ICCJ. Decizia nr. 5904/2010. Civil. Revendicare mobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5904/2010
Dosar nr. 45396/3/2007
Şedinţa publică din 9 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1156 din 13 octombrie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Comisia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, Ministerul Culturii şi cultelor, Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor, Regia Autonoma Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, în acţiunea prin care reclamanţii A.A.G. şi M.D.S. au solicitat obligarea pârâţilor la restituirea bunurilor mobile preluate abuziv de către Statul Român la data de 14 decembrie 1947. Acţiunea a fost respinsă ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Prin Decizia civilă nr. 282/2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei menţionate, ce a fost desfiinţată cu trimiterea cauzei spre rejudecare, reţinându-se că Statul Român prin Ministerul Finanţelor are calitate procesuală pasivă în cauză.
Prin Decizia civilă nr. 3412/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, s-a respins recursul Ministerului Finanţelor împotriva deciziei menţionate.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, pentru rejudecare la data de 30 noiembrie 2007.
Prin sentinţa civilă nr. 289 din 3 martie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea reclamanţilor şi a obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către aceştia a sumei de 144.450 Euro în echivalent lei la data efectuării plăţii, cu titlu de despăgubiri.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 968 din 28 mai 1999 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanţilor le-a fost restituit imobilul situat în Bucureşti sector 1, imobil ce a fost predat prin procesul-verbal din data de 8 iunie 2000 şi înscris în C.F. nr. 10180 din 2 octombrie 2000.
In raport de prevederile art. 2 din OUG nr. 214/1999, autorului reclamanţilor, A.G.C., i s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă.
Din inventarul încheiat la data de 14 decembrie 1947 a rezultat că au fost confiscate bunurile mobile ce se aflau în imobil, inventar ce a fost semnat la rubrica „proprietar" de către C.A., cu menţiunea „forţat".
S-a reţinut că în favoarea reclamanţilor operează prezumţia proprietăţii conform art. 1909 C. civ., autorul lor fiind deposedat abuziv de bunurile revendicate, motiv pentru care s-a considerat că aceştia sunt îndreptăţiţi, conform dispoziţiilor art. 7 din OUG nr. 214/1999 la restituirea în echivalent a bunurilor confiscate, valoarea acestora fiind de 144.450 Euro, astfel cum a fost stabilită prin raportul de expertiză efectuat de expertul M.C., şi omologat de instanţă.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o ca nelegală şi netemeinică pentru încălcarea dreptului la apărare, întrucât nu i s-a acordat termen pentru a lua cunoştinţă de raportul de expertiză efectuat în cauză, fiind încălcat, totodată, şi principiul contradictorialităţii întrucât nu i s-a dat posibilitatea de a formula obiecţiuni spre a combate expertiza.
S-a criticat sentinţa primei instanţe şi pentru greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1909 alin. (2) C. civ., dispoziţii ce se aplică numai în situaţia în care posesia bunului se află la un terţ dobânditor de bună credinţă.
De asemenea, s-a invocat împrejurarea că instanţa de fond nu a administrat probe pentru a verifica dacă restituirea în natură a bunurilor este posibilă, nefiind suficient să se reţină doar caracterul politic al măsurii confiscării, ci impunându-se să se facă şi dovada posesiei bunurilor revendicate.
S-a solicitat să se constate că sunt aplicabile dispoziţiile art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 şi nu dispoziţiile art. 7 din OUG nr. 214/2009 şi, ca atare, atâta timp cât pârâtul Ministerul Finanţelor Publice nu este deţinătorul bunurilor mobile revendicate, să se respingă acţiunea.
Prin Decizia civilă nr. 620A din 25 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul pârâtului, reţinând, în esenţă, că expertiza a fost depusă în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 209 C. proc. civ., astfel încât Ministerul Finanţelor Publice putea lua cunoştinţă de conţinutul expertizei (depuse la 5 ianuarie 2009) cu mai mult de 5 zile înainte de termenul din 14 februarie 2009, când s-a acordat cuvântul în dezbaterea apelului.
