ICCJ. Decizia nr. 6045/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6045/2010
Dosar nr. 40986/3/2008
Şedinţa publică de la 12 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, sub nr. 40986/3/2008, reclamantul R.I. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând instanţei de judecată ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la soluţionarea notificării din 2001 cu privire la imobilul situat în Bucureşti, în sensul obligării acestuia la plata despăgubirilor corespunzătoare valorii de circulaţie, stabilite la momentul soluţionării cererii.
În motivarea acţiunii, reclamantul susţine că autorii lui a fost proprietarii imobilului menţionat mai sus, conform contractului de vânzare - cumpărare din 1958 şi că în urma adoptării Legii nr. 10/2001, a adresat unitatăţii deţinătoare în vederea restituirii în natură a imobilului notificarea din 2001, formându-se Dosarul nr. 3967/2001, notificare care nu a fost soluţionată până la formularea cererii de chemare în judecată, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 25 din Lege.
Pârâtul a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiate, arătând că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005 nu a fost respectat întrucât reclamantul nu a arătat care este data depunerii ultimului înscris şi nu a făcut dovada unei astfel de precizări, deşi între unitatea deţinătoare şi persoana interesată s-a purtat corespondenţa prevăzută de lege. Termenul de 60 de zile este un termen de recomandare, norma legală invocată având un caracter dispozitiv şi nu imperativ, iar depăşirea acestui termen poate fi cel mult sancţionată cu obligarea unităţii deţinătoare la despăgubiri.
S-a mai arătat că, în conformitate cu actualele reglementări legale, în cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă, nu pot fi acordate decât măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile tidului VII din Legea nr. 247/2005, cu respectarea acestei proceduri în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor şi instituţia abilitată în acest sens.
Prin sentinţa civilă nr. 570 din 17 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul R.I., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General şi a obligat pârâtul să emită dispoziţie cu propunere de acordare de despăgubiri ce vor fi stabilite în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a avut în vedere faptul că reclamantul a formulat notificare către pârât prin care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, respectiv, fie restituirea în natură a imobilului din Bucureşti, sector 7, fie acordarea măsurilor prin echivalent pentru preluarea abuzivă de către stst a acestei proprietăţi a autorilor săi.
Instanţa a constatat că potrivit art. 25 alin. (1) Legii nr. 10/2001, republicată (fost art. 23, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005 şi O.U.G. nr. 209/2005), Primarului General al Municipiului Bucureşti, ca reprezentant al unităţii deţinătoare a imobilului amintit, îi incumbă obligaţia de a pronunţa asupra cererii reclamantului formulate pe calea respectivei notificări, în termen de 60 de zile de la înregistrarea acesteia sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, însă pârâtul nu s-a pronunţat asupra notificării până la data formulării cererii de chemare în judecată.
Tribunalul a reţinut, totodată, că acest termen se poate calcula pornind de la doua date de referinţă: a înregistrării notificării, pentru cazul în care toate înscrisurile doveditoare necesare soluţionării cererii au fost depuse odată cu notificarea sau data la care au fost depuse toate înscrisurile doveditoare a pretenţiilor formulate.
De asemenea, prima instanţă a constatat că reclamantul are calitate de persoană îndreptăţită, aşa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1958 prin care autorii săi au dobândit imobilul situat în Bucureşti, la acel moment, reclamantul fiind moştenitorul cumpărătorilor - R.V. şi R.G., conform certificatului de moştenitor din 24 iunie 2005.
Constatând că pârâtul nu a dat curs, în termenul stabilit de lege, notificării adresate de reclamant şi, prin urmare nu s-a emis dispoziţie motivată, astfel cum prevede art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, instanţa, văzând şi dispoziţiile art. 1073 şi urm. C. civ., a admis cererea şi a dispus obligarea pârâtul să răspundă la notificare în conformitate cu dispoziţiile anterior amintite.
