ICCJ. Decizia nr. 6043/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.6043/2010
Dosar nr. 2290/3/2008
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Bucureşti data de 19 ianuarie 2008 şi întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reclamanta M.I.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligat la restituirea în natură a suprafeţei de teren de 300 mp situat în Bucureşti, sector 2, fosta parcela S, iar în cazul când restituirea în natură nu este posibilă, să se dispună obligarea pârâtului la despăgubiri băneşti.
În motivare, reclamanta a arătat că este moştenitoarea legală a soţului său M.S. Împreună cu acesta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 300 mp prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 7 iunie 1941 şi transcris de Grefa Tribunalului Ilfov.
Terenul a trecut abuziv în proprietatea statului în baza Decretului nr. 54/1951, astfel că prin notificarea nr. 1363 din 9 iulie 2001 a solicitat restituirea acestuia, însă unitatea deţinătoare nu a soluţionat notificarea.
Prin sentinţa civilă nr. 814 din 28 mai 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea, a constatat că pentru terenul menţionat reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de unitatea deţinătoare sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor legii speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. A respins cererea privind restituirea în natură a terenului şi cea privind acordarea de despăgubiri băneşti ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că imobilul a fost dobândit de M.S. prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 20177/1941, iar potrivit certificatului de moştenitor nr. 444/29 noiembrie 1992 reclamanta are calitatea de unic moştenitor al acestuia. Imobilul a intrat în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 54/1951. S-a constatat că nu se poate dispune restituirea în natură a imobilului, acesta fiind afectat de blocul din sectorul 2, o zonă de spaţiu verde în spatele blocului şi un teren viran la sud de bloc, reprezentând zona de protecţie a blocului, destinată unei folosinţe obişnuite de către cei care locuiesc în imobil şi, în consecinţă, s-a apreciat că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent.
Potrivit art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor şi pentru emiterea titlurilor de despăgubire, deciziile însoţite de înscrisurile ce atestă imposibilitatea restituirii în natură şi de notificările formulate, însoţite de întreaga documentaţie aferentă, se înaintează către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar dosarele vor fi transmise evaluatorilor sau societăţii de evaluare, pentru stabilirea valorii şi pentru acordarea titlurilor de despăgubire. Stabilirea acestei valori, poate fi contestată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ.
Tribunalul a reţinut, totodată, că instanţa poate doar să analizeze în ce măsură reclamanţii sunt îndreptăţiţi sau nu la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, constând fie în restituirea în natură a imobilului sau în acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale în contradictoriu cu unitatea deţinătoare a imobilului. Procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru obţinerea titlurilor de despăgubire este însă ulterioară constatării calităţii de persoane îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent.
S-a apreciat că o acţiune în acordarea de despăgubiri băneşti poate fi promovată în contradictoriu cu statul reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor, în timp ce unitatea deţinătoare a imobilului, cum este cazul pârâtei, nu are potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 posibilitatea acordării despăgubirilor băneşti, aceasta fiind o procedură reglementată de Legea nr. 247/2005. Tribunalul a constatat că Legea nr. 10/2001 reglementează doar procedura soluţionării notificării, urmată de posibilitatea formulării contestaţiei, în termenele şi condiţiile prevăzute de lege, cu consecinţa cenzurării de către instanţă a constatărilor privind calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea în natură a imobilului sau la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel, continuat în calitate de succesori, de B.S.A.A.. şi B.I.M.N.
În motivarea apelului, s-a arătat că se solicită restituirea în natură a terenului având în vedere că acesta este liber de construcţii, iar în cazul în care se va trece peste această susţinere, apelanţăă au învederat că se impune casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare întrucât, pentru a beneficia de bunuri sau servicii oferite în compensare este necesar ca instituţia pârâtă să aducă la cunoştinţă lor şi a instanţei dacă dispune de bunuri sau servicii pe care să le ofere în compensare şi, în acest sens, se impune efectuarea unei expertize, care să stabilească dacă valoarea bunului sau serviciului oferit este de natură să satisfacă prin compensare pierderea imobilului, care nu mai poate fi retrocedat. S-a mai arătat că având în vedere faptul că bunurile oferite în compensare sunt în general imobile, se impune verificarea situaţiei juridice a respectivului imobil, iar soluţia pronunţată de prima instanţă poate fi avută în vedere numai după suplimentarea probatoriului.
Prin Decizia nr. 1 A din 5 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâta să emită dispoziţie motivată prin care să propună reclamanţilor măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri băneşti. A înlăturat din dispozitiv menţiunea de la alin. (3) referitor la „acordarea de despăgubiri băneşti". A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a apreciat nefondată critica vizând neadmiterea cererii de restituire în natură a terenului în litigiu.
Astfel, s-a constatat că din raportul de expertiză a rezultat că terenul este ocupat parţial de un bloc de locuinţe, o parte din acesta de spaţiu verde şi de un hidrant, iar o altă parte este teren viran.
