ICCJ. Decizia nr. 6183/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6183/2010
Dosar nr. 24307/3/2009
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 5 iunie 2009, reclamanţii T.A.M. şi T.A. au solicitat obligarea pârâtei Primăria municipiului Bucureşti la emiterea unei dispoziţii motivate, privind restituirea în natură sau acordarea despăgubirilor băneşti ce li se cuvin, solicitate prin notificările din 1 iunie 2001 pentru cota de 13,1% din imobilul situat în Bucureşti, sector 1, ap. 1 în conformitate cu Legea nr. 10/2001.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 1, ap. 6, precum şi a cotei părţi de 13,1 din părţile comune, printre care şi camera îngrijitorului din întreg imobilul situat în sector 1. Această cameră a trecut în proprietatea statului, fiind naţionalizată abuziv şi după apariţia Legii nr. 112/1995 a fost vândută către chiriaşul de la acea vreme, B.N., cu toate că-l notificase pe mandatarul pârâtei D.G.A.F.I. să nu vândă. Au mai arătat reclamanţii că după apariţia Legii nr. 10/2001 au solicitat pârâtei să le acorde despăgubirile cuvenite sau să le fie restituit în natură, transmiţând prin intermediul executorului judecătoresc notificările din 2001.
Prin sentinţa nr. 1073 din 2 octombrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanţi şi a obligat pârâta Primăria municipiului Bucureşti să emită dispoziţie/decizie motivată la notificarea din 2001, în termen de 60 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, obligând totodată pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 2.000 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că pârâta nu s-a conformat dispoziţiilor legale prevăzute de art. 25 şi art. 23 din Legea nr. 10/2001, în sensul de a soluţiona notificarea reclamanţilor şi nu a făcut dovada emiterii unei decizii/dispoziţii în termenul impus de lege.
Prin urmare, tribunalul a constatat că solicitarea reclamanţilor de a fi obligată pârâta la a răspunde la notificare este îndreptăţită, astfel că a admis cererea, a obligat pârâta să emită dispoziţie/decizie motivată la notificarea din 2001, în termen de 60 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.
Întrucât pârâta a căzut în pretenţii, faţă de cererea reclamanţilor, acesteia aparţinându-i culpa procesuală, în temeiul art. 274 C. proc. civ., a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, respectiv suma de 2.000 lei.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 124 A din 18 februarie 2010, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta Primăria municipiului Bucureşti împotriva sentinţei, reţinând că, în raport de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală astfel că, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea care a câştigat procesul.
S-a mai arătat în considerentele hotărârii că, în speţă, în mod corect s-a reţinut culpa procesuală a pârâtului, în raport de soluţia pronunţată în ceea ce priveşte acţiunea cu care a fost învestită prima instanţă iar, pe de altă parte, reclamanţii au făcut dovada că au fost obligaţi să avanseze, în vederea susţinerii procesului, suma de bani stabilită cu titlu de cheltuieli de judecată în sarcina apelantului, reprezentând onorariu de avocat, prin chitanţa existentă la dosar fond, astfel că aveau dreptul să le recupereze de la partea care a pierdut procesul.
Referitor la aplicabilitatea în cauză a art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de apel a arătat că aceste dispoziţii legale consacră dreptul instanţei de judecată, în exercitarea funcţiei sale generale, de a urmări buna desfăşurare a procesului, pentru a se evita exercitarea abuzivă a unor drepturi, inclusiv în raporturile dintre avocat şi client, acest drept fiind acordat judecătorului în considerarea rolului pe care îl are în desfăşurarea procesului şi care îi oferă posibilitatea unei imagini de ansamblu asupra complexităţii cauzei şi muncii îndeplinite de avocat.