În ceea ce priveşte modul de soluţionare a notificării, tribunalul a apreciat că după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 nu mai este reglementată posibilitatea stabilirii de către instanţă a cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantului, date fiind prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 (art. 16 şi urm.), după ce, în prealabil, s-a constatat că restituirea în natură nu este posibilă ca de altfel, nici celelalte măsuri reparatorii prin echivalent dintre cele prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe, reclamantul R.I. a declarat apel, criticând-o sub aspectul faptului că, deşi instanţa de fond a analizat corect situaţia de fapt şi de drept şi a stabilit în mod legal calitatea sa de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, nu a soluţionat pe fond notificarea apreciind că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, numai unitatea deţinătoare este în măsură să propună acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
În esenţă, apelantul a arătat că solicită instanţei de apel o apreciere directă şi completă asupra drepturilor sale cu caracter civil în procedura restituirii.
Invocând dispoziţiile art. 3 C. civ., art. 21 din Constituţia României, art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., precum şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, apelantul a susţinut că ignorarea acestor prevederi legale conduce la încălcarea gravă a dreptului de acces la justiţie, iar limitarea adusă acestui drept afectează însăşi substanţa dreptului său de proprietate.
De asemenea, apelantul a arătat că Înalta Curte a stabilit că instanţa de judecată, în atribuţiile sale de control judiciar stabilite potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 10/2001 poate determina şi limita despăgubirile cuvenite petiţionarilor. In acest fel este sancţionată lipsa de diligentă a instituţiilor abilitate să rezolve notificarea şi se elimină o viitoare neconcordanţă între oferta instituţiei şi acceptarea persoanei care revendică.
Raportat la aceste argumente şi invocând de asemenea şi hotărâri pronunţate în această materie de C.E.D.O. (Viaşu vs. României, Faimblat vs. România şi Katz vs. România), precum şi cele stabilite cu putere de Lege de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 9 din 20 martie 2006, apelantul a solicitat schimbarea sentinţei apelate, în sensul soluţionării pe fond a notificării din 2001 şi stabilirii despăgubirilor cuvenite, ca urmare a omologării rapoartelor de expertiză judiciare efectuate cu ocazia instrumentării cauzei în faţa instanţei de fond.
Prin Decizia civilă nr. 206/ A din 26 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, apelul formulat de reclamant a fost respins ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că măsurile reparatorii prevăzute de Legea 10/2001 se realizează în cadrul unei proceduri speciale declanşate prin formularea notificării adresate de persoana îndreptăţită deţinătorului imobilului, acesta din urmă fiind obligat să soluţioneze notificarea în termenele şi modalităţile prevăzute de lege.
Această procedură prealabilă administrativă este obligatorie şi ea să finalizează prin emiterea de către entitatea notificată a unei decizii/dispoziţii prin care se soluţionează notificarea, respectiv, se acordă măsurile reparatorii stabilite de lege sau se respinge cererea.
Constatând refuzul pârâtului de a da curs notificării formulate de apelantul-reclamant, instanţa de fond, în îndeplinirea atribuţiei de a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurilor reparatorii, a constatat că reclamantul are calitate de persoană îndreptăţită în înţelesul Legii nr. 10/2001 şi a obligat pârâtul să emită dispoziţie cu propunerea de acordare de despăgubiri, ce vor fi stabilite în condiţiile Tidului VII al Legii nr. 247/2005.
Instanţa de apel a apreciat că modalitatea primei instanţe de soluţionare a cererii cu care a fost învestită de reclamant nu constituie o îngrădire a dreptului acestuia de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime.
Aceasta, deoarece nu intră în atributul instanţei să stabilească valoarea echivalentă a imobilului nerestituit în natură, ci, potrivit reglementări cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prin care a fost modificată Legea nr. 10/2001, C.C.S.D. este cea care stabileşte cuantumul formei de despăgubire, la pronunţarea unităţii deţinătoare imobilului, care emite
O dispoziţie în acest sens, pe care o înaintează Secretariatului Comisiei.
Valoarea tidurilor de despăgubire ce vor fi acordate de Comisia Centrală este stabilită în urma întocmirii unui raport de evaluare ce este transmis acesteia de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnate potrivit procedurii reglementate de acest act normativ.