În ce priveşte partea ocupată de bloc şi de hidrant, instanţa a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Astfel, potrivit regulamentului de urbanism la proiectarea şi realizarea oricărui bloc, se are în vedere ca acestuia să îi fie asigurată pe lângă zona de protecţie şi o zonă de spaţiu verde, zona de spaţiu verde aferentă blocului intrând în categoria de „lucrări pentru care s-a dispus exproprierea".
În ce priveşte partea de teren viran, care, potrivit raportului de expertiză ar fi situată la sudul blocului de locuinţe, s-a reţinut că această zonă nu a fost clar delimitată în raportul de expertiză, iar reclamanta nu a făcut obiecţiuni în acest sens la prima instanţă şi nu a propus suplimentarea probatoriului în apel sub acest aspect. Din schiţa raportului de expertiză şi descrierea din raport de poate deduce faptul că terenul viran ar fi situat pe latura mică a blocului. Or, chiar dacă s-ar pune problema ca acest teren să poată îndeplini condiţiile de a fi restituit în natură în condiţiile Legii nr. 10/2001, s-a apreciat că o astfel de restituire nu ar prezenta interes pentru apelanţi, întrucât lăţimea maximă a terenului ce ar putea fi restituit ar fi de 6 ml, această latură fiind şi cea de deschidere la strada W. Ca atare, apelanţii nu ar putea valorifica în niciun mod terenul menţionat, întrucât acesta nu corespunde cerinţelor regulamentului de urbanism nici din punct de vedere al suprafeţei minime şi nici din punct de vedere al deschiderii minime la stradă, necesare pentru a putea obţine o autorizaţie de construire.
De altfel, exproprierea nu s-a realizat pentru un bloc de locuinţe anume, ci pentru construirea unui ansamblu de blocuri, aşa cum a fost proiectat acest ansamblu la momentul respectiv, ansamblul având în vedere nu doar blocurile propriu-zise ci şi aleile de acces, zonele de protecţie, reţelele de utilităţi, zonele verzi aferente precum şi spaţiile libere dintre blocuri. Or, din această perspectivă, instanţa de apel a apreciat că şi terenul viran în discuţie face parte din „lucrările pentru care s-a dispus exproprierea" şi care „ocupă funcţional" terenul. În concluzie, în cauză instanţa a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, apreciindu-se că în mod tribunalul a statuat că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.
În ce priveşte susţinerile vizând modalitatea de despăgubire stabilită de instanţa de fond, curtea de apel a constatat că apelanţii dau o interpretare greşită dispoziţiilor instanţei, eroarea apelanţilor fiind justificată şi de o redactare defectuoasă a dispozitivului hotărârii.
Astfel, s-a reţinut că prima instanţă nu a stabilit că reclamanta ar avea dreptul doar la compensarea cu alte bunuri sau servicii, ci a stabilit că aceasta are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent. Potrivit legii, aceste măsuri reparatorii prin echivalent sunt fie compensarea cu alte bunuri sau servicii, fie despăgubirile acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.
Menţiunea din alin. (3) al dispozitivului prin care se respinge cererea privind acordarea de despăgubiri nu are semnificaţia faptului că instanţa ar fi înlăturat măsura reparatorie prin echivalent constând în despăgubiri băneşti, cum par a susţine apelanţii, ci are semnificaţia faptului că despăgubirile băneşti solicitate de reclamanţi nu pot fi stabilire direct de instanţă în această fază, întrucât reglementarea specială stabileşte în acest sens o altă entitate competentă să stabilească aceste despăgubiri în cadrul unei proceduri speciale şi cu o cenzură judecătorească pe care nu o face instanţa de drept civil, ci instanţa de contencios administrativ. Curtea a constatat că în mod corect prima instanţă a reţinut acest aspect, raportându-se la dispoziţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Din reglementarea Legii nr. 10/2001 rezultă că măsura reparatorie constând în compensarea cu alte bunuri sau servicii, este lăsată la latitudinea unităţii deţinătoare, în sensul că aceasta poate face o propunere publică cu bunurile sau serviciile disponibile, pe care o va afişa şi în măsura în care oferta publică este acceptată de părţile aflate în procedura de soluţionare a notificărilor, măsura respectivă poate fi stabilită prin dispoziţia prin care este soluţionată notificarea.
S-a mai constatat că apelanţii nu au făcut nicio dovadă în sensul că ar exista o propunere publică de bunuri sau servicii oferite spre compensare, făcută de intimată. Totodată apelanţii nu au făcut nicio dovadă că ar exista astfel se bunuri sau servicii în patrimoniul intimatei şi care să aibă o situaţie juridică de natură a permite oferirea lor în compensare.
În aceste condiţii, curtea de apel a apreciat că intimatul nu poate fi obligat să emită o dispoziţie prin care să facă o propunere de reparaţie prin compensare cu alte bunuri sau servicii, întrucât o astfel de obligaţie generică nu ar conduce la soluţionarea cererii formulate prin notificare.
