ICCJ. Decizia nr. 600/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 600/2010
Dosar nr. 23005/3/2007
Şedinţa publică din 3 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1728 din 28 noiembrie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte contestaţia formulată de reclamanta L.L.S. în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General, a anulat dispoziţia nr. 7838 din 20 aprilie 2007 emisă de Primarul General, a dispus emiterea unei noi dispoziţii de restituire în natură a terenului de 126 mp situat în Bucureşti, şi a respins capătul de cerere privind restituirea suprafeţei de 51 mp.
Instanţa a reţinut că prin dispoziţia contestată s-a respins cererea de restituire în natură a terenului de 126 mp întrucât acesta este afectat de elemente de sistematizare şi s-a propus acordarea de măsuri reparatorii.
Imobilul în litigiu a aparţinut autorilor reclamantei în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 24406 din 17 august 1942 de Tribunalul Ilfov. Reclamanta a făcut dovada calităţii de unică moştenitoare cu certificatele de moştenitor nr. 809 şi 810 din 6 august 19981 emise de notariatul de Stat al sectorului 3.
Potrivit contractului de donaţie autentificat sub nr. 6745 din 24 mai 1983 Notariatul de Stat al sectorului 3 reclamanta a donat construcţia existentă pe terenul de 126 mp numitei T.E., iar terenul de 126 mp a trecut în proprietatea statului în baza art. 30 din Legea 58/1974 prin Decizia 1128 din 26 august 1983. Ulterior, T.E. a vândut construcţia numitului D.V. conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 8381din 14 iulie 1986 de Notariatul de Stat al sectorului 3.
La data formulării cererii de restituire terenul era amenajat ca spaţiu verde aferent blocurilor de locuinţe din zonă, fapt atestat prin adresa nr. 481926 din 6 octombrie 2005 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti.
Din conţinutul adresei nr. 7536 din 12 septembrie 2008 emisă de A.N. SA a rezultat că terenul este traversat de o conductă de apă potabilă şi branşamentul blocului nr. 1.
La dosar a mai fost depusă şi adresa nr. 57868 din 31 ianuarie 2008 emisă de Primăria sectorului 3 prin care s-a arătat că pe terenul în litigiu s-a amenajat în anul 2007 o parcare cu 34 de locuri.
Instanţa a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 126 mp teren întrucât nu s-a dovedit în mod cert că terenul este afectat de reţele edilitare sau utilităţi publice, iar existenţa parcării nu reprezintă un element de sistematizare care să conducă la imposibilitatea restituirii în natură.
Capătul de cerere privind restituirea terenului de 51 mp a fost respins deoarece acest teren nu a făcut obiectul notificării.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanta L.L.S. şi pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General.
In motivarea apelului pârâtei s-a arătat că terenul nu poate fi restituit în natură este afectat de reţele edilitare subterane, iar la suprafaţă este amenajată o parcare autorizată.
Reclamanta a criticat sentinţa sub aspectul neacordării în întregime a cheltuielilor de judecată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 375 din 3 iunie 3009 a admis apelul pârâtei, a schimbat în tot sentinţa în sensul respingerii contestaţiei şi a respins apelul reclamantei.
In considerentele deciziei s-a reţinut că imobilul construcţie edificat pe terenul în litigiu a fost expropriat prin Decretul nr. 41/1989, iar terenul aferent, care intrase anterior în proprietatea statului prin efectul art. 30 din Legea nr. 58/1974, a devenit spaţiu verde aferent blocurilor de locuinţe din zonă. Ulterior pe teren a fost amenajată o parcare, în anul 2007. Nu s-a putut stabili exact dacă terenul este afectat în subteran de reţele edilitare, întrucât A.N. SA, prin adresa depusă la filele 152-153 ale dosarului de fond, a confirmat că terenul este străbătut, în subteran de o conductă de apă potabilă, iar apoi, prin adresa depusă la filele 175-176 ale dosarului, a infirmat acest fapt.
Având în vedere că terenul, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu era liber, fiind afectat nevoilor comunităţii ca spaţiu verde, instanţa de apel a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 10.3 din HG nr. 250/2007.
Apelul reclamantei a fost respins, avându-se în vedere că pârâta nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, nefiind căzută în pretenţii.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs reclamanta L.L.S., în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., învederând că, în mod greşit s-a reţinut că terenul este afectat de o utilitate publică, spaţiu verde sau parcare. In realitate, la data formulării notificării terenul era viran. Mai mult, expertiza efectuată în cauză a concluzionat că, în prezent, terenul nu este afectat de construcţii şi reţele edilitare şi, ca atare, potrivit dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001 poate fi restituit în natură, în speţă nefiind aplicabile prevederile art. 10 al.2 din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 10.3 din HG nr. 250/2007.
Recursul nu este fondat.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 prin teren liber, restituibil în natură, se înţelege terenul neconstruit sau neafectat de amenajări de utilitate publică, ce nu afectează căile de acces (existenţa pe terenul respectiv a unor străzi, parcări, trotuare), existenţa sau utilizarea unor amenajări subterane (conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate).
Instanţa de apel a procedat la o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor acestei dispoziţii legale, considerând astfel că terenul în suprafaţă de 126 mp nu constituie un teren liber de construcţii şi utilităţi publice, nefiind restituibil în natură.
Este adevărat că art.9 din lege prevede că imobilele preluate abuziv se restituie în natură indiferent de starea în care se află la data cererii de restituire, însă, în speţă, dată fiind destinaţia specială a terenului, este incidentă excepţia care face imposibilă restituirea în natură prevăzută de art. 10 alin. (2), referitoare la terenurile afectate de amenajări de utilitate publică ale localităţilor.
Dispoziţiile susmenţionate trebuie interpretate în sensul că sintagma „amenajări de utilitate publică" are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafaţa de teren supusă unor amenajări destinate a servi nevoile comunităţii, căi de comunicaţie, dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi, parcări, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele.
Spaţiul verde, precum şi parcarea înfiinţată în 2007 pe terenul în litigiu, constituie amenajări de utilitate publică, fiind destinate a servi nevoilor comunităţii, astfel încât terenul nu se poate restitui în natură, ci doar prin echivalent.
De altfel, recurenta nu a produs nici o dovadă din care să rezulte situaţia reală a terenului la data formulării cererii de restituire, iar simpla afirmaţie că terenul era viran la acel moment nu constituie o probă pertinentă soluţionării cauzei.
În raport de aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta L.L.S. împotriva deciziei nr. 375 din 3 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 605/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 604/2010. Civil → |
|---|
