ICCJ. Decizia nr. 6184/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.6184/2010
Dosar nr. 4510/55/2008
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 305 din 18 iunie 2009 pronunţată în dosarul nr. 4510/55/2008, Tribunalul Arad a respins acţiunea civilă formulată de către reclamantul S.G. împotriva pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, respectiv primarul şi Consiliul Local al municipiului Arad, precum şi a pârâţilor Z.C., G.T., F.E.G., S.C.A., M.D.A., B.L., L.B. şi C.Z., având ca obiect revendicare imobiliară.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că reclamantul a cerut ca instanţa să dispună obligarea pârâţilor să îi lase în deplină posesie şi folosinţă imobilele situate în Arad, înscris în CF Arad, înscris în CF Arad, precum şi pe str. J înscris în CF Arad, susţinând că antecesorii săi au dobândit dreptul de proprietate asupra acestor imobile în baza unor contracte de vânzare-cumpărare, însă în anul 1947 acestea au fost preluate abuziv de fosta U.R.S.S. şi de Statul român, în baza Protocolului semnat cu ocazia Conferinţei de la Potsdam din anul 1946, iar ulterior, în baza unui alt protocol încheiat între U.R.S.S. şi România, din data de 20 februarie 1950, proprietatea asupra imobilelor a fost din nou transmisă Statului român.
S-a mai reţinut, că reclamantul a precizat că imobilele descrise mai sus au făcut obiectul notificărilor nr. 3995/9/0/01 şi nr. 3993/2001, formulate în baza Legii nr. 10/2001, iar, prin sentinţa civilă nr. 1105/2007 a Tribunalului Arad, pronunţată în dosarul nr. 1920/108/2007, pârâtul de ordin 2 - primarul municipiului Arad a fost obligat să emită o decizie sau dispoziţie motivată pentru soluţionarea notificărilor.
Prin adresa din 29 aprilie 2008, Primăria municipiului Arad a comunicat reclamantului că prin Dispoziţiile din 6 martie 2008 i s-au respins notificările, cu motivarea că imobilele revendicate nu formează obiectul Legii nr. 10/2001. Aceste dispoziţii au fost contestate de către reclamant la Tribunalul Arad, arătând că Legea nr. 10/2001 nu este o lege reparatorie în cazul său, întrucât îl privează de la exerciţiul dreptului de proprietate cu privire la imobilele preluate abuziv.
S-a mai reţinut, că reclamantul a invocat ca temeiuri de drept ale acţiunii sale art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O., precum şi disp. art. 480 C. civ. şi art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, raportat la art. 20 alin. (2) din Constituţia României, iar în dovedirea acţiunii sale a depus extrase de CF cu privire la situaţia juridică a imobilelor revendicate, precum şi rapoarte de evaluare extrajudiciare privind estimarea valorii de piaţă a imobilelor; că reclamantul, deşi a cerut predarea în deplină proprietate a imobilelor situate în Arad, pe str. A, înscris în CF Arad, pe str. T., înscris în CF Arad şi pe str. J., înscris în CF Arad, nu a solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare şi nici acordarea de despăgubiri, totuşi acestea fiind cerute prin intermediul concluziilor scrise; că imobilele ce fac obiectul prezentei acţiuni au mai făcut obiectul unui litigiu anterior, prin care reclamantul a contestat dispoziţiile primarului, prin care i s-au respins notificările cu motivarea că imobilele revendicate nu formează obiectul Legii nr. 10/2001, contestaţia fiind respinsă ca tardivă de către Tribunalul Arad, şi că, aşa cum rezultă din cărţile funciare, imobilele revendicate au fost preluate de stat în baza procesului verbal, precum şi a Protocolului încheiat între URSS şi Republica Populară Română, la data de 20 decembrie 1950, iar ulterior, aceleaşi imobile au fost răscumpărate de Statul Român, rezultând astfel că titlul Statului Român este dobândit prin cumpărare.
Statul a înstrăinat aceste imobile chiriaşilor, aceştia fiind cumpărători de bună credinţă, deoarece ei au cumpărat bunul de la stat, care a devenit proprietar prin cumpărare şi nu prin preluare fără titlu, astfel că restituirea în natură a acestora nu poate fi admisă peste titlurile constituite în favoarea statului şi a cumpărătorilor acestor apartamente.
În ceea ce priveşte revendicarea întemeiată pe disp.art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, tribunalul a reţinut că deşi acest text de lege recunoaşte posibilitatea abordării dreptului comun pentru bunurile preluate de stat fără un titlu valabil şi care nu intră sub incidenţa vreunei legi reparatorii speciale, ceea ce înseamnă că preluarea fără titlu valabil presupune preluarea în condiţiile inexistenţei unei reglementări legale, în prezenta cauză Statul român a dobândit dreptul de proprietate cu titlu de răscumpărare.