S-a mai reţinut că prima instanţă nu a soluţionat cererea cu care a fost învestită, în sensul că a constatat doar calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită fără a obliga pârâta la îndeplinirea obligaţiei ce îi revine în temeiul Legii nr. 10/2001, în raport de situaţia de fapt şi de drept a imobilului ce a făcut obiectul notificării, simpla constatare a calităţii de persoană îndreptăţită nefiind de natură să facă din sentinţa apelată una ce poate fi pusă în executare. În consecinţă, s-a apreciat că se impune stabilirea în sarcina pârâtului a obligaţiei ce decurge din dispoziţiile legii şi din constatarea calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, astfel cum s-a arătat.
Împotriva acestei decizii pârâtul a declarat recurs.
Recurentul a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că potrivit art. 23, în înţelesul dat de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie, sau, după caz, dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent.
Aşadar, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
În cazul în care persoana îndreptăţită a depus odată cu notificarea toate actele de care înţelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. În cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul va curge de la data depunerii acestora.
Normele metodologice fac vorbire de necesitatea existenţei alături de notificare şi a celorlalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptăţite la restituire în sensul că nu mai deţine probe, precizare ce condiţionează pârâtul în a se pronunţa asupra notificării.
În Capitolul I pct. 1 lit. e din Normele Metodologice, mai susţine recurentul, se prevede că, sarcina probei proprietăţii, a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive şi calităţii de persoană îndreptăţită la restituire, revine persoanei care pretinde dreptul.
Obligaţia de a depune actele doveditoare a proprietăţii, precum şi în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, revine potrivit art. 22 din Normele Metodologice notificatorului, şi trebuiau depuse ca anexă la notificare odată cu aceasta sau în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Înscrisurile avute în vedere de instanţă la soluţionarea pricinii, considerate acte doveditoare a dreptului de proprietate pot fi folosite de reclamanţi în susţinerea cererii de restituire, dacă se întregesc cu înscrisuri originale doveditoare a dreptului de proprietate, care nu au fost depuse la dosarul administrativ.
În ce priveşte capătul de cerere prin care s-au dispus măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobil, reclamanţii aveau obligaţia să depună dovezi prin care să facă dovada că nu s-au încasat despăgubiri în momentul preluării în proprietatea statului a terenului, fie declaraţii autentificate pe proprie răspundere că ei sau ascendenţii nu au beneficiat de acordurile internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie şi se obligă la restituirea imobilului sau plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenţei prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.
Dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiţionată de rambursarea diferenţei dintre valoarea despăgubirii primite şi valoarea terenului sau construcţiei demolate, aşa cum a fost calculată în documentaţia de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul stabilit conform legislaţiei în vigoare.
La dosarul administrativ nu există însă dovezi din care să rezulte dacă s-au primit s-au nu despăgubiri.
La termenul azi, Înalta Curte a invocat excepţia nulităţii recursului, dat fiind că susţinerile recurentului din motivarea căii de atac nu pot fi încadrate în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., reţinând cauza spre soluţionare pe acest aspect.
Faţă de excepţia invocată din oficiu, Înalta Curte apreciază că este întemeiată şi o va admite ca atare, pentru următoarele considerente.
Conform art. 306 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., neîncadrarea motivelor de recurs în vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ. conduce la nulitatea recursului.
În cauză, chiar dacă recurentul a invocat explicit cazul de modificare descris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că susţinerile formulate, nu se încadrează în această ipoteză şi nici nu este posibilă încadrarea lor în vreuna dintre celelalte situaţii de nelegalitate din art. 304 care atrag modificarea ori casarea deciziei date în apel.
Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prevede că reprezintă un motiv de nelegalitate situaţia în care: „hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".
Faţă de conţinutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., analizând cererea de recurs, se constată că prin criticile formulate recurentul se referă la alte aspecte decât cele reţinute de instanţa de apel a fi incidente potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005.
Or, instanţa de apel a făcut trimitere clară, explicită la anumite dispoziţii legale, conţinute atât de Legea 10/2001, dar şi de Titlul VII din Legea 247/2005, arătând în mod expres care au fost argumentele care au condus la schimbarea în parte a sentinţei.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului nu reprezintă critici de nelegalitate a deciziei atacate, ci evocări generice de texte din actele normative menţionate, fără incidenţă în cauză, motive pentru care se apreciază că nu este posibilă încadrarea lor în vreunul din cazurile de modificare sau casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., prin raportare la Decizia recurată.
Potrivit art. 306 alin. 1 C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute de alineatul 2 al aceluiaşi articol, respectiv când există motive de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu de instanţa de recurs, ceea ce în speţă nu este cazul.
În aceste condiţii, operează sancţiunea nulităţii recursului reglementată de art. 306 alin. (1) C. proc. civ. şi, în consecinţă, Înalta Curte va constata nul recursul, admiţând excepţia cu acest obiect, invocată din oficiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 1 A din 5 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6032/2010. Civil. Recalculare pensie.... | ICCJ. Decizia nr. 6028/2010. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
