, compus din teren în suprafaţă de 360 mp, prin cumpărare de la vânzătoarea S.E. la data de 11 septembrie 1950, operaţiune care a fost consemnată în chitanţa Dreptul de proprietate asupra acestui imobil a fost consemnat ulterior, la data de 5 februarie 1952, în declaraţia pentru stabilirea impozitului asupra clădirilor şi oraşelor, iar prin adresa din data de 23 aprilie 1966, i s-a comunicat autorului reclamantei faptul că imobilul compus din suprafaţa construită de 15 mp şi teren de 360 mp a fost expropriat.
In speţă, imobilul din sector 1 a fost expropriat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 213 din 13 martie 1966, la anexa 1 a decretului, poziţia 2, fiind înscrişi foştii proprietari N.D. şi N.F. cu suprafaţa de teren de 350 mp şi 15 mp construcţii.
Conform certificatelor de moştenitor nr. 377 din 9 aprilie 1987 şi nr. 109 din 23 iunie 1998, reclamanta a făcut dovada calităţii sale de unic moştenitor al defuncţilor N.D.şi N.F.
Aşa cum rezultă din conţinutul dispoziţiei atacate, aspect necontestat de reclamantă, terenul este în prezent este afectat în întregime de detalii de sistematizare, astfel încât se pot acorda doar măsuri reparatorii prin echivalent.
Faţă de această situaţie de fapt, Curtea a înlăturat, ca nefondată, critica referitoare la faptul că, actele depuse şi avute în vedere la pronunţarea deciziei contestate de către entitatea investită, nu pot constitui o dovadă a dreptului de proprietate al intimatei-reclamante cu privire la imobilul în litigiu.
Astfel, la pct. 22.1 din HG nr. 498/2003 de aprobare a Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, invocat de apelanta pârâtă în susţinerea motivelor de apel, se prevede ca prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înţeleg, orice înscrisuri translative de proprietate, acte juridice care atestă calitatea de moştenitor, orice acte juridice sau susţineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă [art. 2 alin. (1) din lege], orice acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţine persoanei respective) etc.
Deoarece art. 22 (în prezent art. 23) din Legea nr. 10/2001, nu cuprinde prevederi speciale în privinţa dovedirii dreptului de proprietate al autorului persoanei îndreptăţite, înseamnă, că aceste dispoziţii se întregesc cu cele cuprinse în normele de aplicare la care s-a făcut referire.
Curtea a apreciat că, aşa cum a reţinut şi instanţa fondului, în materia probaţiunii dreptului de proprietate sub imperiul Legii nr. 10/2001, ce vizează retrocedarea imobilelor preluate abuziv, textul legii speciale nu impune ca dovada dreptului de proprietate să se facă potrivit dreptului comun, aşa încât, sunt admisibile şi alte mijloace de dovadă, astfel cum au fost redate mai sus, important fiind de stabilit, dacă bunul solicitat a aparţinut autorului reclamantului în cauză.
Mai mult, HG nr. 250/2007 privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii 10/2001, precizează, pentru ipoteza imobilelor expropriate, cum este cazul în speţă, ca fiind suficientă pentru dovedirea dreptului de proprietate, prezentarea actului de expropriere şi, după caz, prezentarea procesului verbal încheiat cu această ocazie ori a acordului la expropriere.
In speţă, imobilul din sectorul 1 a fost expropriat în baza Decretul Consiliului de Stat nr. 213 din 13 martie 1966, la anexa 1 a decretului, poziţia 2, fiind înscrişi foştii proprietari N.D. şi N.F., autorii intimatei reclamante R.I.R.
În ceea ce priveşte necesitatea probării dreptului de proprietate, inclusiv întinderea acestuia, precum şi determinarea precisă a imobilului ce a făcut obiectul acestui drept, Curtea a constatat că potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin Legea nr. 247/2005), în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
Cum în actul de preluare sunt menţionaţi autorii intimatei reclamante, în calitate de proprietari ai terenului în suprafaţă de 360 mp şi 15 mp construcţii, această critică formulată în apel nu a putut fi primită.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs pârâta Primăria municipiului Bucureşti, indicând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând că hotărârea pronunţata este lipsita de temei legal, pentru argumentele ce succed:
O primă critică vizează faptul că potrivit art. 23, în înţelesul dat de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22 unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau după caz, dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.