Referitor la aplicabilitatea Art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O., Tribunalul a apreciat că acesta nu este incident în cauză întrucât textul de lege garantează numai protecţia bunurilor actuale aflate în patrimoniul persoanelor interesate, nu şi a altor categorii de bunuri, considerente pentru care a respins acţiunea.
Prin Decizia civilă nr. 269 din 12 noiembrie 2009, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a admis apelul declarat de reclamantul S.G.; a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare în fond la prima instanţă, fără cheltuieli de judecată, reţinând că prima instanţă a omis să cerceteze fondul acţiunii înrevendicare formulată de către reclamant şi a nesocotit totodată dispoziţiile art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., atunci când a considerat eronat că reclamantul nu ar fi formulat un capăt de cerere subsidiar privind acordarea de despăgubi în valoare de 200.000 euro, reprezentând contravaloareaimobilelor trecute proprietatea statului, în cazul în care se va găsi că acestea nu sunt restituibile în natură, şi că despăgubirile nu au fost solicitate doar prin concluziile scrise de după pledoaria finală, ci printr-o precizare de acţiune depusă la termenul de judecată din 15 octombrie 2008 (datată 9 octombrie 2008 - dosar judecătorie), şi admisă de Judecătoria Arad, anterior declinării competenţei în favoarea tribunalului.
Curtea a constatat că lipsa analizării fondului cauzei derivă şi din faptul că tribunalul a omis să verifice modul în care s-au aplicat în speţă dispoziţiile art. 1 din Decretul-Lege nr. 182/1946, în condiţiile în care în CF sunt intabulaţi ca proprietari, la momentul aplicării legii, autorii reclamantului, persoane fizice şi cetăţeni români, iar textul art. 1 al Jurnalului Consiliului de Miniştri nu face altceva decât să reia, cu detalii suplimentare, textul art. 1 din Decretul-Lege nr. 182/1946 (dosarul judecătoriei) şi reprezintă titlul în baza căruia s-au preluat bunurile antecesorilor reclamantului, astfel că, prima instanţă era datoare să verifice dacă autorii reclamantului puteau fi subiecţii acestui decret - lege şi dacă aplicarea actului normativ s-a făcut în condiţii de deplină legalitate.
S-a ajuns la această concluzie după ce s-a constatat că prin hotărâre irevocabilă, în urma respingerii contestaţiei împotriva dispoziţiilor primarului Municipiului Arad, s-a statuat că imobilele din litigiu, respectiv situate în Arad pe str. A, înscris în CF Arad, pe str. T., înscris în CF Arad şi pe str. J., înscris în CF Arad, nu fac obiectul Legii nr. 10/2001.
Or, în aceste condiţii, în raport şi de dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în interesul legii, singura cale pe care reclamantul o are la îndemână în valorificarea drepturilor sale, în condiţiile dispoziţiilor art. 480 C. civ. şi art. 6 din Legea nr. 213/1998, asociate cu dispoziţiilor art. 6 C.E.D.O., este calea acţiunii de drept comun.
S-a conchis, că, prima instanţă este datoare să realizeze o analiză pe fond a valabilităţii titlului statului şi a legalităţii procedurii de „rechiziţionare" în favoarea U.R.S.S. şi mai apoi, condiţiile în care s-a efectuat răscumpărarea de către Statul Român, combinat cu verificarea unei eventuale dobândiri de către autorii reclamanţilor a unor despăgubiri, la momentele menţionate şi apoi să verifice posibilitatea şi oportunitatea cererii de retrocedare în natură sau de acordare de despăgubiri, şi din perspectiva raţionamentelor avute în vedere de Curtea de la Strasbourg în cauzele Viaşu vs. România, pe de o parte, respectiv Raicu vs. România, pe de altă parte, în ipoteza în care se va dovedi că imobilul a fost înstrăinat unor terţi de bună credinţă şi în condiţii de deplină legalitate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs Municipiul Arad, prin primar şi Consiliul Local al municipiului Arad, fără să invoce vreunul din motivele prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, recurenţii-pârâţi au arătat că greşit instanţa de apel a reţinut că prima instanţă nu a cercetat fondul acţiunii în revendicare; că, eronat, instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. atunci când a considerat că reclamantul nu ar fi formulat un capăt de cerere în subsidiar privind acordarea de despăgubiri în valoare de 200.000 Euro, prin precizarea de acţiune; că reclamantul a invocat dispoziţiile art. 1075 C. civ. şi nu a solicitat acordarea de despăgubiri, după cum greşit a reţinut instanţa de apel; că, instanţa de apel nu a analizat toate apărările formulate de către pârâţi şi că greşit instanţa de apel a reţinut că prima instanţă este datoare să realizeze o analiză pe fond a valabilităţii titlului statului şi a legalităţii procedurii de rechiziţionare în favoarea U.R.S.S. şi, mai apoi, condiţiile în care s-a efectuat răscumpărarea de către Statul român, întrucât Tribunalul Arad a analizat aceste aspecte şi a conchis că imobilele au intrat în proprietatea statului prin răscumpărare şi nu prin preluare.