Curtea de apel a concluzionat că prima instanţă n mod legal a reţinut că actuala reglementare a Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, nu prevede posibilitatea acordării de despăgubiri în echivalent bănesc, cum solicită apelantul-reclamant.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantul a promovat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că decizia instanţei de apel este dată cu aplicarea greşită a legii.
În dezvoltarea criticilor formulate, recurentul, în esenţă, a invocat Decizia nr. 9 din 20 martie 2006 ca şi Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 ale secţiilor unite, ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate în recusuri în interesul legii în materia Legii nr. 10/2001, potrivit cărora instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond pretenţiile deduse judecăţii prin formularea notificării în baza legii speciale, cenzurând refuzul nejustficat al entităţii notificate de a emite decizie sau dispoziţie motivată în termenul legal.
Or, soluţionarea notificării în termenii solicitaţi de reclamant nu înseamnă o imixtiune în sfera altei puteri şi nici o depăşire a atributelor puterii judecătoreşti, ci doar exercitarea plenară a competenţelor instanţelor de judecată şi, implicit a garanţiilor prevăzute de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamantale ale omului.
In exercitarea acestor atribute legale, instanţele de judecată pot stabili cuantumul despăgubirilor cuvenite cu titlu de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001.
Recurentul reiterează argumentele de jurisprudenţă a C.E.D.O. de la Strasbourg, susţinând că în Cauze precum Faimblat, Viaşu şi Katz pronunţate contra României, s-a stabilit că Legea nr. 10/2001, legea specială nu asigură o despăgubire viabilă, efectivă a foştilor proprietari pentru bunurile ce le-au fost preluate de regimul anterior.
Prin acţiunea formulată, mai arată recurentul, a solicitat o apreciere directă şi completă asupra drepturilor sale cu caracter civil în procedura restituirii, ceea ce instanţa de apel a fefuzat, cu consecinţa încălcării accesului sau la justiţie (art. 21 din Constituţie şi art. 1 parag. 1 din Convenţie) şi prejudicierea dreptului de proprietate din perspectiva art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Instanţa de apel a argumentat în mod greşit, în opinia recurentului, că după modificarea Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, instanţele de judecată nu mai sunt competente în stabilirea cuantumului despăgubirilor ce i se cuvin ca măsură reparatorie prin echivalent.
Deşi Decizia nr. 20/2007 stabileşte cu putere de lege abilitarea instanţelor de judecată în acest sens, instanţa de apel nu a luat-o în considerare, după cum nu a aplicat nici dispoziţiile legale ce stabilesc prerogativa instanţelor de a sancţiona lipsa de diligentă a instituţiilor abilitate cu soluţionarea notificării, situaţie în care se putea elimina o viitoare neconcordanţă între oferta instituţiei şi acceptarea perosanei.
În consecinţa, lipsa de implicare a instanţei de apel în soluţionarea pe fond a notificării nu reprezintă decât o ratificare a conduitei abuzive a entităţii notificate şi o sancţionare a recurentului care a respectat legea şi termenele prescrise de aceasta, în timp ce notificarea sa se află o durată considerabilă nesoluţionată.
Recurentul a mai depus în recurs traducerea Cauzei Andreescu Murăreţ şi alţii pronunţată de C.E.D.O., 28 iunie 2010 ca şi o decizie de practică judiciară prin care autoritatea locală a fost obligată în mod direct la despăgubiri către persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor.
Intimatul pârât nu a formulat întâmpinare, iar recurentul nu a administrat alte probe în această etapă procesuală.
Recursulformulat este nefondat, pentru cele ce succed.
Recurentul reclamant a formulat cererea de chemare în judecată la data de 30 octombrie 2008 pentru a solicita sancţionarea refuzului nejustificat al Municipiului Bucureşti de a emite dispoziţie motivată pentru soluţionarea notificării adresate în termenul legal, prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, dispoziţie ce trebuia emisă într-un interval de 60 de zile, în condiţiile art. 25 alin. (1) din acelaşi act normativ.
