ICCJ. Decizia nr. 60/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 60/2010
Dosar nr. 183/63/2005
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea formulată şi înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, reclamanta D.E. a contestat oferta făcută de Primarul municipiului Craiova, de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în cuantum de 258 mil. lei, solicitând restituirea în natură a suprafeţei de 190 mp, situată în Craiova.
Întrucât pe parcursul judecăţii s-a emis de către primar dispoziţia nr. 7116 din 29 martie 2006, prin care s-a respins cererea de restituire în natură a terenului, reclamanta a precizat acţiunea ca fiind contestaţie împotriva acestei dispoziţii, arătând că solicită restituirea suprafeţei de 533 mp, cea dobândită prin înscrisul sub semnătură privată încheiat la 29 iunie 1975, precum şi despăgubiri pentru casa demolată.
Prin sentinţa civilă nr. 380 din 5 decembrie 2008 a Tribunalului Dolj s-a admis în parte contestaţia precizată, s-a respins cererea privind anularea dispoziţiei nr. 7116/2006 emisă de pârâţi şi cea de restituire a suprafeţei de 533 mp teren.
S-a stabilit dreptul reclamantei la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul-construcţie compus din două camere, bucătărie, sală, pivniţă descris în procesul-verbal de preluare din 10 februarie 1980.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin notificarea 268/N/2001, adresată primarului municipiului Craiova, reclamanta a solicitat restituirea unui teren în suprafaţă de 190 mp, precum şi a unei case (compuse din două camere, bucătărie, sală, pivniţă). Aceeaşi suprafaţă a fost solicitată şi prin cererea adresată primarului la 24 octombrie 2002.
Prin Decretul nr. 78/1979 a fost expropriată de la reclamantă şi soţul său, D.M., suprafaţa de 190 mp, aceeaşi suprafaţă fiind menţionată şi în procesul verbal de preluare din 10 februarie 1980 precum şi în procesul verbal de evaluare şi acordare a despăgubirilor din 26 aprilie 1979.
Potrivit dispoziţiei nr. 7116/2006 reclamantei i s-a recunoscut îndreptăţirea la măsuri reparatorii prin echivalent doar pentru o suprafaţă de 190 mp.
Tribunalul a constatat că într-adevăr, reclamanta nu are acte doveditoare ale proprietăţii şi că întinderea dreptului său de proprietate cu privire la suprafaţa de teren pretinsă nu poate fi mai mare de 190 mp, cât este prevăzut în actul normativ de preluare şi în actele de autoritate privind punerea în aplicare a măsurii preluării.
S-a reţinut că actul sub semnătură privată încheiat în anul 1975, invocat de reclamantă drept act doveditor al proprietăţii, este în realitate, un antecontract de vânzare-cumpărare, care nu este translativ de proprietate şi nu face dovada dreptului de proprietate al autoarei, în sensul art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Mai mult, reclamanta nici nu a solicitat prin notificarea adresată primăriei o suprafaţă mai mare de 190 mp, iar terenul fiind ocupat de utilităţi publice, nu se poate dispune restituirea acestuia în natură, ci măsuri reparatorii în echivalent conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cuantumul acestora urmând să fie stabilit de Comisia Centrală din cadrul A.N.R.P.
A fost apreciată ca întemeiată cererea prin care s-au solicitat măsuri reparatorii în echivalent pentru construcţia demolată, (compusă din două camere, bucătărie, sală, pivniţă), astfel cum este descrisă în procesul verbal de preluare din 10 februarie 1980, considerându-se că în temeiul art. 11 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 se impune acordarea de despăgubiri şi pentru acest imobil.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, motivând că instanţa nu a observat că aceasta a formulat o nouă notificare după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, care a repus persoanele îndreptăţite în termen pentru introducerea unor noi notificări, astfel că nu a fost corect analizată acţiunea modificatoare. S-a arătat că dispoziţia nr. 7116/2006 a fost emisă ca urmare a repunerii în termen a reclamantei.
Apelanta a susţinut că a dovedit prin actul sub semnătură privată că la data apariţiei decretului de naţionalizare era posesoarea unei suprafeţe de 533 mp teren şi întreaga suprafaţă a trecut în proprietatea statului, nu numai 190 mp. Apelanta a invocat hotărârea judecătorească prin care vânzătorul a fost obligat să-i restituie suma de bani reprezentând diferenţa între valoarea întregului teren şi valoarea terenului preluat de stat, fiind instituit şi un drept de retenţie în favoarea reclamantei.
