ICCJ. Decizia nr. 6267/2010. Civil. Legea 115/1996. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6267/2010
Dosar nr. 2785/1/2010
Şedinţa publică din 23 noiembrie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţa.
Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele.
La data de 15 iunie 1999, Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a sesizat Comisia de cercetare a averilor constituită potrivit Legii nr. 115/1996 pe lângă Curtea de Apel Craiova, pentru cercetarea averii dobândite în perioada 1 ianuarie 1994-31 decembrie 1998 de către I.E., procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt.
In actul de sesizare s-a arătat că magistratul a dobândit în nume personal si pentru membrii familiei sale, I.D., I.V., fiică şi respectiv fiu, bunuri care nu puteau fi achiziţionate din veniturile realizate de acesta.
Comisia de cercetare a averilor, constituită potrivit legii menţionate mai sus a constatat, în baza probatoriului administrat, că cercetatul I.E. nu a dobândit licit bunurile proprietate exclusivă sau în cotă parte şi a dispus, prin ordonanţa nr. 1 pronunţată la data de 12 aprilie 2000, trimiterea cauzei spre soluţionare la Curtea de Apel Craiova.
Prin încheierea nr. 3015 din 12 iunie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea formulată de petentul I.E. de strămutare a judecăţii cauzei, de la Curtea de Apel Craiova, la Curtea de Apel Ploieşti.
Astfel învestită cu soluţionarea pricinii, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, prin sentinţa nr. 4 din 7 martie 2002, a dispus închiderea dosarului privind pe cercetatul I.E., reţinând că acesta a justificat dobândirea licită a bunurilor.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs D.G.F.P. Olt, în nume propriu şi pentru Ministerul Finanţelor Publice, susţinând în esenţă că, în mod eronat s-a reţinut valoarea bunurilor la suma de 1.087.897.534 lei, în loc de 1.323.060.374 lei, cum rezultă din raportul de expertiză, că veniturile au fost justificate numai pentru suma de 429.127.868 lei, că activitatea de prestări servicii în agricultură şi vânzarea de animale şi păsări sunt incompatibile cu funcţia de procuror şi că activitatea de prestări servicii şi comerţ s-a desfăşurat cu încălcarea dispoziţiilor legale privind impozitul pe venit.
Prin Decizia nr. 4867 din 19 noiembrie 2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de D.G.F.P. Olt împotriva sentinţei nr. 4 din 7 martie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a motivat că, faţă de dispoziţiile art. 1 şi art. 38 din Legea nr. 115/1996, pentru a se putea stabili dacă în speţa dedusă judecăţii, averea supusă controlului are caracter ilicit sau că provenienţa bunurilor este justificată, se impune ca, în raport de dobândirea bunurilor imobile, să se determine subperioadele şi să se stabilească valorile de dobândire, precum şi veniturile realizate de cercetat, în aceste diviziuni temporale. In acest sens, s-a reţinut că diviziunile temporale se referă la subperioada anterioară datei de 28 octombrie 1996 şi subperioada posterioară acestei date, iar referitor la prima subperioadă care, în principiu, poate fi cuprinsă între 1 ianuarie 1990-28 octombrie 1996, se impunea să se stabilească dacă cercetatul I.E. a avut şi anterior datei de 28 octombrie 1996 obligaţia declarării averii, pentru a verifica dacă procedura Legii nr. 115/1996 este aplicabilă primei subperioade.
Instanţa supremă a mai reţinut că verificarea controlului se poate extinde şi asupra averii şi veniturilor celuilalt soţ, precum şi asupra bunurilor de valoare realizate prin persoane interpuse sau transmise cu titlu oneros către ascendenţi, descendenţi, fraţi, surori şi afini de acelaşi grad, precum şi cele transmise cu titlu gratuit către orice persoană.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, rejudecând cauza, prin sentinţa nr. 12 din 12 septembrie 2005, în baza dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 115/1996, cu completările şi modificările ulterioare, a închis dosarul privind pe cercetatul I.E. şi a respins cererea acestuia, privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut în esenţă că, din expertiza efectuată, reiese că în perioada supusă verificării, cercetatul a obţinut pe lângă veniturile salariale, venituri din alte activităţi, cum ar fi valorificarea cerealelor, rezultate din executarea de prestări servicii (treierat) cu combina proprie şi din valorificarea animalelor.