Curtea de apel a apreciat că sumele solicitate de reclamanţi în prima fază procesuală cu titlu de cheltuieli de judecată îndeplinesc cerinţele statuate în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, acestea fiind probate cu înscrisuri certe, necontestate, fiind deci reale, au fost avansate în legătură cu prezenta cauză, derivă din exercitarea dreptului la apărare al intimaţilor în prima fază procesuală, fiind deci necesare şi au un cuantum rezonabil, prin raportare la obiectul litigiului şi complexitatea concretă a cauzei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Primăria municipiului Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate pentru următoarele motive:
Termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
În plus, prin normele metodologice se prevede necesitatea existenţei, alături de notificare şi celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptăţite la restituire în sensul că nu mai deţine probe, iar această precizare condiţionează pârâtul în a se pronunţa asupra notificării (pct. 23.1 din HG nr. 498/2003). De asemenea, la pct. 28.1 din aceeaşi hotărâre se condiţionează pronunţarea asupra notificării de existenţa unei declaraţii în mod expres că nu mai sunt alte dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptăţite la restituire.
Recurentul a mai susţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 274 C. proc. civ. şi că trebuia făcută aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., întrucât prezentul litigiu nu comportă un grad de dificultate sporit, iar cheltuielile de judecată sunt într-un cuantum prea mare faţă de contribuţia apărătorului ales, raportat şi la Decizia nr. 3564 a Consiliului Uniunii Barourilor din România care a intrat în vigoare la data de 26 martie 1999 prin care s-au stabilit onorariile minimale pentru serviciile prestate de către avocaţi.
Recurentul a mai arătat că trebuie să se stabilească dacă cheltuielile suportate de reclamanţi pentru procedura în faţa Curţii de Apel au fost cu adevărat suportate şi faptul că acestea au fost necesare şi au o valoare rezonabilă, avându-se în vedere art. 132 din Statutul profesiei de avocat.
Examinând Decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Având în vedere că apelul declarat de pârâta Primăria municipiului Bucureşti a vizat numai cheltuielile de judecată acordate de prima instanţă, se constată că criticile referitoare la termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 sunt formulate omisso medio, direct în recurs, fără să fi fost invocate în apel şi, prin urmare, sancţiunea este aceea a neanalizării lor.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".
În condiţiile în care acţiunea îndreptată de către reclamanţi împotriva pârâtei - recurente a fost găsită întemeiată de către instanţă, cu consecinţa admiterii ei, partea care a căzut în pretenţii este pârâta, astfel că, în termenii art. 274 C. proc. civ., aceasta datora reclamanţilor restituirea cheltuielilor de judecată pe care le-au făcut în proces.
Ca atare nu există nici un temei pentru a se reţine că s-a făcut o greşită aplicare a acestei norme, astfel cum pretinde recurenta.
Împrejurarea că legiuitorul permite instanţei, prin dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., să diminueze cheltuielile de judecată reprezentate de onorariile avocaţilor, nu presupune ca instanţa să uzeze de această facultate în mod discreţionar. O atare măsură trebuie să fie justificată prin motive temeinice, simpla solicitare a părţii căzute în pretenţii nefiind de natură a constitui un atare motiv.
Aşa fiind, solicitarea recurentei de a se dispune diminuarea cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina sa prin sentinţa primei instanţe nu poate fi primită în condiţiile în care aceasta nu relevă vreun argument/motiv temeinic de natură să conducă la concluzia că suma avută în vedere de prima instanţă ar fi nepotrivit de mare faţă de circumstanţele concrete ale litigiului şi că partea care a câştigat procesul şi-ar fi exercitat abuziv dreptul de a obţine de la adversar suma pe care a plătit-o cu titlu de onorariu de avocat, săvârşind un abuz de drept.
Referitor la criticile privind cheltuielile de judecată efectuate de reclamanţi în faza procesuală a apelului, se constată că şi acestea sunt neîntemeiate, deoarece prin Decizia atacată nu a fost obligată apelanta pârâtă să plătească nici un fel de cheltuieli de judecată în apel.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 124A din 18 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6184/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6180/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