În cazul în care o dată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
Normele Metodologice fac vorbire de necesitatea existenţei, alături de notificare si celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptăţite la restituire, în sensul că, nu mai deţine probe, precizare ce condiţionează pârâtul în a se pronunţa asupra notificării( pct. 23.1 din HG nr. 498/2003).
Totodată pct.28.1. din acelaşi act normativ condiţionează pronunţarea asupra notificării de existenţa unei declaraţii în mod expres că nu mai sunt alte dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptăţite la restituire.
Recurenta susţine că în Capitolul I pct. 1 lit. e) din Norme se arată că sarcina probei proprietăţii şi a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei care se pretinde a fi îndreptăţită.
Înscrisurile avute în vedere de către instanţa de apel la soluţionarea cauzei şi considerate de către instanţa de fond ca acte doveditoare a dreptului de proprietate, pot fi folosite de către reclamanţi în susţinerea cererii de restituire doar dacă acestea se întregesc cu înscrisuri originare doveditoare a dreptului de proprietate pretins, înscrisuri care nu au fost depuse însă la dosarul administrativ.
Obligaţia de a depune actele doveditoare ale proprietăţii, precum şi în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate revine potrivit art. 22 din Normele date in aplicarea Legii nr. 10/2001 notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare, o dată cu aceasta sau în termen de-cel mult 18 luni de la data intrării in vigoare a Legii nr. 10 2001, lege sub imperiul căreia a fost soluţionata notificarea.
Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor cu 3 luni prin OUG nr. 109/2001, cu 3 luni prin OUG nr. 145/ 2001, cu o luna prin OUG nr. 184/ 2002 si cu încă 2 luni prin OUG nr. 10/2003, iar aceste prelungiri au fost acordate tocmai în ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor necesare in vederea susţinerii notificării.
O altă critică formulată priveşte capătul de cerere prin care s-au dispus măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat in Bucureşti, sectorul 1, în favoarea reclamantului.
Reclamantul avea obligaţia să facă dovada că nu a încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului, fie prin declaraţii autentificate date pe propria răspundere, prin care notificatorii să declare pe propria răspundere că ei sau ascendenţii lor nu au beneficiat de acordurile internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie şi totodată se obligă la restituirea imobilului, sau după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenţei prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.
Dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, restituirea in natură este condiţionată de rambursarea diferenţei dintre valoarea despăgubirii primite si valoarea terenului sau a construcţiei demolate, aşa cum a fost calculată in documentaţia de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislaţiei in vigoare.
Recurenta precizează că la dosarul administrativ de Legea 10/2001 nu există dovezi din care să rezulte dacă s-au primit sau nu despăgubiri.
Solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii cererii de chemare in judecată, ca neîntemeiată.
Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă R.I.R. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
In ceea ce priveşte prima critică, vizând soluţia instanţei de apel dată pe fondul cererii de restituire, aceasta nu este întemeiată.
Astfel, recurenta a invocat faptul că, în soluţionarea cauzei, instanţa de judecată trebuia să aibă în vedere numai actele doveditoare depuse la dosarul administrativ, sens în care a făcut trimitere la dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare, care reglementează termenul în care pot fi depuse actele doveditoare ale dreptului de proprietate şi calităţii de moştenitor de pe urma defunctului proprietar.
Practic, recurenta contestă, în mod indirect, posibilitatea instanţei învestite cu soluţionarea fondului notificării, ca urmare a nerezolvarii acesteia în termenul legal de către unitatea deţinătoare, de a verifica legalitatea şi temeinicia cererii de restituire a notificatoarei prin raportare la alte acte decât cele prezentate de aceasta Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.
Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Sintagma „până la data soluţionării notificării" trebuie, însă, înţeleasă ca referindu-se la soluţionarea notificării în oricare din cele două etape - administrativă, înaintea entităţii notificate, sau judiciară - prin hotărâre irevocabilă a instanţei de judecată, deoarece legiuitorul nu face nici o distincţie între cele două faze procesuale de soluţionare a notificării.
De altfel, nici o prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie.