S-a reţinut că pentru veniturile realizate de cercetat, ca urmare a activităţii desfăşurate în agricultură s-a statuat, prin sentinţa civilă nr. 237 din 5 iulie 2002 a Tribunalului Olt, definitivă şi irevocabilă, că acesta nu datorează impozit.
S-a stabilit că la efectuarea cercetărilor s-au avut în vedere bunurile dobândite de cercetat în proprietate exclusivă sau în cotă parte cu copiii săi şi cu C.E., precum şi bunurile dobândite în nume propriu de copiii cercetatului şi s-a concluzionat că veniturile realizate de cercetat depăşesc cheltuielile efectuate de acesta, astfel că se justifică integral bunurile realizate de acesta.
Cererea de acordare a cheltuielilor de judecată a fost respinsă cu motivarea că nu s-a făcut dovada acestora.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs D.G.F.P. Olt, în numele Ministerului Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român şi cercetaţii I.E., I.D., I.V., C.E.
In esenţă, în motivele de recurs D.G.F.P. Olt, în numele Ministerului Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român a susţinut că instanţa nu a respectat îndrumările din Decizia de casare pronunţată de instanţa supremă, referitor la justificarea provenienţei bunurilor pe subperioadele evidenţiate, că nu s-au administrat probatorii utile şi concludente şi că nu s-a procedat la extinderea verificării persoanelor interpuse, ascendenţi, fraţi, surori, celălalt soţ, afini, precum şi alte bunuri transmise cu titlu gratuit către orice persoană, astfel cum s-a stabilit cu caracter obligatoriu prin Decizia de casare.
Prin recursul lor, cercetaţii I.E., I.D., I.V. şi C.E. au susţinut că, instanţa în mod eronat, a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, încălcând prevederile art. 274 C. proc. civ., deoarece s-au prezentat la fiecare termen de judecată, în perioada 1999-2005 cu autoturismul proprietate personală, efectuând cheltuieli de transport şi producând dovada că au achitat suma de 12 milioane lei vechi, pentru expertiza administrată în cauză. Cercetaţii au arătat că, în mod nelegal instanţa a dispus introducerea în cauză a numiţilor I.D., I.V. şi C.E., că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. din Legea nr. 115/1996, conform cărora Comisia de cercetare de pe lângă Curtea de Apel Craiova hotărăşte în cel mult 3 luni de la data sesizării, pronunţând o hotărâre motivată, iar în speţă, sesizarea instanţei s-a realizat după 1 an de zile, cu încălcarea termenului de decădere prevăzut de lege şi că hotărârile pronunţate au fost date cu încălcarea art. 14 şi 45 din Constituţie, care prevăd că o lege nu poate să retroactiveze.
Prin Decizia nr. 2081 pronunţată la 27 martie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de D.G.F.P. Olt, în numele Ministerului Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român şi de cercetaţii I.E., I.D., I.V. şi C.E. împotriva sentinţei civile nr. 12 din 12 septembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti.
S-a casat sentinţa sus menţionată şi s-a trimis cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Pentru a decide astfel, instanţa supremă a reţinut că, în ceea ce priveşte recursul declarat de D.G.F.P. Olt, în numele Ministerului Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, „hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii.".
În speţă, Curtea de Apel Ploieşti a dispus completarea probatoriului cu o expertiză, neconformându-se însă, îndrumărilor date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a dispus că pentru soluţionarea pricinii se impunea stabilirea a două subperioade, una anterioară datei de 28 octombrie 1996 şi alta, posterioară acestei date, iar pentru prima subperioadă se impunea să se fi stabilit dacă cercetatul I.E. a avut şi anterior datei de 28 octombrie 1996 obligaţia declarării averii, în scopul de a se putea verifica dacă procedura Legii nr. 115/1996 era aplicabilă primei subperioade.
S-a constatat însă, că obiectivele din raportul de expertiză nu au cuprins stabilirea elementelor active şi pasive ale patrimoniului cercetatului I.E. pentru perioada posterioară datei de 28 octombrie 1996, precum şi stabilirea existenţei sau nu a obligaţiei cercetatului cu privire la declararea averii, anterior datei de 28 octombrie 1996 pentru a se fi putut verifica dacă procedura Legii nr. 115/1996 era aplicabilă, în sensul lămuririi acestor aspecte.