Cauza raportului juridic dedus judecăţii sau a cererii de chemare în judecată {causa debendi) este dată de textele anterior menţionate, coroborate cu dispoziţiile de drept material din cuprinsul legii reparatorii la a căror aplicare directă este ţinută instanţa, date fiind recursurile în interesul legii pronunţate în materia Legii nr. 10/2001, anume Decizia nr. 9/2006, Decizia 20 din 19 martie 2007, dar şi Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007 pronunţate de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Deşi nu face referire explicită la acestea, instanţa de apel a pronunţat o soluţie legală, soluţionând pe fond notificarea cu care reclamantul a învestit Primăria Municipiului Bucureşti şi stabilind, în limitele Legii nr. 10/2001, calitatea acestuia de persoană îndreptăţită ca şi tipul de măsuri reparatorii ce i se cuvin, anume, despăgubiri ce urmează a fi stabilite şi plătite în condiţiile prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, făcându-se o corectă aplicare a celor statuate prin Decizia nr. 20/2007.
Principala critică a recurentului priveşte refuzul instanţei de a stabili şi cuantumul acestor despăgubiri şi, mai mult decât atât, obligarea directă a entităţii notificate la plata acestora, având în vedere cum a fost formulat petitul cererii de chemare în judecată, susţinând că, prin soluţia confirmată în apel, i s-a încălcat dreptul de acces la o instanţă, contrar dispoziţiilor art. 3 C. civ., art. 21 din Constituţie, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană şi chiar dreptul de proprietate, în însăşi substanţa sa, nesocotindu-se, prin urmare, dispoziţiile art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie.
Soluţia preconizată de recurent nu are corespondent în dispoziţiile legii speciale, după cum, la acest moment, acesta nu a demarat în concret procedura instituită de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru a se putea prevala de ineficienta ei, procedură ulterioară celei ce intră în competenţele instanţei civile, potrivit Legii nr. 10/2001, şi a pretinde a priori sancţionarea acesteia.
Examinarea legalităţii şi temeniciei deciziilor emise de C.C.S.D. ca şi cenzurarea, din toate punctele de vedere, a etapelor ce se derulează pentru executarea unei asemenea dispoziţii emise în baza Legii nr. 10/2001, cu propunerea de acordare a despăgubirilor în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, legiuitorul a stabilit-o în competenţele instanţei de contencios administrativ, anume, a secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul, sau a Curţii de Apel Bucureşti, dacă reclamantul nu are reşedinţa în România şi nici reprezentant cu domiciliul în România (Cap. 6 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 - art. 19 şi 20).
Solicitarea reclamantului de obligare directă a entităţii învestite la plata despăgubirilor, potrivit dispoziţiilor legale, cu soluţionarea notificării, trebuie să fie precedată de explicitarea raportului juridic obligaţional în care o atare entitate are calitate procesuală pasivă şi justificarea priorităţii acestei prezumtive construcţii juridice, faţă de dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, care conţine dispoziţii explicite chiar cu privire la modalitatea concretă de realizare a dreptului recunoscut în favoarea recurentului la stabilirea şi plata unor despăgubiri (ceea ce constituie obiectul acţiunii), astfel cum au fost concepute şi edictate de legiuitor în contextul actului normativ menţionat, aplicabil după epuizarea procedurii Legii nr. 10/2001.
Înlăturarea unor dispoziţii legale din dreptul intern nu poate avea loc decât în contextul priorităţii blocului de convenţionalitate (Convenţia, unită cu jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg), sens în care sunt şi dispoziţiile art. 11 şi 20 din Costituţia României (sau a priorităţii dreptului comunitar, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă), după cum, anumite pretenţii concrete ar putea fi formulate, invocându-se direct Convenţia şi jurisprudenţa creată în aplicarea sa, în contextul unui vid legislativ în dreptul naţional (absenţa căilor de recurs interne sa a dreptului la un recurs efectiv - art. 13 din Convenţie), în domeniul drepturilor sau intereselor legitime pentru proteguirea cărora, un resortisant al unui stat membru al Convenţiei, solicită antrenarea mecanismului judiciar naţional.