Rolul instanţei nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în etapa administrativă de soluţionare a notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiţiei. Singura sancţiune prevăzută de Legea nr. 10/2001, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptăţite de a solicita în justiţie măsuri reparatorii, este cea prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru nerespectarea termenului de trimitere a notificării.
Prin urmare, nedepunerea de către titularul notificării a tuturor actelor doveditoare privind dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat ori a celor privind calitatea sa de moştenitor în etapa administrativă de soluţionare a notificării nu poate avea drept consecinţă decât pronunţarea deciziei/dispoziţiei administrative pe baza actelor depuse în faţa Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi nicidecum imposibilitatea probării dreptului de proprietate ori a calităţii de moştenitor în etapa jurisdicţională, etapă în care poate fi complinită lipsa actelor doveditoare din etapa administrativă.
Teza contrară, pe care încearcă să o acrediteze recurenta, nu poate fî acceptată, pentru că aceasta ar lipsi practic de conţinut etapa judiciară a soluţionării notificării, de esenţa căreia este caracterul contradictoriu al dezbaterilor, ce implică posibilitatea conferită părţilor de a formula în faţa instanţei apărări şi de a administra probe în dovedirea acestora.
Întrucât administrarea probatoriului constituie elementul esenţial al judecăţii, a nu da posibilitatea părţii ce formulează acţiune în acordarea de măsuri reparatorii - ca urmare a lipsei răspunsului unităţii deţinătoare la notificarea de restituire - să administreze probe noi faţă de cele administrate în etapa administrativă, pe baza cărora instanţa să-şi întemeieze soluţia, ar echivala în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un proces echitabil în sensul dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Rezultă că, întemeindu-şi soluţia şi pe acte doveditoare care nu au fost depuse în etapa administrativă de soluţionare a notificării, ci direct în instanţă, curtea de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, recurenta a invocat faptul că reclamantei nu i se puteau acorda măsuri reparatorii prin echivalent în absenţa unei declaraţii pe proprie răspundere în sensul că nu s-au primit despăgubiri pentru imobilul expropriat ce face obiectul litigiului şi că nici ea şi nici ascendenţii săi nu au beneficiat de acordurile internaţionale privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.
În analiza acestei critici, Înalta Curte va avea ca premisă situaţia de fapt reţinută de Curtea de Apel şi care nu mai poate fi reevaluată în recurs, întrucât în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.
Contrar susţinerilor recurentei, reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută la pct. 11.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007, depunând la dosar declaraţia autentificată sub nr. 3197 din 15 noiembrie 2007 (fila 67 dosar tribunal), prin care a declarat, pe proprie răspundere, că pentru imobilul litigios nu s-au încasat despăgubiri.
Reţinând îndeplinirea acestei obligaţii de către reclamantă, curtea de apel a procedat în mod legal la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul litigios.
In ceea ce priveşte declaraţia autentificată prin care notificatorul declară că nici el, nici ascendenţii săi, proprietari ai imobilului la data preluării, nu au făcut obiectul acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, aceasta este cerută, conform pct. 5.1 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, numai în cazul în care notificarea este formulată de persoane, cetăţeni străini sau apatrizi ori de cetăţeni români, pentru realizarea drepturilor unor persoane (proprietari deposedaţi) care au emigrat în statele prevăzute în anexa nr. 1 la lege, ceea ce nu este cazul în speţă raportat la situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel.
De altfel, deşi întinderea despăgubirilor şi stabilirea modalităţii măsurilor reparatorii în echivalent sunt propuse, de unitatea deţinătoare, în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului final al despăgubirilor, acesta, potrivit dispoziţiilor Titlului VII al Legii nr.247/2005, este de competenţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru.
Prin urmare, stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă se face de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (care are în acest sens competenţă exclusivă), pe baza evaluărilor realizate de către evaluatori desemnaţi de această comisie, care va emite la finalul procedurii o decizie constând în titluri de despăgubiri.
Faţă de considerentele expuse, urmează a se reţine că nu sunt îndeplinite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul pârâtei apare ca nefondat şi va fi respins în consecinţă, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 682 din 18 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5672/2010. Civil. Pretenţii. Revizuire - Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5662/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
