ICCJ. Decizia nr. 6014/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.6014/2010
Dosar nr. 38436/3/2006
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2010
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Reclamanta D.M. a chemat în judecată pârâţii primarul general al municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti solicitând anularea dispoziţiei primarului general nr. 6390 din 5 octombrie 2006 şi obligarea acestuia la emiterea unei dispoziţii de restituire în natură a porţiunii de teren rămasă liberă din suprafaţa totală de 600 m.p., imobil situat în sector 6, Bucureşti. Totodată a solicitat ca pârâta să propună acordarea de despăgubiri pentru suprafaţa de teren afectată de sistematizare şi care nu poate fi restituită în natură.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, prin sentinţa civilă nr. 554 din 14 aprilie 2009 a respins contestaţia formulată, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel tribunalul a reţinut că terenul solicitat a fi restituit în natură este afectat de construcţia subterană a staţiei de metrou „Grozăveşti" astfel încât, nu poate fi restituit în natură, nefiind liber în sensul prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.
În raport de această situaţie de fapt ce a rezultat din probele administrate, prima instanţă, în baza dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 a respins contestaţia, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs contestatoarea D.M., cale de atac calificată ca fiind apel la termenul de judecată din data de 21 ianuarie 2010.
Critica formulată împotriva hotărârii tribunalului a vizat, în esenţă, faptul că în mod greşit i s-a respins cererea de restituire în natură, fără a se ţine cont de raportul de expertiză tehnică întocmit de B.D., din care rezultă că loturile de teren ce fac obiectul contestaţiei se află la o distanţă de 39 m.p. de staţia de metrou Grozăveşti, că în zonă au mai fost restituite foştilor proprietari alte loturi de teren şi de adresa prin care SC M. SA a comunicat faptul că terenul pe care îl revendică este afectat doar parţial de construcţia subterană a staţiei de metrou.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 84A din 4 februarie 2010 a admis apelul contestatoarei, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că, a anulat dispoziţia contestată, a dispus restituirea în natură către reclamantă a imobilului teren în suprafaţă totală de 524 m.p. situat în Bucureşti, sector 6, individualizat în raportul de expertiză întocmit de expertul B.D., urmând ca pârâtul să emită o nouă dispoziţie în acest sens, a menţinut celelalte dispoziţii ale actului contestat privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru construcţii şi terenul afectat de reţeaua stradală.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea a reţinut că situaţia privitoare la imobilul în cauză se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, respectiv construcţiile expropriate au fost demolate total, lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, respectiv construcţia subterană a staţiei de metrou Grozăveşti, afectează doar parţial terenul, iar potrivit adresei emise de societatea de transport, această împrejurarea nu este un impediment în calea luării măsurii restituirii în natură a terenului.
Totodată s-a reţinut că reţeaua stradală Splaiul Dâmboviţa nu afectează decât o suprafaţă de 70 m.p., astfel încât terenul rămas liber, respectiv 524 m.p., se poate restitui în natură, că în zonă nu există, la suprafaţă, guri de aerisire sau alte extinderi ale construcţiilor subterane, că în vecinătatea loturilor reclamantei au fost restituite şi alte suprafeţe de teren, pe unele dintre acestea aflându-se construcţii în curs de edificare şi că SC M. SA a comunicat că se poate restitui în natură imobilul liber, fără ca aceasta să atragă consecinţe asupra staţiei de metrou.
Decizia instanţei de apel a fost atacată cu recurs, în temeiul dipoz.art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de către pârâtul Municipiul Bucureşti, care a dezvoltat următoarele critici:
-în speţă, nu este clarificată situaţia juridică a terenului, dacă acesta aparţine domeniului public sau privat;
-reclamanta nu a depus la dosarul administrativ al cauzei toate înscrisurile necesare dovedirii dreptului său de proprietate;
-cu privire la măsurile reparatorii prin echivalent, reclamanta nu a depus dovezi din care să reiasă că nu a încasat despăgubiri pentru imobilul revendicat;
- cu privire la cheltuielile de judecată, constând în onorariu de avocat consideră că acestea au fost exagerat de mari în raport cu gradul de dificultate al cauzei şi contribuţia avocatului, astfel încât instanţa de apel a greşit atunci când le-a acordat şi nu le-a micşorat, aşa cum prevăd dispoz.art. 374 alin. (3) C. proc. civ.
Recurentul în cadrul motivelor de recurs, alăturat criticilor anterioare, dezvoltă o disertaţie privind semnificaţia noţiunii de amenajare de utilitate publică şi cazurile în care, constatându-se o astfel de afectaţiune a imobilului, nu se poate dispune restituirea acestuia în natură, care nu se constituie într-o critică de nelegalitate explicită a deciziei atacate, dar care poate sugera intenţia recurentului de a reclama încălcarea prevederilor dispoz.art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora atunci când lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil, caz de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., faţă de împrejurarea că se invocă nerespectarea dispoziţiilor de drept material aplicabile în speţă.