Criticile formulate de recurenţii-pârâţi, prin care se arată că greşit instanţa de apel a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza prin rejudecare pentru cercetarea fondului acţiunii, întrucât prima instanţă nu s-a pronunţat asupra fondului, şi că greşit instanţa de apel a reţinut că sentinţa pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., întrucât prin precizarea de acţiune de la termenul din 15 octombrie 2008 reclamantul nu a solicitat acordarea sumei de 200.000 euro, cu titlu de despăgubiri, pot fi încadrarea în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., de către instanţă, în art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
De aceea, excepţia invocată de intimat, a nulităţii recursului, în condiţiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., se constată că este nefondată, şi, prin urmare, va fi respinsă în consecinţă.
Pe de altă parte, pârâţii au interes în exercitarea căii de atac a recursului, deoarece reluarea judecăţii în primă instanţă, cu aplicarea greşită a legii, încalcă principiul celerităţii în soluţionarea prezentului litigiu, astfel că se va respinge şi această excepţie.
Examinând Decizia recurată în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5 C. proc. civ., instanţa constată recursul întemeiat, pentru următoarele considerente:
Prin precizarea de acţiune de la termenul din 15 octombrie 2008, la punctul doi, reclamantul a arătat că „în subsidiar, invocă dispoziţiile art. 1075 C. civ., raportate la dispoziţiile art. 1 din Protocolul I al C.E.D.O.", iar în motivarea pct. 1 din aceeaşi precizare de acţiune s-a arătat că Decizia nr. 2341 din 15 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Timişoara este cea corectă şi în spiritul legii, decizie ce a fost confirmată de C.E.D.O. în cauza Bărcănescu împotriva României unde s-a reţinut că „a fost încălcat art. 1 din Protocolul I la C.E.D.O. şi ca urmare declară cererea admisibilă şi hotărăşte că Statul român trebuie să restituie reclamantului apartamentele vândute locatarilor B. şi P. şi că, în lipsa restituirii în natură, Statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în acelaşi termen de 3 luni, 200.000 euro pentru prejudiciul material, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozite".
Faţă de cuprinsul acestei precizări, se constată că reclamantul a făcut trimitere la suma de 200.000 euro ca reprezentând prejudiciul material la care Statul român a fost obligat printr-o decizie C.E.D.O., respectiv în cauza Bărcănescu împotriva României, astfel că greşit instanţa de apel a reţinut că reclamantul ar fi formulat un capăt de cerere subsidiar privind acordarea de despăgubiri în valoare de 200.000 euro, reprezentând contravaloarea imobilelor trecute în proprietatea statului în condiţiile în care se va găsi că acestea nu sunt restituibile în natură, şi asupra căruia instanţa de fond nu s-a pronunţat, cu încălcarea art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte soluţia de desfiinţare a sentinţei primei instanţe şi trimitere a cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, cu motivarea că tribunalul nu a analizat „fondul cauzei", se constată că este nelegală. Deşi nu arată expres, pârâţii invocă, implicit, pronunţarea deciziei recurate cu aplicarea greşită a prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.
Cât priveşte prima ipoteză reglementată de acest text de lege, se reţine că instanţa de apel trimite cauza spre rejudecare primei instanţe dacă aceasta nu a pronunţat o hotărâre pe fondul litigiului, nerealizând, astfel, tranşarea chestiunii litigioase deduse judecăţii în primul grad de jurisdicţie.
Or, în speţă, prima instanţă a intrat în cercetarea fondului litigiului, tranşând chestiunea litigioasă dedusă judecăţii, reţinând, în esenţă, că imobilele revendicate au fost preluate de către U.R.S.S. şi apoi de Statul român prin răscumpărare, ceea ce nu confirmă susţinerea reclamantului privind preluarea abuzivă a imobilelor, că imobilele au fost înstrăinate către chiriaşi, astfel că restituirea în natură a acestora nu mai este posibilă.
Pe de altă parte, în apel, faţă de caracterul devolutiv al acestuia, în limita a ceea ce s-a criticat, nimic nu împiedică instanţa să dispună administrarea probatoriului pe care îl consideră necesar pentru o justă soluţionare a cauzei.
Prin urmare, instanţa de apel a soluţionat greşit apelul formulat de reclamant, fără a intra în cercetarea fondului acestuia, cu aplicarea greşită a prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ.,, fără a mai analiza celelalte critici, va admite recursul declarat de pârâţi, va casa Decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecarea apelului reclamantului aceleiaşi instanţe, iar, cu ocazia rejudecării, instanţa va ţine seama de toate mijloacele de apărare invocate de părţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca neîntemeiate, excepţiile nulităţii recursului şi lipsei de interes invocate de intimatul – reclamant S.G.
Admite recursul declarat de pârâţii Municipiul Arad, prin primar şi Consiliul Local al municipiului Arad, împotriva deciziei nr. 269 din 12 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, pe care o casează.
Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6185/2010. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6183/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