Apelul a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 163 din 21 mai 2009 a Curţii de Apel Craiova.
S-a reţinut în considerentele deciziei că, potrivit notificării transmise în termen (nr. 268/2001, cu precizarea formulată sub nr. 40919 din 24 octombrie 2002), reclamanta a solicitat măsuri reparatorii pentru terenul în suprafaţă de 190 mp şi construcţia demolată, imobile preluate de stat conform Decretului nr. 78/1979.
Notificarea a fost soluţionată în limitele învestirii, conform dispoziţiei atacate, avându-se în vedere şi suprafaţa de teren care rezultă din toate actele de preluare de către stat, aceea de 190 mp şi nu de 533 mp, cum eronat pretinde apelanta.
De altfel, s-a constatat că în mod greşit reclamanta susţine că ar fi avut calitatea de proprietar pentru 533 mp, rezultată dintr-un înscris sub semnătură privată (un antecontract) încheiat în anul 1975, întrucât valoarea juridică a acestuia nu este una translativă de proprietate.
Mai mult, anterior adoptării Decretului de expropriere nr. 78/1979, reclamanta a promovat împotriva promitenţilor-vânzători o acţiune pentru rezoluţiunea antecontractului, admisă prin sentinţa civilă nr. 5331 din 8 mai 1979 a Judecătoriei Craiova; faptul că prin aceeaşi sentinţă i-a fost recunoscut un drept de retenţie asupra imobilului, până la achitarea unei sume de bani de către promitenţii vânzători nu conferă acesteia dreptul de proprietate asupra bunului, pentru a se putea pretinde persoană îndreptăţită la restituire.
În aceste condiţii, în care, deşi nu a justificat dreptul de proprietate în patrimoniu, reclamantei i-a fost recunoscută totuşi calitatea de persoană îndreptăţită pentru suprafaţa de 190 mp şi pentru construcţie, menţinerea soluţiei prin respingerea apelului, s-a datorat aplicării principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac.
Au fost înlăturate ca nefondate criticile referitoare la modalitatea administrării probei cu expertiză şi la identificarea terenului.
Decizia a fost atacată cu recurs de către apelanta-reclamantă, care a formulat următoarele critici de nelegalitate.
- În mod greşit a fost recunoscut reclamantei dreptul de proprietate parţial, în limita suprafeţei de 190 mp, deşi cu înscrisul sub semnătură privată depus la dosar a demonstrat că a deţinut în proprietate terenul de 533 mp şi construcţiile de pe acesta. De asemenea, hotărârea judecătorească irevocabilă de care s-a prevalat şi prin care i-a fost recunoscut un drept de retenţie asupra terenului confirmă acelaşi aspect.
Rezultă că instanţele au făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform cărora „în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus ori s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar".
Astfel, deşi prin Decretul nr. 78/1979 a fost preluat doar terenul de 190 mp, restul suprafeţei de 443 mp nu a fost expropriată, fiind preluată ulterior în fapt, fără niciun fel de temei legal.
- Instanţa de apel a reţinut greşit că în soluţionarea notificării entitatea învestită a avut în vedere notificarea din 2001, fără să ceară depunerea la dosar a actelor care au însoţit notificarea transmisă după modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, acte care demonstrau întinderea dreptului de proprietate cu privire la întregul teren.
- Caracterul nelegal al hotărârii este dat şi de fundamentarea acesteia pe expertize care n-au identificat terenul în litigiu.
În drept au fost invocate dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimatul nu a depus întâmpinare.
Examinând criticile formulate, Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al acestora.
Astfel, deşi recurenta pretinde că în soluţionarea cauzei au fost nesocotite dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 referitoare la dovedirea şi întinderea dreptului de proprietate, în realitate hotărârea face o corectă aplicare a textului de lege.
Potrivit dispoziţiei legale menţionate, „… în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume proprietar".
Or, în speţă, potrivit anexei Decretului de expropriere, i-a fost preluată reclamantei suprafaţa de 190 mp, pentru care i-a şi fost recunoscut dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.