De asemenea, s-a apreciat că s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1909 alin. (2) C. civ., atâta vreme cât s-a reţinut că preluarea bunurilor mobile în litigiu, din patrimoniul autorilor reclamanţilor s-a făcut de către Statul Român în mod abuziv.
S-a considerat că nu era necesar să se administreze probe în sensul posibilităţii restituirii în natură a bunurilor mobile în litigiu, atâta vreme cât Ministerul Finanţelor Publice a susţinut constant că acestea nu se află în posesia sa, iar restul persoanelor juridice pârâte, au fost înlăturate din cauză ca efect al deciziei civile nr. 282/2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
S-a avut în vedere că acţiunea introductivă este o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., întrucât, în baza principiului disponibilităţii, reclamanţii au indicat ca temei juridic al pretenţiilor lor dispoziţiile art. 7 din OUG nr. 214/1999, ca lege specială de reparaţie, reţinându-se că sunt întrunite condiţiile cerute de textul de lege menţionat.
S-a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 182/2002, nefăcându-se dovada că bunurile solicitate prin acţiune constituie patrimoniu cultural naţional.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, pârâtul recurent a invocat încălcarea principiilor dreptului la apărare şi contradictorialităţii, întrucât raportul de expertiză efectuat în cauză i-a fost comunicat abia în şedinţa publică din 24 februarie 2009 şi nu există nicio dispoziţie procedurală care să interzică acordarea unui termen părţii pentru a lua cunoştinţă de acesta şi a formula eventuale obiecţiuni.
Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs a vizat interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 1909 alin. (2) C. civ., în condiţiile în care bunurile nu sunt în posesia terţului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin cel de-al treilea motiv de recurs s-a solicitat să se constate că nu este suficient a se reţine doar caracterul politic al măsurii confiscării bunurilor, ci trebuie să se facă şi dovada posesiei bunurilor revendicate de către Statul român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.
S-a arătat că, mai mult decât atât, dată fiind natura bunurilor mobile revendicate, respectiv bunuri de valoare culturală patrimonială, regimul juridic al acestora este reglementat de Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil [art. 99 alin. (2)] şi nu de art. 7 din OUG nr. 214/1999.
Pârâtul recurent a invocat faptul că reclamanţii nu au făcut dovada că bunurile revendicate nu se mai regăsesc, spre a putea fi restituite în natură, urmând ca, doar în caz contrar, obligaţia de restituire în natură să fie înlocuită cu obligaţia de restituire prin echivalent.
In faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe noi.
Examinând criticile formulate prin motivele de recurs, raportat la cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul pârâtului este nefondat pentru considerentele ce succed:
Critica formulată prin primul motiv de recurs nu poate fi primită.
Potrivit dispoziţiile art. 209, expertul este dator să depună lucrarea cu cel puţin 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată.
Dacă raportul de expertiză a fost depus în termen, părţile nu sunt îndreptăţite să obţină amânarea în vederea studierii lui. Termenul menţionat a fost prevăzut de legiuitor tocmai pentru a asigura dreptul la apărare al părţilor şi respectarea principiului contradictorialităţii, impunând garantarea accesului liber la actele din dosar şi acordarea unui timp rezonabil pentru ca acestea să poată fi cunoscute.
Nicio dispoziţie procedurală nu impune comunicarea raportului de expertiză părţilor din proces, neexistând nicio obligaţie procedurală a instanţei de a acorda părţilor un termen special pentru a formula obiecţiuni la expertiză.
In speţă, raportul de expertiză efectuat de expert C.M. a fost depus la 5 ianuarie 2009, deci cu mult mai mult de 5 zile înainte de termenul din 24 februarie 2009.
Ca atare, se va reţine că s-au respectat dispoziţiile art. 209 C. proc. civ., iar la termenul din 24 februarie 2009, instanţa de fond nu s-a opus la discutarea eventualelor obiecţiunii la raportul de expertiză, ci a respins cererea de amânare formulată de pârât pentru a lua cunoştinţă de raport.