Or, în sistemul românesc s-a creat cadrul legal pentru realizarea drepturilor recurentului reclamant: stabilirea şi plata despăgubirilor (Titlul VII din Legea nr. 247/2005), iar împrejurarea că acesta invocă refuzul nejustificat al A.N.R.P. de sancţionare a entităţii învestite cu soluţionarea notificării (ceea ce ar fi antrenat oricum o răspundere contravenţională a celor vinovaţi, fără implicaţie directă pentru drepturile legate de soluţionarea notificării), ori termene nerezonabile, sau ineficienta sistemului adoptat în vederea unei despăgubiri efective prin intermediul C.C.S.D., dar şi prevenirea unor eventuale neconcordanţe între oferta de despăgubire şi cuantumul pretins cu acest titlu, sunt chestiuni care, la acest moment (în absenţa iniţierii procedurii în baza Tidului VII din Legea nr. 247/2005) exced cadrului procesual, şi, în plus, limitelor competenţei instanţei civile, în contextul Legii nr. 10/2001.
Contrar celor susţinute de recurent, adoptarea Legii nr. 247/2005 nu este lipsită de semnificaţie pentru competenţa instanţei civile, atrase în contextul promovării unei contestaţii, fie în condiţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 (atunci când s-a emis o dispoziţie motivată), fie pentru sancţionarea refuzului nejustificat de soluţionare a notificării (ca în speţă), în aplicarea efectelor Deciziei nr. 20/2007 date în interesul legii, întrucât, adoptarea acestui act normativ a scindat procedura stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent (cu referire la despăgubiri) în două etape distincte, egal obligatorii:
1. Cea prevăzută de Legea nr. 10/2001 al cărei punct final (în cazul în care s-a stabilit calitatea de persoană îndreptăţită şi au fost excluse celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege - regula restituirii în natură şi celelalte subsidiare şi alternative, prin echivalent - compensare cu alte bunuri sau servicii), îl reprezintă decizia sau dispoziţia motivată cu propunerea de acordare a despăgubirilor, emisă în procedura administrativă ori în cea judiciară şi 2. procedura derulată sub imperiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 de stabilire şi plată, în condiţiile acestui act normativ, a despăgubirilor ce urmează a se converti în titluri de despăgubire (dat fiind că efectele O.U.G. nr. 81/2007 sunt în prezent suspendate pentru o perioadă de 2 ani prin O.U.G. nr. 65/2010), cu efect pentru despăgubirile de până în 500.000 lei, dacă persoana îndreptăţită opta pentru încasarea unei sume în numerar, în această limită.
În sensul acestei interpretări a fost pronunţată şi Decizia nr. 52/2007 de către secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat: „Prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005".
per a contrario, deciziile sau dispoziţiile emise ulterior adoptării Legii nr. 247/2005 sunt supuse prevederilor art. 16 din Titlul VII, cum este cazul de faţă, întrucât recurentului reclamant de la momentul pronunţării deciziei recurate în prezenta pricină i s-a recunoscut cu caracter definitiv calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri, respectiv, la 26 noiembrie 2009. Precizarea este necesară, întrucât anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, dispoziţiile de drept material din art. 24 (în redactarea atunci în vigoare) prevedeau obligaţia unităţii deţinătoare, care constata imposibilitatea restituirii în natură, de a face ofertă de restituire sub forma despăgubirilor băneşti, aspect care intra în competenţa instanţei civile, astfel încât era posibilă fie cenzurarea cuantumului efectiv al acestora în cadrul contestaţiei împotriva dispoziţiei sau deciziei motivate conţinând o atare propunere, fie chiar să le stabilească instanţa însăşi, în cadrul unei acţiuni de sancţionare a refuzului nejstificat de a se emite decizia sau dispoziţia.
