ICCJ. Decizia nr. 6015/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.6015/2010
Dosar nr. 5763/110/2007
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1381 din 14 octombrie 2009, Tribunalul Bacău, secţia civilă, a admis, în parte, contestaţia formulată de contestatoarea S.E., în contradictoriu cu intimatul Oraşul Târgu-Ocna, prin primar.
A anulat, în parte, Dispoziţia din 2 iulie 2007 emisă de primarul oraşului Târgu-Ocna.
A dispus acordarea de despăgubiri către contestatoare, în calitate de unică moştenitoare a defunctei B.R., în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul care a aparţinut defuncţilor B.G. şi B.M., situat pe raza oraşului Târgu-Ocna, judeţul Bacău, compus din teren în suprafaţă de 450 m.p. şi o casă cu trei camere şi bucătărie.
A respins, ca nefondată, contestaţia împotriva Dispoziţiei din 2 iulie 2007.
A fost obligat intimatul să plătească contestatoarei suma de 3.280 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că îndeplinirea condiţiei prevăzută de art. 2 din Legea nr. 10/2001 privind preluarea abuzivă a fost făcută numai în ceea ce priveşte imobilul situat în oraşul Târgu-Ocna, care a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 536 din 9 septembrie 1963, imobil care nu mai poate fi restituit în natură, conform raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, astfel încât, pentru acest imobil format din teren în suprafaţă de 450 m.p. şi o casă de locuit demolată, contestatoarea are dreptul la despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
De asemenea, s-a reţinut pentru acelaşi imobil, solicitat prin notificarea din 12 noiembrie 2001, că a aparţinut defuncţilor B.G. şi B.M., iar petenta B.R. a fost îndreptăţită să le solicite în calitate de moştenitoare legală a soţului său B.P., acesta din urmă fiind, la rândul său, unicul moştenitor legal al părinţilor săi B.G. şi B.M., conform certificatului de moştenitor din 3 noiembrie 1977.
S-a constatat că dovada proprietăţii a rezultat din contractul de vânzare-cumpărare transcris în Registrul de transcripţiuni de la Grefa Tribunalului Bacău din 29 martie 1937 şi că reclamanta S.E. este unica moştenitoare legală a defunctei B.R. decedată la data de 13 august 2007, conform certificatului de moştenitor din 10 aprilie 2001.
În privinţa imobilului situat în oraşul Târgu-Ocna, s-a constatat că, în cauză, nu s-au administrat probe în raport de care să se poată aprecia asupra preluării abuzive, în sensul Legii nr. 10/2001.
Împotriva hotărârii respective, la data de 29 decembrie 2007, a declarat apel pârâtul oraşul Târgu-Ocna, prin primar, criticând-o ca fiind nelegală şi susţinând un singur motiv de apel referitor la obligarea sa, în mod nejustificat, la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 14 din 15 februarie 2010, Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, cauze cu minori, de familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins, ca nefondat, apelul promovat de pârâtul oraşul Târgu – Ocna, prin primar.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că este neîntemeiat motivul de apel formulat de pârât, în mod corect prima instanţă obligându-l pe acesta la plata cheltuielilor de judecată, câtă vreme nu a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantei; mai mult chiar a invocat excepţia tardivităţii contestaţiei şi s-a opus administrării probei privind expertiza tehnică.
S-a mai reţinut faptul că au fost acordate corect cheltuielile de judecată, chiar dacă contestaţia a fost admisă doar pentru unul din imobilele solicitate, iar pârâtul nu s-a opus şi nu a contestat cuantumul cheltuielilor de judecată.
Împotriva deciziei respective, la data de 3 martie 2010, în termen legal, a declarat recurs pârâtul oraşul Târgu-Ocna, prin primar, criticând-o ca fiind nelegală şi dezvoltând un singur motiv de recurs având drept obiect obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, întrucât aceste cheltuieli au fost necesare pentru completarea şi susţinerea notificării cu documente care nu le-au fost aduse la cunoştinţă în faza administrativă de analiză a notificării, ci numai în faza de judecată, iar cheltuielile respective nu s-au datorat analizei necorepunzătoare a documentelor anexate notificării.
Analizând recursul declarat de pârât, prin prisma criticilor formulate ce pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat şi-l va respinge, avându-se în vedere considerentele ce se preced.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Aşadar, textul respectiv instituie o prezumţie relativă de culpă procesuală a celui ce cade în pretenţii, întrucât, dacă debitorul din raportul juridic ce face obiectul judecăţii şi-ar fi respectat obligaţia, creditorul obligaţiei nu ar fi trebuit să suporte sarcinile pecuniare ale unui proces.
De aceea, prin dispoziţiile art. 275 C. proc. civ., legiuitorul a prevăzut că pârâtul care recunoaşte pretenţiile până la prima zi de înfăţişare nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de jduecată.
În cauză, cererea reclamantei a fost admisă, iar pârâtul nu a recunoscut până la prima zi de înfăţişare pretenţiile acesteia, astfel încât operează prezumţia culpei procesuale, chiar dacă prima instanţă a admis contestaţia doar pentru unul din cele două imobile solicitate, iar art. 276 C. proc. civ. este aplicabil numai în situaţia în care reclamanta, prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, a încercat să valorifice mai multe drepturi în contradictoriu cu pârâtul.
Or, în cauză, reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată valorificarea unui singur drept şi anume dreptul la măsuri reparatorii pe care i-l acordă legea specială de restituire, Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile de judecată făcute, justificat, de partea câştigătoare. Din acest punct de vedere este irelevantă buna-credinţă a părţii care a pierdut procesul.
Pe de altă parte, aşa cum rezultă din încheierea din 10 aprilie 2008 în dosarul primei instanţe, contestatoarea a anexat la notificare o serie de înscrisuri în susţinerea solicitării sale legate de dreptul de proprietate, calitatea de moştenitor şi preluarea abuzivă de către stat, cu excepţia certificatului de moştenitor a soţului său B.P., de pe urma părinţilor acestuia, B.G. şi Maria, astfel încât sunt nejustificate susţinerile pârâtului că toate înscrisurile au fost depuse doar în faza de judecată.
Prin urmare, cheltuielile de judecată efectuate în primă instanţă de reclamantă, constând în onorariu de avocat şi de expert, au fost acordate corect acesteia în baza art. 274 C. proc. civ.
În consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Oraşul Târgu Ocna, prin primar, împotriva deciziei civile nr. 14 din 15 februarie 2010 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, cauze cu minori, familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6022/2010. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 6018/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
