ICCJ. Decizia nr. 6028/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6028/2010
Dosar nr. 49080/3/2008
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La data de 7 ianuarie 2008 reclamantul T.G. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Apărării Naţionale solicitând obligarea acestuia la plata pensiei militare de invaliditate cu începere de la data introducerii cererii, urmând a se constata că potrivit dispoz.art. 1000 alin. (3) C.civ. pârâtul poartă răspunderea, în calitate de comitent pentru fapta prepusului său, pentru prejudiciul cauzat reclamantului constând în vătămarea integrităţii corporale datorată unui accident ce a avut loc în timpul exercitării serviciului militar.
Reclamantul a mai solicitat ca pârâtul să-i plătească daune materiale, constând în salariul de care a fost lipsit în anul 1990, când a fost concediat pentru că nu corespundea din punct de vedere fizic postului ocupat, şi până în prezent, contravaloarea acestor daune fiind precizată la suma de 47.540 lei şi daune morale constând în echivalentul durerii suferite cu ocazia accidentului suferit, respectiv a operaţiei efectuate, echivalentul efortului suplimentar de muncă pe care reclamantul este obligat să îl depună ca urmare a vătămării integrităţii sale corporale, la care se adaugă prejudiciul moral rezultat din intervenţia medicală.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Apărării Naţionale a solicitat disjungerea capătului 2 de cerere, respectiv obligarea sa la plata pensiei militare de invaliditate, care reprezintă un petit de asigurări sociale ce atrage o competenţă specială de celelalte solicitări, întemeiate pe răspunderea civilă delictuală şi pentru care competenţa este cea a instanţelor de drept comun. A invocat excepţia de necompetenţă materială privind petitul 1, 3 şi 4, excepţia de necompetenţă teritorială privind petitul 2 al cererii, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului privind petitul 2, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului privind petitele 1, 3 şi 4, excepţia de inadmisibilitate a acţiunii privind petitele 2,3 şi 4 precum şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind petitele 1, 3 şi 4.
Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Timiş, prin sentinţa civilă nr. 1530 din 17 martie 2008 a disjuns capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata pensiei militare de invaliditate, a admis excepţia necompetenţei sale materiale, în ceea ce priveşte soluţionarea petitelor având ca obiect antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti.
Reclamantul, în cadrul dosarului astfel constituit la judecătorie, şi-a precizat acţiunea arătând că solicită daune morale în cuantum de 50.000 lei, despăgubiri în valoare de 204.000 lei, precum şi obligarea pârâtului la plata unei pensii în cuantum de 1.000 lei lunar.
Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 7662 din 21 octombrie 2008 a admis excepţia de necompetenţă materială a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, prin sentinţa nr. 950 din 9 iulie 2009 a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind petitele 1, 3 şi 4 din cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul T.G. în contradictoriu cu Ministerul Apărării Naţionale şi le-a respins, ca fiind prescrise.
Prima instanţă a reţinut că reclamantul a fost încorporat la V.M. Ploieşti la data de 25 iunie 1969 în vederea satisfacerii serviciului militar obligatoriu, însă la data de 20 februarie 1970, ca urmare a unui accident, a fost trecut în rezervă şi declarat inapt pentru serviciul militar, având pareză membru drept.
Prioritar analizei răspunderii pârâtului, în calitatea acestuia de comitent, pentru fapta prepusului său, tribunalul a analizat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului.
Prima instanţa a apreciat că cel puţin din anul 1990 se poate considera că a încetat orice act de violenţă morală ce s-ar fi putut exercita asupra reclamantului, dată fiind înlăturarea regimului anterior, astfel încât acesta era în măsură să cunoască atât paguba cât şi persoana care răspunde de aceasta.
Prin urmare, aplicând dispoziţiile art. 1, art. 3, art. 7 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă tribunalul a reţinut că reclamantul promovând acţiunea, având ca obiect drepturi cu caracter patrimonial ce decurg din răspunderea civilă delictuală, abia în luna ianuarie a anului 2008 a depăşit cu mult termenul indicat de textele de lege anterior menţionate, motiv pentru care a găsit incidentă speţei excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamantul criticile sale vizând, în esenţă, faptul că starea sa de nevoie nu poate fi afectată de prescripţie, ea s-a amplificat datorită îmbătrânirii, iar handicapul său fizic este actual şi s-a acutizat în ultimii ani, motiv ce l-a determinat să iniţieze prezentul demers judiciar.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin Decizia nr. 17A din 21 ianuarie 2010 a respins apelul reclamantului, ca nefondat.
În apel nu s-au administrat probe noi.
