ICCJ. Decizia nr. 613/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 613/2010
Dosar nr. 6558/1/200.
Şedinţa publică din 3 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 95 din 23 ianuarie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV – a civilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamantul M.E., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerul Public.
Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat să plătească reclamantului daune materiale şi morale în cuantum de 2.500.000 RON pentru repararea pagubei suferite în urma condamnării pe nedrept la pedeapsa de 5 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii dispuse prin sentinţa penală nr. 125 din 8 noiembrie 1958 a Tribunalului Militar al Regiunii a II – a Militare, rămasă definitivă prin Decizia nr. 42 din 21 ianuarie 1959 a Tribunalului Suprem – Colegiul Militar.
S-a luat act de faptul că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut existenţa cazului în care reclamantul a fost condamnat definitiv şi a executat o pedeapsă privativă de libertate de 5 ani, o pedeapsă de 5 ani degradare civică şi confiscare totală a averii, pentru săvârşirea infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. b) C. pen. anterior, care consta în participarea la Organizaţia „Rugul aprins", mişcare cu caracter profund religios, din care au făcut parte personalităţi marcante ale vieţii culturale şi sociale din România.
Prin condamnarea suferită pe nedrept s-a produs o vătămare gravă asupra întregii vieţi a reclamantului schimbându-se cursul acesteia, atât sub aspect profesional (reclamantul era student la Facultatea de arhitectură obţinând conform înscrisurilor de la dosar note foarte mari) cât şi sub aspect social, fiind în continuare urmărit de fosta securitate, până la căderea regimului comunist, în decembrie 1989.
Suferinţele la care a fost expus reclamantul în regimul de detenţie, i-au cauzat acestuia suferinţe fizice, cu consecinţe pentru întreaga viaţă, precum şi faptul că acesta a fost considerat „puşcăriaş" şi marginalizat de către cei care nu cunoşteau adevăratul motiv al pedepsei suferite, în condiţiile în care participarea sa la Organizaţia „Rugul aprins" alături de alte persoane care au înţeles să se opună prin meditaţie, credinţă, nădejde şi iubire către Dumnezeu, înrobirii spirituale la care era supus poporul român.
Instanţa a considerat că s-a făcut dovada că arestarea şi condamnarea pe nedrept a reclamantului i-au cauzat acestuia suferinţe morale, sociale şi profesionale, că i-au lezat demnitatea, onoarea şi libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale, ocrotite de lege şi că, din acest punct de vedere, acordarea unor compensaţii materiale este justificată.
În cauză, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile astfel cauzate şi procesele penale conform legii aşa cum dispune art. 48 alin. (3) din Constituţia României, iar prevederile art. 504 C. proc. pen. sunt în concordanţă cu art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin Decizia civilă nr. 286 din 6 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a dispus admiterea apelurilor formulate de apelantul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Public, împotriva sentinţei civile nr. 95 din 23 ianuarie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, desfiinţarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:
În cauză, instanţa de fond nu a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, considerând că această chestiune de drept a fost soluţionată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia civilă nr. 4909 din 15 octombrie 2008 situaţie în care instanţa de fond nu se mai poate pronunţa.
În realitate, Decizia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este ambiguă şi conţine dispoziţii ce dau loc la interpretare deoarece, pe de o parte se reţine că reclamantul nu are pregătire juridică şi a luat cunoştinţă de hotărârea de achitare la data de 19 iunie 2007, ca urmare a solicitării exprese adresate instanţei supreme, iar pe de altă parte se reţine că „ţinând seama şi de dispoziţiile art. 129 C. proc. civ. prima instanţă avea suficiente temeiuri să administreze probe pentru a stabili dacă depăşirea termenului de prescripţie este sau nu imputabilă reclamantului, iar instanţa de fond a respins acţiunea ca prescrisă, fără administrarea unor astfel de probe.
Chiar dacă motivarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este contradictorie, instanţa a reţinut că prin Decizia nr. 5904 din 15 octombrie 2008, nu s-a soluţionat în mod expres excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului, admiterea sau respingerea excepţiei neoperând expres în acţiune.
De altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a criticat instanţele de fond şi apel că nu au administrat proba în cauză sub aspectul prescripţiei. Or, dacă s-ar interpreta că instanţa supremă a respins excepţia prescripţiei deoarece reclamantul a luat cunoştinţă despre hotărârea de achitare la data de 19 iunie 2006, nu ar mai fi avut sens înserarea în cuprinsul considerentelor a lipsei rolului activ al instanţelor anterioare în administrarea probatoriului asupra acestui aspect, situaţie în care, nesoluţionarea expresă a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune invocat de pârât, pun instanţa de apel în imposibilitatea efectuării controlului judiciar în această chestiune de drept, situaţie care impune desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe spre rejudecare.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică.
Greşit instanţa de apel constată o presupusă ambiguitate a deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a dispus casarea cauzei cu trimitere spre rejudecare la instanţa de fond şi tot astfel presupusa contradictorialitate a dispoziţiilor acesteia, neînţelegându-se dacă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost sau nu respinsă de către instanţa supremă precum şi reproşul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la administrarea probei.
Motivarea instanţei de apel este nesigură, făcând presupuneri asupra soluţiei deciziei date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (s.n.) iar pe de altă parte critica acesteia, ca aspect inedit, cu toate că prin decizie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată momentul de la care recurentul a luat cunoştinţă de hotărârea de achitare, precum şi faptul că administrarea unor probe în susţinerea excepţiei invocate de către pârâtă nu a fost făcută.
Or Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (s.n.) a dezlegat problema de drept asupra unei situaţii de fapt deja stabilite stabilind că în cazul dat, soluţia legală nu putea fi administrarea excepţiei, pârâtului revenindu-i obligaţia de a aduce probe suplimentare pentru susţinerea excepţiei, după casare, lucru pe care nu l-a mai realizat.
Recurentul a luat cunoştinţă de hotărârea de achitare la 19 iunie 2007, dată de la care s-a născut dreptul său la acţiune.
Pe de altă parte, recurentul fiind condamnat politic, se prevalează de dispoziţiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asociate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, ce permite solicitarea daunelor pentru condamnare într-o perioadă de 3 ani de l a intrarea în vigoare a legii (11 iunie 2009).
Pe fondul cauzei solicită acoperirea prejudiciului cauzat prin perioada de detenţie şi consecinţele condamnării, (suferinţele cauzate prin modalitatea de a fi tratat de societate, precum şi cariera sa care a fost obstaculată ori s-a derulat în alte condiţii decât cele normale, aspecte care i-au marcat existenţa socială şi profesională precum şi starea de sănătate.
Depune la dosarul cauzei acte medicale şi alte probe referitoare la condiţia şi tratamentul pe care l-a suportat pe perioada detenţiei, cu privire la impedimentele generate de condamnare în derularea carierei profesionale.
Examinând cererea de recurs instanţa reţine următoarele:
Prin art. 5 din Legea nr. 221/2009 din 2 iunie 2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, poate solicita instanţei de judecată în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unei despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi al OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare;
c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară;
Prin urmare, consecinţă a noii legi, prescripţia dreptului la acţiune, curge de la data intrării în vigoare a acestei legi, iar termenul de prescripţie este de 3 ani.
În aceste condiţii, este superfluu a se mai distinge dacă instanţa de fond trebuia să se pronunţe expres sau nu asupra excepţiei prescripţiei dreptului reclamantului la acţiune în condiţiile în care părţile au pus concluzii în fond asupra excepţiei iar instanţa a reţinut că excepţia a fost deja soluţionată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia de casare cu trimitere ori trebuia să procedeze la administrarea de probatorii peste data fixată de instanţa supremă ca moment de la care curge termenul de prescripţie, obligând reclamantul la probe, în condiţiile în care pârâtul care a invocat excepţia nu a probat o altă dată de la care ar curge termenul de prescripţie al dreptului la acţiune.
Cum reclamantul şi în prezent este în termen a solicita daunele cu care a investit instanţa, urmează ca în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ. să se admită recursul reclamantului, să se caseze Decizia instanţei de apel, cu trimiterea cauzei pentru judecarea apelurilor, aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul M.E. împotriva deciziei nr. 286 A din 6 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care o casează şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelurilor.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 626/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 612/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