Instanţa a sancţionat astfel lipsa de diligentă a recurentului respingerea cererii întemeindu-se pe dispoziţiile art. 209 raportat la art. 129 alin. (1) şi art. 1081 pct. 2 lit. c) C. proc. civ.
Mai mult decât atât, prima instanţă a admis cererea de amânare a pronunţării formulată de pârât, în vederea depunerii de concluzii scrise, şi din această perspectivă dreptul la apărare al acestuia fiind respectat.
Nici prin concluziile scrise şi, de altfel, nici prin motivele de recurs, pârâtul nu a arătat care ar fi considerentele pentru care raportul de expertiză nu ar fi trebuit omologat.
Nici cel de-al doilea motiv de recurs nu este fondat.
Reluând critica formulată prin motivele de apel, pârâtul a invocat greşita aplicare şi interpretare a art. 2 şi art. 7 din OUG nr. 214/2009 şi a dispoziţiilor art. 1909 alin. (2) C. civ.
Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, dispoziţiile art. 1909 alin. (2) trebuie coroborate cu dispoziţiile art. 7 din OUG nr. 214/1999, ca lege specială, invocate ca temei de drept al cererii introductive.
De altfel, instanţa de casare,prin Decizia civilă nr. 282 din 27 iunie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a reţinut că reclamanţii sunt îndreptăţiţi, în temeiul dispoziţiilor art. 7 alin. (1) lit. a) din OUG nr. 214/1999 la restituirea în natură a bunurilor confiscate sau, dacă acest lucru nu este posibil, la restituirea prin echivalent.
In condiţiile în care s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a celorlalţi pârâţi, numai Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice fiind menţinut în proces, ca efect al deciziei menţionate, este evident că nu se pune problema restituirii în natură a bunurilor, ci doar a acordării de despăgubiri, în acelaşi sens necesitatea efectuării expertizei rezultând din aceeaşi hotărâre.
Pentru considerentele expuse în analiza acestui motiv de recurs se va reţine că nici criticile formulate prin cel de-al treilea motiv de recurs nu sunt întemeiate.
Prin Decizia nr. 282 din 27 iunie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a reţinut caracterul politic al confiscării bunurilor revendicate de reclamanţi, astfel cum au fost enumerate prin procesul verbal de inventariere din 14 decembrie 1947.
Ca atare, s-a dovedit că, la momentul confiscării, bunurile se aflau în patrimoniul reclamanţilor, găsindu-se în locuinţa proprietatea autorului acestora din sect. 1.
Instanţele de fond şi apel au făcut o corectă aplicare a art. 7 din OUG nr. 214/1999, potrivit căruia persoanele care au calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, cum este cazul autorului reclamanţilor, A.G.C., beneficiază de restituirea, în natură sau, dacă aceasta nu este posibilă, prin echivalent a bunurilor confiscate.
Critica potrivit căreia, dată fiind natura bunurilor mobile revendicate, de bunuri de valoare culturală patrimonială, regimul juridic al acestora ar fi reglementat de Legea nr. 182/2000 privind patrimoniul cultural naţional mobil şi nu de OUG nr. 214/1999 nu este fondată.
Prin expertiza efectuată în cauză de expert C.M. valoarea bunurilor de artă a fost stabilită ipotetic, în conformitate cu inventarul din 14 decembrie 1947.
Expertul nu a concluzionat în sensul că bunurile mobile revendicate ar face parte din patrimoniul cultual naţional mobil, neputându-se susţine că, prin natura lor, acestea ar avea regimul juridic reglementat de Legea nr. 182/2000.
Pe de altă parte nu toate bunurile confiscate ar putea fi lucrări de artă, printre acestea figurând covoare, mobilier, tablouri, instrumente muzicale, sticlărie, antichităţi, etc., despre care expertul arată că datorită frecvenţei în epocă este de presupus o calitate intrinsecă medie.
Pe de altă parte, recurentul nu a făcut dovada contrară că aceste bunuri ar constitui patrimoniu cultural.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul este nefondat şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, priii Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 620/A din 25 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 09 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5910/2010. Civil. Acţiune în declararea... | ICCJ. Decizia nr. 5903/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