Recunoaşterea şi stabilirea acestor măsuri reparatorii s-au făcut în condiţiile în care, în speţă, rezultase situaţia contrară prezumţiei de proprietate instituite de dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Astfel, a rezultat că reclamanta nu deţinuse în patrimoniu dreptul de proprietate nici măcar asupra terenului de 190 mp, în condiţiile în care titlul exhibat de aceasta l-a reprezentat o chitanţă sub semnătură privată încheiată în 1975 care a consemnat un antecontract de vânzare-cumpărare supus ulterior rezoluţiunii (antecontract în care reclamanta a avut calitatea de promitent cumpărător).
În acest sens sunt hotărârile judecătoreşti de care reclamanta însăşi s-a prevalat (sentinţa 5331 din 8 mai 1979 a Judecătoriei Craiova, Decizia civilă nr. 2309 din 2 noiembrie 1979 a Tribunalului Dolj), prin care, admiţându-se acţiunea în rezoluţiune s-a desfiinţat antecontractul de vânzare-cumpărare, fiind repuse părţile în situaţia anterioară. Împrejurarea că, o dată cu dispunerea rezoluţiunii, reclamantei i-a fost recunoscut un drept de retenţie asupra imobilului până la restituirea preţului achitat nu poate, în niciun caz, să fie asimilată dobândirii unui drept de proprietate. Un asemenea drept subiectiv nu a fost dobândit de reclamantă la momentul încheierii antecontractului (când în patrimoniul acesteia a intrat doar dreptul de creanţă corelativ obligaţiei promitenţilor-vânzători de a perfecta contractul de vânzare-cumpărare) şi cu atât mai puţin la momentul desfiinţării respectivului antecontract.
În aceste condiţii, în care probele administrate în cauză au răsturnat prezumţia de proprietate dedusă din dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a procedat corect atunci când a menţinut soluţia tribunalului doar prin aplicarea principiului non reformatio in pejus (neagravării situaţiei în propria cale de atac).
Într-adevăr, având recunoscut dreptul la măsuri reparatorii pentru terenul construit de 190 mp, aplicarea legii la situaţia de fapt care fusese relevată de probele administrate [şi care demonstrează inexistenţa calităţii de persoană îndreptăţită a reclamantei în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001] ar fi însemnat o agravare a situaţiei părţii în propria cale de atac.
Ca atare, criticile reclamantei referitoare la existenţa şi întinderea dreptului său de proprietate sunt total nefondate.
- Argumentul instanţei referitor la menţionarea, de către reclamantă, chiar în notificare, a suprafeţei de 190 mp pentru care a solicitat măsuri reparatorii (şi de aici, consecinţa neîndreptăţirii acesteia să pretindă în instanţă o suprafaţă mai mare, de 533 mp) este unul subsidiar aspectului determinant care a impus respingerea contestaţiei, legat de inexistenţa dreptului de proprietate în integralitate.
- De altminteri, susţinerea recurentei conform căreia a formulat o nouă notificare, ignorată de instanţă, după modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 este total nefundamentată juridic, în condiţiile în care acest din urmă act normativ nu a operat o repunere în termenul de transmitere a notificărilor.
- Criticile referitoare la modalitatea de administrare a probei cu expertiză rămân lipsite de pertinenţă având în vedere argumentele principale care susţin legalitatea deciziei şi care sunt indiferente vreunei individualizări a terenului în absenţa dreptului de proprietate care să poarte asupra acestuia.
- În privinţa aşa-numitelor motive de ordine publică invocate de recurentă cu referire la art. 6 din CEDO şi art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, partea nu a fost în măsură să indice în ce fel ar fi fost nesocotită ordinea publică sau încălcat dreptul la un proces echitabil, pentru a supune cenzurii instanţei de recurs asemenea aspecte.
Pentru a obţine protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 este necesar ca partea să demonstreze că are în patrimoniu un „bun" şi că dreptul asupra acestuia i-a fost nesocotit, contestat, încălcat ceea ce în speţă nu se regăseşte; lipsind situaţia premisă – deţinerea unui bun – norma legală nu-şi găseşte incidenţa.
De asemenea, desfăşurarea procedurii judiciare s-a realizat cu respectarea drepturilor şi garanţiilor procedurale, partea însăşi nefiind în măsură să indice care aspecte ale procedurii ar fi fost nesocotite pentru a se putea pretinde încălcarea art. 6 din CEDO.
Pentru toate aceste considerente, criticile formulate au fost găsite nefondate, astfel încât recursul va fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.E. împotriva deciziei nr. 163 din 21 mai 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia I-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 597/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 582/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