Instanţa de apel a considerat că prejudiciul pretins de către reclamant, legătura acestuia cu accidentul suferit în timpul satisfacerii serviciului militar într-o unitate aflată în subordinea pârâtului, stabilirea existenţei unei fapte ilicite şi a culpei unui/unor prepuşi ai pârâtului în producerea respectivului accident ar presupune o analiză asupra fondului cauzei, analiză ce nu poate fi făcută în raport de exigenţele Decretului nr. 167/1958 care, prin art. 18, instituie obligaţia instanţei ca, premergător oricărei analize asupra fondului, să verifice dacă nu a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune.
Curtea a apreciat că, având în vedere caracterul imperativ al normelor juridice relative la prescripţia dreptului la acţiune, cât şi principiul legalităţii, ce guvernează actul de justiţie nu se poate face abstracţie de împrejurarea că cererea de chemare în judecată formulată de reclamant a fost adusă în faţa instanţei după împlinirea termenului legal de prescripţie, pentru raţiuni care ar privi situaţia personală a acestuia.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel a declarat recurs reclamantul, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Critica de nelegalitate a vizat faptul că dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă au în vedere raporturi civile stabilite între organizaţiile socialiste, situaţie care nu se regăseşte în speţă şi, oricum, o astfel de acţiune nu putea avea sorţi de izbândă în vremea regimului politic anterior anului 1990. Pe fond, consideră Decizia nelegală întrucât pârâtul Ministerul Apărării Naţionale a fost descărcat de răspundere juridică, fără a se analiza speţa în raport de prevederile art. 998 – art. 1000 alin. (3) C. civ.
Recursul nu este fondat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. instanţa este datoare să se pronunţe cu prioritate asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
Astfel, excepţia invocată în prima instanţă, a prescripţiei dreptului material la acţiune, presupune existenţa unor lipsuri privind exerciţiul dreptului la acţiune ce determină împiedicarea judecăţii pe fond, făcând astfel inutilă analiza existenţei condiţiilor ce antrenează răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului său şi a ansamblului probator determinant în cauză.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, „dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, daca nu a fost exercitat in termenul stabilit in lege", iar potrivit art. 3 „termenul prescripţiei este de 3 ani.".
În sfârşit, art. 7 alin. (1) arată că „prescripţia începe sa curgă de la data când se naşte dreptul de acţiune sau dreptul de a cere executarea silita."
Stingerea dreptului material la acţiune prin prescripţia extinctivă se bazează pe două prezumţii şi anume, pe de o parte, lipsa de convingere a titularului dreptului încălcat în ceea ce priveşte temeinicia pretenţiilor sale, dedusă din starea de pasivitate, iar pe de altă parte, considerarea situaţiei de fapt contrarie pretenţiei titularului dreptului încălcat ca fiind conformă dreptului, dedusă din împotrivirea subiectului pasiv ce refuză satisfacerea pretenţiei.
Nu poate fi primită susţinerea recurentului în sensul inexistenţei unei prevederi legale care să stabilească termenul de prescripţie în acest caz, întrucât sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun, respectiv prevederile art. 998 – art. 1000 alin. (3) C. civ., iar prejudiciu cauzat este încă actual, motivat de împrejurarea că actul normativ anterior menţionat priveşte raporturi dintre organizaţii (foste) socialiste.
Actul normativ, respectiv Decretul nr. 167/1958 priveşte prescripţia extinctivă în general, reglementând termenele, condiţiile şi sfera de incidenţă şi, în mod particular, conţinea prevederi cu privire la prescripţia dreptului la acţiune în ceea ce priveşte raporturile dintre organizaţiile socialiste, fără însă a se limita doar la această arie.
Totodată se susţine că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile legale privitoare la prescripţie, întrucât anterior anului 1989 nu puteau fi introduse acţiuni prin care să se invoce răspunderea civilă delictuală a statului, sau al unui organ central al administraţiei de stat (cum este cazul în speţă) pentru prejudiciile aduse urmare a unei acţiuni ce atrage răspunderea civilă delictuală, ceea ce este real, dar nu determină o inaplicabilitate a dispoziţiilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958, ci doar stabileşte momentul de început al curgerii termenului de prescripţie.
În acest context al analizei, se reţine că în mod corect instanţele de fond au reţinut că termenul de prescripţie începe să curgă la 1 ianuarie 1990, moment de la care au trecut până la data prezentei acţiuni 18 ani şi au făcut o justă aplicare a dispoziţiilor art. 1, art. 3, art. 7 alin. (1) teza I şi art. 18 din Decretul nr. 167/1958, constatând incidentă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Aşa fiind, cum hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a legii şi cum excepţia reţinută, prescripţia dreptului material la acţiune, face inutilă analizarea împrejurărilor de fapt ale cauzei şi a celorlalte aspecte invocate de reclamant, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat şi îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul T.G. împotriva deciziei civile nr. 17/A din 21 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6043/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6022/2010. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