Verificând legalitatea deciziei recurate, în raport de criticile formulate şi de lucrările cauzei, Înalta Curte constată recursul nefondat pentru următoarele considerente:
În analiza primei critici formulate, Înalta Curte va avea ca premisă situaţia de fapt stabilită de către instanţele de fond.
Astfel, prin adresa din 22 octombrie 2002 SC M. SA menţionează că terenul în litigiu este afectat doar parţial de construcţia staţiei de metrou şi că este proprietate publică a statului potrivit HGR. nr. 482 din 24 iunie 1999.
Prin adresa din 20 ianuarie 2010 SC M. SA a precizat că se poate face restituirea în natură fără a avea consecinţe asupra funcţionalităţii staţiei de metrou.
În raport de situaţia de fapt şi de destinaţia suprafeţei în discuţie, în mod corect instanţa de apel a stabilit că se poate restitui în natură doar suprafaţa de 524 m.p. teren, faţă de dispoziţiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, raportat la art. 11.6 din HG nr. 250/2007.
Se reţine că în aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, ceea ce a determinat instanţa de apel să constate incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 1, art. 7 şi art. 9 din Legea nr. 10/2001, ce instituie principiul priorităţii restituirii în natură nu este faptul că imobilul aparţine domeniului public, întrucât acesta nu constituie un criteriu determinat prin el însuşi de acordare a măsurilor reparatorii în înţelesul Legii nr. 10/2001, importantă şi prioritară fiind afectaţiunea care se acordă imobilului.
Prin urmare, cum chiar societatea de transport a menţionat că prin restituirea în natură a terenului liber nu ar fi afectată buna utilizare şi întreţinere a reţelei de transport subteran, nefiind pe această suprafaţă de teren guri de acces la calea subterană de transport, această critică nu poate fi primită.
De altfel, a considera că se indisponibilizează de la restituirea în natură toate suprafeţele de teren străbătute în subteran de galeriile de metrou ar fi o exagerare în condiţiile în care oraşul Bucureşti beneficiază de o reţea importantă de transport subteran, iar lucrările de întreţinere şi reparaţii ale căilor de transport se efectuează în subteran, pe căile de acces din galerii, fără a fi necesar, de regulă, intervenţii periodice de la exterior spre interior.
Cea de a doua critică este, în aceiaşi măsură, nefondată pentru faptul că legea nu interzice administrarea de noi probe în faţa instanţei.
Pe de altă parte, posibilitatea părţilor de a propune şi administra probe în vederea dovedirii demersului judiciar se circumscrie dreptului la apărare şi dreptului la liber acces în justiţie, drepturi ce nu pot fi limitate.
În acord cu spiritul reglementărilor de ansamblu ale legii de reparaţie nr. 10/2001, atribuţia instanţei judecătoreşti de a soluţiona contestaţiile împotriva deciziilor prin care s-a soluţionat notificarea persoanelor îndreptăţite, nemulţumite de aceste decizii, nu este restrânsă doar la prerogativa formală de a cenzura modul de soluţionare a notificării ci, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicţie, nelimitată prin vreo dispoziţie legală, să dispună direct cu privire la cererea persoanei îndreptăţite în raport de întregul material probator administrat în cauză şi nu doar în baza actelor depuse în etapa administrativă a procedurii.
Singura sancţiune prevăzută de Legea nr. 10/2001, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptăţite de a solicita în justiţie măsuri reparatorii, este cea prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru nerespectarea termenului de trimitere a notificării.
În acest context al analizei, se reţine că nedepunerea de către titularul notificării a tuturor actelor doveditoare poate avea drept consecinţă pronunţarea deciziei/dispoziţiei administrative pe baza actelor depuse în faţa Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, dar nu inhibă posibilitatea persoanei îndreptăţite de a complini lipsa actelor doveditoare în etapa jurisdicţională.
Cât priveşte critica vizând măsurile reparatorii prin echivalent şi faptul că reclamanta nu a depus dovezi din care să reiasă că nu a încasat despăgubiri pentru imobilul revendicat se reţine, în primul rând, că aceasta excede cadrului procesual, atât timp cât demersul judiciar iniţiat de către reclamantă priveşte nerestituirea în natură a suprafeţei de teren rămasă liberă, în măsura în care, oricum, recurentul-pârât îi acordase despăgubiri prin echivalent, atât pentru terenul considerat imposibil de restituit în natură cât şi pentru construcţia demolată.
De altfel la instanţele de fond recurentul nu a formulat o astfel de apărare.
Invocarea direct în recurs a acestei critici, care valorifică practic temeiul adagiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, nu poate fi reţinută.
Nefondată este şi critica vizând obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă.
Prevederile art. 274 C. proc. civ. au ca temei culpa procesuală a părţii care cade în pretenţii.
Prin excepţie de la regula instituită prin art. 274 C. proc. civ., pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată.
