ICCJ. Decizia nr. 5998/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5998/2010
Dosar nr. 1140/120/2008
Şedinţa publică din 11 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La 17 octombrie 2007, reclamanţii D.E., D.C., M.E. şi D.G. au chemat în judecată pe pârâtul C.L.C. Conteşti, solicitând:
- să se constate că partea adversă refuză nejustificat să le restituie în natură imobilul (casă şi teren) situat în Răcari, obiect al notificării din 19 noiembrie 2001, şi că S.R. a preluat abuziv (fără titlu valabil) acest imobil;
- obligarea părţii adverse la emiterea dispoziţiei de restituire în natură a imobilului menţionat.
În motivarea cererii, întemeiată pe art. 68 alin. (l), art. 93 şi art. 112 alin. (1) – (2) C. proc. civ., reclamanţii au susţinut că:
- imobilul revendicat a aparţinut, în cote egale, defuncţilor D.P. şi D.J., părinţii lor;
- ulterior decesului proprietarilor, au rămas în casa părintească, fiind întreţinuţi de unul dintre ei, respectiv D.G.;
În anul 1955, ca urmare a unei înscenări, D.G. a fost condamnat pentru infracţiunea de delapidare calificată şi obligat să plătească 17.415,60 lei despăgubiri civile, împreună cu alt inculpat;
În anul 1958, cu ocazia punerii în executare a hotărârii de condamnare, pe lângă averea lui D.G. (0,39 ha.), a fost preluat abuziv şi imobilul defuncţilor părinţi (casă de locuit şi teren de 50 ari, din care 10 ari cămin de casă, 20 ari plantaţi cu pomi fructiferi şi 20 ari teren arabil);
- nu au primit despăgubiri pentru acest imobil, iar pârâtul nu le-a dat niciun răspuns la notificarea din 19 noiembrie 2001, formulată în baza Legii nr. 10/2001.
Judecătoria Răcari, prin sentinţa civilă nr. 3478 din 12 decembrie 2007, şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, pe considerentul că, faţă de obiectul cererii deduse judecăţii, în speţă sunt incidente prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (în redactarea consecutivă modificărilor operate prin Legea nr. 247/2005).
Ulterior dezînvestirii, respectiv la 15 mai 2008, reclamanţii au precizat că înţeleg să se judece în contradictoriu cu P.C. Conteşti.
Tribunalul Dâmboviţa, secţia civilă, prin sentinţa nr. 1234 din 17 iulie 2008, a respins cererea.
S-a reţinut că:
- pârâta nu a soluţionat notificarea formulată la 19 noiembrie 200Ide reclamanţi, prin care aceştia solicitau, conform art. 10 lit. h) din Legea nr. 10/2001, restituirea imobilului defuncţilor părinţi (casă de cărămidă, patul din scânduri şi 50 ari teren, din care 10 ari cămin de casă);
- potrivit deciziei nr. 2138/1998, pronunţate în altă cauză de Tribunalul Dâmboviţa, imobilul revendicat a aparţinut, de fapt, reclamantului D.G. şi a fost vândut (în anul 1958) la licitaţie publică, în vederea acoperirii prejudiciului de 17.410,60 lei (cauzat de acesta G.A.S. R.) stabilit definitiv de Tribunalul Popular al Raionului Târgovişte, prin sentinţa penală nr. 3146/1955, de condamnare pentru infracţiunea de delapidare calificată;
- reclamanţii nu au făcut dovada că imobilul în litigiu ar fi aparţinut defuncţilor părinţi şi nici nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la executarea silită, care, având la bază o hotărâre definitivă de condamnare penală, nu a fost abuzivă.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 226 din 8 octombrie 2008, a respins, ca nefundat, apelul declarat de reclamanţi.
S-a reţinut că apelanţii nu şi-au dovedit susţinerile referitoare la caracterul nedrept al condamnării lui D.G., achitarea benevolă a debitului acestuia sau executarea silită la cererea altcuiva decât creditorul.
Reclamanţii au declarat recurs, solicitând casarea ultimei hotărâri şi, pe fond admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
În motivarea recursului, întemeiat pe 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ., reclamanţii au susţinut că instanţa de apel:
- nu a pus în discuţie excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtă prin întâmpinarea depusă la Judecătoria Răcari;
- în loc să tranşeze litigiul (determinat de nesoluţionarea notificării) a dedus un motiv inoperant;
- a interpretat greşit legea, iar considerentele şi dispozitivul hotărârii pronunţate sunt contradictorii.
Pe parcursul judecării recursului, reclamanţii au invocat excepţia neconstituţionalităţii art. 2 alin. (2) lit. a) şi h) şi art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Înalta Curte, prin încheierea din 1 iulie 2010, a respins, ca inadmisibilă [ (conform art. 29 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1992)], cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, cu motivarea că niciuna din criticile formulate în recurs nu se referă la textele contestate.
Referitor la criticile formulate de recurenţi, Înalta Curte reţine că:
- omisiunea punerii în discuţie a excepţiei autorităţii de lucru judecat poate fi invocată doar de intimata pârâtă, nu şi de reclamanţi, care, de altfel, nu au sesizat această pretinsă deficienţă la instanţele de fond şi apel, ci de abia în recurs;
- instanţa de apel a analizat toate criticile apelanţilor, a tranşat litigiul şi a interpretat corect prevederile Legii nr. 10/2001, iar considerentele şi dispozitivul hotărârii atacate nu sunt contradictorii.
Aşa fiind, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., prezentul recurs va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamanţii D.E.L., D.C., M.E. şi D.G. împotriva deciziei nr. 226 din 08 octombrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5930/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6017/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