Or, la acest moment, în acord cu cele anterior expuse, şi având în vedere datele speţei, instanţa civilă sancţionează refuzul nejustificat de emitere a dispoziţiei, soluţionând direct pretenţiile formulate prin notificare, astfel că, verifică şi stabileşte calitatea de persoană îndreptăţită şi identifică tipul de măsuri reparatorii incidente situaţiei reţinute, ceea ce instanţa de apel a realizat, prin confirmarea sentinţei atacate, sens în care s-a dat şi dezlegarea obligatorie prin Decizia nr. 20/2007 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi.
Vor fi înlăturate ca nefondate şi susţinerile privind denegarea de dreptate (art. 3 C. civ.) sau încălcarea dreptului de acces la instanţă (art. 21 din Cosntituţie şi art. 6 parag. 1 din Primul Protocol).
Limitarea dreptului de acces la o instanţă nu este compatibilă cu admiterea parţială a unei cereri de chemare în judecată şi cu atât mai puţin cu admiterea sa în tot.
Nici respingerea unei cereri de chemare în judecată pentru considerentul existenţei unei proceduri administrative prealabile prevăzute de o lege specială, prioritar de urmat, nu reprezintă o încălcare a "dreptului de acces la un tribunal", de vreme ce actul normativ special prevede controlul judiciar (contestaţia) la momentul finalizării ei prin emiterea deciziei sau dispoziţiei motivate (potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).
În plus, există şi posibilitatea sancţionării pasivităţii culpabile a entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în emiterea deciziei sau dispoziţiei motivate (Decizia nr. 20/2007, pronunţată în recurs în interesul legii ori formularea unei cereri de chemare în judecată în condiţiile art. 28 alin. (3) din Lege), dar şi controlul judiciar exercitat în etapa ulterioară, de finalizare a raportului juridic de reparaţie angajat de stat prin adoptarea Legii nr. 10/2001 (stabilirea cuantumului despăgubirilor de către Comisia Centrală şi plata acestora, dacă măsura reparatorie în echivalent îmbracă această forma) şi care se derulează în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi potrivit normelor procedurale şi substanţiale acolo edictate.
Adoptarea unei reglementări speciale, nu încalcă art. 6 din Convenţie, în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Faptul că această cale specială este sau nu una efectivă, poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.
Totodată, se impune precizarea că anterior ponunţării instanţei de apel, reclamantul nu avea un "bun actual" sau o "valoare patrimonială" (creanţă) în virtutea căreia să fi putut pretinde că are cel puţin "speranţa legitimă" de a se bucura efectiv de un drept de proprietate, ci, dimpotrivă, prin soluţia confirmată în apel recurentul a devenit titularul unei creanţe, deci o "valoare patrimonială" protejată din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, astfel cum noţiunea a fost reconfirmată şi prin Causţapilot Atanasiu, Poenaru şi Solon din 12 oct. 2010 a Curţii Europene (parag. 137), cu anumite nuanţări.
Or, existenţa unei legislaţii speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul anterior, nu vine în conflict cu norma europeană, ci se înscrie în cadrul soluţiilor adoptate şi asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de apreciere cu privire la acestea.
Recurentul reclamant invocă şi încălcarea termenului rezonabil de soluţionare a raportului de restituire, termen la determinarea căruia se raportează de la data formulării notificării şi până în present.
Se poate constata însă, că cererea de chemare în judecată a fost formulată la 30 octombrie 2008, ceea ce constituie o circumstanţă deloc neglijabilă în conturarea conduitei sale, criteriu care, alături de conduita autorităţilor, mizei procesului şi complexităţii cauzei, în jurisprudenţa Curţii Europene, constituie criteriile de apreciere a duratei rezonabile a unei proceduri, jurisprudenţa creată în analiza încălcărilor privind durata excesivă a procedurilor judiciare; or, recurentul reclamant avea posibilitatea formulării unei acţiuni direct în instanţă împotriva refuzului intimatului de a adopta conduita prescrisă de lege, chiar înaintea pronunţării Deciziei nr. 20/2007 pentru a putea invoca anihilarea propriei sale culpe, imediat ce a expirat termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată şi reppublicată (fost art. 23 alin. (1)).
Faţă de cele expuse, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul R.I., împotriva Deciziei civile nr. 206/ A din 26 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 896/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4029/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
