ICCJ. Decizia nr. 6185/2010. Civil. Pretenţii. Recurs

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr.6185/2010

Dosar nr. 1541/101/2009

Şedinţa publică din 18 noiembrie 2010

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea adresată acestei instanţe la data de 5 februarie 2009, reclamanta G.D. a chemat în judecată pe pârâta C.M.D., pentru ca prin hotărâre judecătorească ce se va pronunţa să fie obligată la plata sumei de 1.000.000 lei despăgubiri civile reprezentând daune morale.

În drept, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 22, art. 23 şi art. 26 din Constituţia României, art. 11 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 14 alin. (2) din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

Prin sentinţa civilă nr. 190 din 19 iunie 2009, Tribunalul Mehedinţi a respins, ca nefondată, acţiunea reclamantei.

În esenţă, instanţa a reţinut că deşi fapta pârâtei a fost de natură a-i provoca reclamantei un disconfort emoţional şi psihic ce s-a manifestat prin accese de plâns şi insomnii, aceste manifestări concrete nu se circumscriu obiectului de incidenţă al reglementărilor interne şi internaţionale invocate de reclamantă, întrucât acestea nu reprezintă tratamente inumane şi degradante, astfel cum sunt definite în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - în acest sens Cauzele Barbu Anghelescu, Moldovan contra României, Raminen contra Finlandei, Ilaşcu şi alţii contra Moldovei.

Prin Decizia civilă nr. 313 din 18 noiembrie 2009, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantei.

S-a reţinut că pârâta cu ocazia unor apariţii televizate a afirmat pe postul local de televiziune că împotriva reclamantei s-a pornit urmărirea penală pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu şi că aceste afirmaţii aveau la acea dată o bază factuală în sentinţa penală 103/2008 a Judecătoriei Strehaia. Totodată, în presa locală, s-au reprodus acelaşi afirmaţii ale pârâtei prin care aceasta justifica şi măsura luată, de suspendare a reclamantei din funcţia de inspector de specialitate.

Într-adevăr, în perioada în care pârâta a făcut aceste afirmaţii existau date privitoare la începerea urmăririi penale împotriva reclamantei. Astfel, prin sentinţa penală nr. 103 din 30 iunie 2008 a Judecătoriei Strehaia s-a admis plângerea formulată de Daba Lenuţa împotriva rezoluţiei 1020/P/2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Strehaia şi rezoluţiei nr. 133/2008 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinţi, care s-au desfiinţat şi s-a trimis cauza spre rejudecare la Parchet în vederea începerii urmăririi faţă de reclamantă pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu. Sentinţa a fost menţinută prin Decizia penală nr. 441 R din 7 noiembrie 2008 a Tribunalului Mehedinţi. Prin urmare, nu era necesară analizarea acestei decizii în considerentele sentinţei apelate, atâta timp cât nu a schimbat soluţia din sentinţa penală 103/2008 a Judecătoriei Strehaia şi nici nu ducea la reţinerea altei stări de fapt. Totodată, rezoluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria Strehaia nr. 1020/P/2007, de confirmare a propunerii organelor de cercetare penală de începere a urmăririi penale, la care se referă apelanta, a fost desfiinţată prin sentinţa penală sus-menţionată.

Prin urmare, concluzia ce se impunea era aceea că afirmaţiile făcute de pârâtă cu privire la începerea urmăririi penale faţă de reclamantă se bazau, la data la care acestea au fost făcute, pe hotărâri judecătoreşti. Din afirmaţiile pârâtei, preluate în presa locală, nu rezultă că aceasta ar fi susţinut şi existenţa vinovăţiei reclamantei pentru fapte de care a fost acuzată, pentru a se pune în discuţie încălcarea prezumţiei de nevinovăţie instituită prin normele de drept intern şi internaţional.

Referitor la actele imputate pârâtei, constând în afirmaţiile făcute în presă cu privire la reclamantă, în dreptul intern s-a incriminat prin art. 225 C. pen. infracţiunea de calomnie şi s-a reglementat procedura de punere în mişcare a acţiunii penale pentru săvârşirea infracţiunii la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Prin urmare, urmărirea şi pedepsirea infracţiunii se putea declanşa doar la plângerea prealabilă a reclamantei.

Pe de altă parte, în situaţia dată, fiind vorba de afirmarea unor opinii prin presă, trebuie avute în vedere şi obligaţiile ce revin statelor semnatare ale Convenţiei Europene în temeiul art. 10 din Convenţie. Art. 10 din Convenţie apără libertatea de exprimare a opiniilor şi ideilor, precum şi pe cea de informare, fără nici o constrângere, prin mijloace tehnice diverse. În jurisprudenţa Curţii Europene s-a subliniat că art. 10 garantează libertatea de exprimare oricărei persoane, fără a face vreo distincţie privitoare la natura scopului în vederea căruia această libertate se exercită sau cu privire la rolul pe care-l are în viaţa socială cel ce o exercită.

Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 4 ianuarie 2010, reclamanta G.D. prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii - în mod greşit, ambele instanţe nu au avut în vedere criterii obiective rezultate din cazul concret dedus judecăţii şi nu au apreciat obiectiv intensitatea şi gravitatea afirmaţiilor făcute de pârâtă prin mijloacele de comunicare în masă, prin care a încercat denigrarea sa sistematică şi inducerea ideii că ar fi o persoană care a săvârşit fapte penale. Atitudinea pârâtei nu s-a oprit la a face simple declaraţii de presă sau a emite ordine nelegale. Profitând de faptul că după alegerile generale din toamna anului 2008 a câştigat un mandat de deputat din partea P.D.L, pârâta a început, prevalându-se de această calitate, să intoxice opinia publică cu aceleaşi acuzaţii grave la adresa sa, cerându-i public să demisioneze.

Exprimarea în mod repetat de către pârâtă a unor puncte de vedere neconforme eu realitatea, prin intermediul mijloacelor de informare în masă, i-a încălcat grav prezumţia de nevinovăţie, pe de o parte, iar, pe de altă parte, i-a creat grave prejudicii de ordin moral, cu afectarea onoarei şi demnităţii sale. Pârâta a transmis, prin afirmaţiile sale, informaţii neadevărate, folosind expresii jignitoare, calomnioase şi vexatorii, fără ca aceste afirmaţii să fie argumentate de probe. Fără îndoială, din ansamblul probelor existente la dosar, instanţele trebuiau să tragă concluzia că atitudinea pârâtei a adus o atingere gravă reputaţiei, onoarei şi demnităţii reclamantei, iar prin repetarea unor afirmaţii mincinoase o perioadă îndelungată, i-a creat acesteia puternice traume psihice.

Instanţele aveau obligaţia să motiveze şi să argumenteze temeinic hotărârile prin care au respins cererea sa, ceea ce în speţă nu s-a întâmplat. Ambele instanţe au ignorat, în mod deliberat, ansamblul probator, faptul că s-a stabilit clar raportul de cauzalitate între fapta pârâtei şi prejudiciul reclamat.

Legea română şi reglementările europene exclud posibilitatea stabilirii vinovăţiei unei persoane în afara procedurilor penale desfăşurate în faţa instanţei competente. Pârâta nu este nici judecător, nici procuror, şi trebuia să se supună deciziilor pe care le pronunţă magistraţii din România.

Dreptul prevăzut de art. 3 din Convenţia Europeană reprezintă una din valorile fundamentale ale societăţii democratice. Aplicarea sa nu poate fi îngrădită de nici o limitare. În lumina practicii constante a Curţii Europene a Drepturilor, tratamentul inuman este acela care provoacă în mod voit suferinţe psihice sau fizice de o intensitate deosebită, iar tratamentul degradant este acela care umileşte individul în faţa lui însuşi, a altor persoane sau care îl determină să acţioneze împotriva voinţei sau conştiinţei sale. Afirmaţiile pârâtei i-au creat un puternic sentiment de frustrare, de dezumanizare, de afectare gravă a prestigiului profesional, a personalităţii sale morale, familiale şi sociale.

Instanţa de fond şi instanţa de apel au pronunţat soluţii nelegale şi netemeinice, încălcând şi aplicând greşit legea, întrucât nu au făcut aplicarea art. 225 C. proc. civ. - pârâta, legal citată cu menţiunea de a se prezenta la interogatoriu, a refuzat să se prezinte în faţa instanţei.

Ambele hotărâri sunt nelegale şi netemeinice şi încalcă principiul dreptului la un proces echitabil, prin refuzul instanţelor de fond şi de apel de a primi la dosar şi de a viziona o înregistrare video a unei emisiuni televizate în care pârâta a făcut aceleaşi afirmaţii neadevărate, calomnioase, de natură a-i leza grav onoarea şi demnitatea.

Recursul va fi respins ca tardiv, pentru considerentele ce urmeză:

În drept, potrivit art. 301 alin. (1) teza I C. proc. civ., ca regulă, termenul de recurs este de 15 zile şi curge de la comunicarea hotărârii.

În cauza dedusă judecăţii, în raport de data comunicării - 7 decembrie 2009, termenul de exercitare a recursului s-a împlinit la data de 23 decembrie 2009.

Aşa fiind, cum recursul a fost înregistrat în data de 4 ianuarie 2010, în mod evident după expirarea termenului prevăzut de lege, Înalta Curte urmează a constata că acesta a fost tardiv declarat.

Împrejurarea că, în cauză, s-a pronunţat încheierea din 18 decembrie 2009, nu prezintă relevanţă sub aspectul declarării în termen a recursului, întrucât îndreptarea a vizat exclusiv numărul deciziei pronunţate în apel, ceea ce înseamnă că pretinsele critici de nelegalitate puteau fi formulate, conţinutul hotărârii instanţei de apel ajungând în condiţii de regularitate procedurală la cunoştinţa recurentei-reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamanta G.D. împotriva deciziei nr. 313 din 18 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2010.

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 6185/2010. Civil. Pretenţii. Recurs