Instanţa supremă a apreciat că motivarea cu care Curtea de Apel Ploieşti a respins obiecţiunile la raportul de expertiză este lapidară şi nemotivată, sub aspectul concludentei probei, reţinându-se în practicaua deciziei, că expertul a răspuns tuturor obiectivelor stabilite de instanţă pe linia de casare şi care coincid cu cele ale recurentei D.G.F.P. Olt, deşi aspectele invocate prin obiecţiuni s-ar fi impus a fi verificate.
Constatând că instanţa de trimitere nu s-a conformat îndrumărilor date prin Decizia de casare, pentru stabilirea corectă a stării de fapt, instanţa supremă a apreciat că se impune efectuarea unei noi expertize de specialitate, care să răspundă clar şi tară echivoc, tuturor chestiunilor relevate în Decizia de casare.
Ca urmare a admiterii recursului D.G.F.P. Olt, instanţa a admis şi recursul declarat de cercetaţi, pentru motivul vizând cheltuielile de judecată, ce va fi examinat cu prilejul rejudecării cauzei.
In rejudecare, prin sentinţa nr. 2 pronunţată la data de 02 februarie 2010 de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, această instanţă a dispus în temeiul art. 18 alin. (3) din Legea nr. 115/1996, modificată şi completată, închiderea dosarului privind pe cercetaţii I.E., I.D., I.V., C.E.
Au fost obligaţi intimaţii la plata cheltuielilor de judecată de 15.853 lei.
A fost obligată intimata D.G.F.P. Olt la plata sumei de 20.000 lei, cu titlu de daune morale către cercetatul I.E.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut că, pentru a se respecta îndrumările deciziei de casare, în considerarea caracterului obligatoriu prevăzut de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. s-a administrat proba cu o nouă expertiză contabilă, având drept obiective stabilirea elementelor active şi pasive ale patrimoniului cercetatului, în cele două perioade, anterior datei de 28 octombrie 1996 şi posterior acesteia.
Instanţa de trimitere a stabilit că, în cauză, perioada ce se impune a fi verificată privind averea dobândită de cercetat este cea de la apariţia Legii nr. 115/1996, cu respectarea principiului neretroactivitătii legii, stabilit de dispoziţiile constituţionale.
Astfel, cu referire la perioada menţionată, respectiv subperioada posterioară datei de 28 octombrie 1996 şi până în momentul sesizării Comisiei de cercetare - 15 iunie 1999, din concluziile raportului de expertiză administrat în rejudecare, se constată că veniturile pe care le-a realizat cercetatul în această perioadă sunt de 1.189.889.463 lei, cheltuielile efectuate pentru aceeaşi perioadă fiind de 464.961.734 lei şi pentru care s-au prezentat expertului, documente justificative.
La calcularea veniturilor pentru perioada de referinţă au fost avute în vedere, salariile obţinute de cercetat conform adeverinţelor emise de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt şi alte sume rezultate din livrarea de animale şi cereale, precum şi contravaloarea vânzării unui apartament situat în Slatina, judeţul Olt, pentru care s-a prezentat expertului un contract autentic de vânzare-cumpărare.
In ceea ce priveşte stabilirea cheltuielilor pentru aceeaşi perioadă, acestea au vizat rambursarea de împrumuturi bancare, din contravaloarea cheltuielilor de întreţinere, impozite dar şi cheltuieli aferente produselor agricole livrate, astfel cum au rezultat din adeverinţele prezentate expertului.
Instanţa de trimitere a constatat în raport de probatoriul administrat, că cercetatul şi familia sa justifică averea dobândită integral prin veniturile realizate, făcând aplicarea art. 18 alin. (3) din Legea nr. 115/1996.
In temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., instanţa a apreciat ca fiind dovedite cheltuielile de judecată, în cuantum de 15.853 lei, astfel cum au fost stabilite de expertul contabil consilier M.P.J., pentru toate fazele procesuale.
Referitor la daunele morale solicitate de cercetatul I.E., instanţa a admis în parte cererea acestuia şi a obligat D.G.F.P. Olt, la 20.000 lei, la stabilirea cuantumului acestor daune, ce constau generic în atingerea valorilor ce definesc personalitatea cercetatului, avându-se în vedere consecinţele suferite de acesta pe plan psihic, afectarea onoarei, reputaţiei şi demnităţii, vieţii sociale şi profesionale a acestuia.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs D.G.F.P. Olt, în numele Ministerului Finanţelor Publice pentru Statul Român, criticând-o pentru nelegalitate, indicând motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Astfel, au fost aduse critici referitoare la încălcarea esenţială a legii, susţinându-se că instanţa a creat obligaţii materiale şi morale în sarcina recurentei D.G.F.P. Olt, deşi aceasta nu are calitate procesuală pasivă, în nume propriu în prezenta cauză; instanţa a acordat în mod eronat cheltuieli de judecată cercetatului, interpretând greşit prevederile art. 30 din Legea rur. 115/1996 şi art. 274 C. proc. civ.