În înţelesul art. 274 C. proc. civ., există o culpă procesuală a pârâtului care atrage obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată întrucât declanşarea litigiului a fost determinată de atitudinea pârâtului care nu a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului.
Totodată se reţine că potrivit dispoz.art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să micşoreze onorariile avocaţilor potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale dacă constată că sunt nepotrivit de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Textul nu conţine o normă imperativă lăsând judecătorului posibilitatea, şi nu obligativitatea, de a aplica o astfel de măsură în raport de aprecierile pe care acesta le face cu privire la nivelul onorariului corelat la complexitatea speţei şi a muncii apărătorului ales.
Potrivit art. 26 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care dispoziţia administrativă prin care s-a soluţionat notificarea este atacată în justiţie de persoana îndreptăţită, entitatea care a emis dispoziţia va adopta o poziţie procesuală raportată la probele din dosar.
Aşa cum în mod corect a apreciat instanţa de apel, recurentul pârât nu a adoptat o astfel de poziţie procesuală, neputând determina respingerea cererii reclamantei formulată în temeiul art. 274 C. proc. civ., de obligare a acestuia la plata cheltuielilor de judecată.
Nici ultima critică formulată nu poate fi reţinută ca fiind aptă să impună casarea decizie recurate.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1, art. 7 şi art. 9 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilelor preluate în perioada de referinţă a legii este regula în materia măsurilor reparatorii, iar prin excepţie, atunci când există o imposibilitate obiectivă de restituire a imobilului în natură se pot acorda măsuri reparatorii prin echivalent.
Aşa cum rezultă din interpretarea pct. 10.3 al Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007, restituirea în natură a terenurilor libere este limitată de destinaţia şi suprafaţa acestora, în maniera de a nu afecta căile de acces (străzi, alei, trotuare, parcări amenajate), existenţa şi utilizarea amenajărilor subterane (conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare şi alte asemenea), ori amenajările de utilitate publică ale localităţilor, respective suprafeţele de teren destinate a deservi căile de comunicaţie, dotările tehnico-edilitare subterane. Sunt avute în vedere în determinarea terenului liber, atât servituţile legale cât şi documentaţiile de amenajarea teritoriului şi urbanism.
În speţa supusă analizei, s-a stabilit necontestat că imobilul, compus din teren în suprafaţă totală de 600 m.p. şi construcţie, fosta proprietate a autorilor reclamantei D.E. şi D.B., situat în Bucureşti, sector 6 a fost expropriat în baza Decretului de expropriere nr. 243/1976.
Potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în cazurile în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă parţial terenul expropriat persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămasă liberă, pentru cea ocupată de construcţii noi, autorizate, ce este afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
În speţă, din menţiunile raportului de expertiză (dosar tribunal) rezultă că loturile revendicate de către reclamantă se află la distanţa de peste 30 de metri de staţia de metrou Grozăveşti, dar la suprafaţă nu există guri de aerisire sau alte construcţii subterane, în zonă fiind reconstituite şi alte loturi de teren revendicate de alţi proprietari.
Din punct de vedere tehnic expertul a stabilit că loturile, care alcătuiesc o suprafaţă totală de 524 m.p. sunt neafectate de construcţii, iar din acestea o suprafaţă însumată de 70 m.p. teren este afectată de reţeaua stradală Splaiul Dâmboviţei.
În legătură cu imobilul teren, actele cauzei atestă că este afectat doar parţial de construcţia subterană a staţiei de metrou, pentru restul terenului neexistând servituţi legale sau amenajări de utilitate publică, nefiind exploatat în scopul bunei desfăşurări a activităţii de transport.
Prin adresele din 22 octombrie 2002-dosar tribunal şi din 20 ianuarie 2010, dosar Curte de Apel, SC M. SA a precizat că terenul în litigiu este ocupat parţial de construcţia staţiei de metrou Grozăveşti şi că se poate face restituirea în natură fără a avea consecinţe asupra funcţionalităţii staţiei de metrou.
În acest context probator în mod corect au reţinut instanţele, aplicaţiunea în cauză a prevederilor art. 11 alin. (3) din lege.
Ca atare, cum nu s-a făcut dovada că restituirea în natură a terenului în legătură cu care s-a formulat notificarea, ar afecta existenţa şi utilizarea normală a unor investiţii sau amenajări de utilitate publică, în înţelesul pe care-l dă acestei sintagme art. 10.3 din HG nr. 250 din 7 martie 2007, pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, soluţia instanţelor de fond este corectă.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurent, ca parte care a căzut în pretenţii prin respingerea cererii sale de recurs, la plata cheltuielilor de judecată suportate de intimata-reclamantă în această fază procesuală, reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 1.500 lei, dovedit cu chitanţa din 1 noiembrie 2010-dosar recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva deciziei civile nr. 84/A din 4 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul la plata sumei de 1.500 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă D.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6018/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5974/2010. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
