ICCJ. Decizia nr. 608/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 608/2010
Dosar nr. 19170/3/2008
Şedinţa publică din 3 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1658 din 3 noiembrie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanţii L.A.G., L.A., N.N.F., N.W.R.L., N.B.J. şi N.S.G.V. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General prin care au solicitat să li se lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 522,461 mp şi clădiri.
Tribunalul a reţinut că imobilul a fost preluat abuziv în proprietatea statului prin Decretul nr. 111/1951, conform deciziei nr. 563/1966 emisă de Sfatul Popular al Municipiului Bucureşti, ceea ce implică incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
S-a mai reţinut că reclamanţii nu au formulat notificare pentru restituirea imobilului, astfel că acţiunea în revendicare este inadmisibilă întrucât încalcă principiul specialia generalibus derogant.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii L.A.G., L.A., N.N.F., N.W.R.L., N.B.J. şi N.S.G.V. susţinând că nici o dispoziţie din Legea nr. 10/2001 nu interzice promovarea unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. De asemenea, acţiunea în revendicare de drept comun nu poate deveni inadmisibilă prin apariţia unei legi speciale de reparaţie.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 270 A din 30 aprilie 2008 a admis apelul, a desfiinţat în tot sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă reţinând că restricţionarea accesului la justiţie al persoanelor care invocă un pretins drept de proprietate încalcă principiile fundamentale ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, principiul preempţiunii dreptului într-un stat de drept, principiul legalităţii, principiul nediscriminării, respectiv, încalcă angajamentul statelor semnatare de a conferi conţinut real şi concret exerciţiului dreptului de acces la un tribunal. In considerentele deciziei s-a făcut referire la practica C.E.D.O. în materie şi la aspectele reţinute prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că în mod greşit a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii. Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, care reglementează situaţia imobilelor preluate abuziv, instanţa de judecată nu are competenţa de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură a imobilelor, decât după soluţionarea notificării pe cale administrativă, or, în speţă, reclamanţii nu au formulat notificare.
Recursul nu este fondat.
Inadmisibilitatea acţiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii speciale nr. 10/2001 nu poate fi reţinută pentru următoarele considerente.
Legea nr. 10/2001 este o lege specială care reglementează situaţia imobilelor preluate în mod abuziv de statul român în perioada 1945-1989, imobilul revendicat de reclamantă încadrându-se în sfera de reglementare a acesteia.
În acest sens legea prevede o anumită procedură pentru a se putea obţine restituirea în natura a imobilelor preluate de stat, din acest punct de vedere legea fiind una specială în raport de dispoziţiile de drept comun.
Aceste argumente ar părea să interzică posibilitatea de a exercita vreo altă cale în scopul dobândirii imobilului, respectiv accesul la mijloacele prevăzute de dreptul comun şi anume, acţiunea în revendicare. Concluzia nu este definitivă, fiind necesar a se face distincţia între deferite categorii de imobile preluate de stat, în funcţie de situaţia juridică a acestora la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Urmând acest demers este de apreciat că doar în ce priveşte imobilele preluate în mod abuziv de stat şi care se mai aflau în posesia acestuia la data intrării în vigoare a legii, procedura prevăzută de aceasta este una obligatorie, cu excluderea altor mijloace prevăzute de dreptul comun.
Pentru cealaltă categorie de imobile, respectiv cele care nu se mai aflau în proprietatea statului la data de 14 februarie 2001 este posibilă exercitarea unei acţiuni în revendicare întrucât nu există nici un text de lege care să interzică introducerea unei astfel de acţiuni, de drept comun, împotriva cumpărătorilor după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Un alt argument în susţinerea acestei afirmaţii îl constituie şi faptul că prin vânzarea de către stat a imobilului asupra căruia nu avea un drept valabil de proprietate de proprietate s-a realizat o ingerinţă în dreptul fostului proprietar. Or, a refuza acestuia calea dreptului comun de realizare a dreptului său ar însemna a consacra cu caracter definitiv ingerinţa în dreptul său, cu consecinţa evidentă a încălcării art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
De asemenea, nu trebuie neglijate nici aspectele inserate în considerentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizie obligatorie pentru instanţe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora Legea specială nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. In această situaţie este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
În raport de aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 270 A din 30 aprilie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 612/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 605/2010. Civil → |
|---|