S-a mai susţinut de către recurentă, că instanţa a eludat dispoziţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., modificând - fără a pune în discuţia părţilor - cadrul procesual sub aspectul obiectului cauzei, acordând daune morale cercetatului.
Recurenta a susţinut că nu au calitate procesuală, în raportul juridic dedus judecăţii, Ministerul Finanţelor Publice şi D.G.F.P. Olt, aceştia neputând sta în cauză în nume propriu, şi numai ca reprezentanţi ai Statului Român, instanţa ignorând caracterul obligatoriu al deciziei de casare, care a stabilit, în temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., că pentru verificarea averii cercetatului şi a veniturilor membrilor de familie ai acestuia, verificarea bunurilor de valoare trebuia realizată prin persoane interpuse, ascendenţi, descendenţi, fraţi, surori, afini, precum şi cele transmise cu titlu gratuit către orice persoană (Decizia nr. 4876/2003 a ICCJ).
S-a arătat în motivele de recurs că s-a interpretat greşit îndrumarea instanţei supreme, privitoare la stabilirea împrejurării, dacă şi pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 115/1996 se poate cerceta în mod legal averea magistratului I.E.
Au fost aduse critici, în sensul că nu există acte doveditoare privitoare la provenienţa cantităţilor de cereale sau a numărului de animale, că nu au fost administrate probe concludente referitoare la veniturile cercetatului, că înscrisurile depuse nu prezintă dată certă, nu au aplicate ştampila şi semnătura beneficiarului, cu referire la borderourile de achiziţie emise de SC C.O. Găneasa, jud. Olt, că nu au fost prezentate toate documentele justificative şi nu au fost verificate celelalte persoane indicate de instanţa supremă, în Decizia de casare.
Verificând competenţa de soluţionare a cauzei, Înalta Curte apreciază că sentinţa nr. 2 dată la 02 februarie 2010 de Curtea de Apel Ploieşti este pronunţată cu încălcarea competenţei materiale a Secţiei civile, ca urmare a intrării în vigoare, la data de 28 mai 2007 a Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate.
Potrivit dispoziţiilor art. 61 alin. (2) din acest act normativ, aplicabil la data pronunţării sentinţei atacate, Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I nr. 263 din 28 octombrie 1996, cu completările ulterioare, se modifică astfel: la art. 16 alin. (1) va avea următorul cuprins : „Preşedintele curţii de apel sau preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal, primind dosarul, fixează termen de judecată, potrivit legii, şi dispune citarea tuturor părţilor care au fost chemate la Agenţie. Statul prin Ministerul Economiei şi Finanţelor va fi întotdeauna citat în instanţă.
In raport de textul mai sus evocat, competenţa în primă instanţa revine, în temeiul art. 61 al Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, Secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul curţii de apel, nu Secţiei civile a curţii de apel.
Corelativ, în concordanţă cu prevederile art. 20 din acelaşi act normativ, sentinţele curţii de apel - Secţia de contencios administrativ şi fiscal pot fi atacate cu recurs de către părţile interesate, în termen de 15 zile de la comunicare, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Curţile de apel judecă, potrivit art. 3, pct. 1, 2, 3 şi 4 în primă instanţă, în apel, în recurs şi în orice alte materii, date prin lege în competenţa lor exclusivă. Ca atare, normele ce reglementează competenţa absolută a curţilor de apel au caracter imperativ, astfel că nu pot fi înlăturate prin acordul sau achiesarea părţilor. Constatând necompetenţa Secţiei civile a Curţii de Apel Ploieşti, în raport de modificările aduse prin art. 61 pct. 2 al Legii nr. 144/2007, textului prevăzut de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. (3) C. proc. civ. şi art. 312 alin. (6) din acelaşi cod, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată, apreciind-o nelegală sub aspectul competenţei materiale şi va trimite cauza, spre competentă soluţionare, în primă instanţă, Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Ploieşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de D.G.F.P. Olt, în numele Ministerului Finanţelor Publice pentru Statul Român împotriva sentinţei nr. 2 din 02 februarie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare, în primă instanţă, Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6266/2010. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 6264/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
