ICCJ. Decizia nr. 6291/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6291/2010
Dosar nr. 330/105/2009
Şedinţa publică din 24 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 27 ianuarie 2009 pe rolul Tribunalului Prahova, secţia civilă, contestatorul M.R., prin procurator C.A., a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâta Primăria oraşului Breaza, prin primar, repunerea în termenul de contestare a dispoziţiei din 23 martie 2004, emisă de intimată.
În motivarea cererii, contestatorul a arătat că, prin notificarea din 02 august 2001 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a solicitat Primăriei oraşului Breaza restituirea în natură a terenului ce a aparţinut autorilor săi, M.E. şi M.I., conform actului de vânzare-cumpărare transcris la Tribunalul Prahova din 1942, notificare ce a fost respinsă prin dispoziţia din 23 martie 2004, comunicată cu confirmare de primire la adresa mamei sale E.M., care însă decedase la 16 octombrie 2001, fapt adus la cunoştinţa intimatei.
Contestatorul a mai arătat că, faţă de această situaţie, nu a putut lua cunoştinţă de conţinutul dispoziţiei, motiv pentru care solicită să fie repus în termenul de contestare a acesteia.
Intimata a formulat întâmpinare prin care a arătat că nu a avut cunoştinţă de decesul mamei contestatorului, la care acesta şi-a ales domiciliul pentru comunicarea corespondenţei, astfel încât nu i se poate imputa faptul că nu a comunicat direct contestatorului dispoziţia din 2004.
Prin sentinţa civilă nr. 931 din 27 aprilie 2009, Tribunalul Prahova, secţia civilă, a respins cererea de repunere în termenul de contestaţie a dispoziţiei din 2004, reţinând că aceasta a fost comunicată de către intimată la adresa indicată de contestator în notificare, respectiv, la domiciliul mamei sale, M.E., iar susţinerea contestatorului că ar fi comunicat intimatei o altă adresă nu poate fi primită, câtă vreme nu vizează notificarea din 02 august 2001.
Prima instanţă a mai reţinut că nu s-a făcut dovada unei împrejurări mai presus de voinţa părţii, care să justifice repunerea în termen, astfel încât pretenţia sa este neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel contestatorul, susţinând că în perioada 2001-2002 a înaintat intimatei nu mai puţin de 10 notificări în legătură cu retrocedarea unor imobile ce au aparţinut autorilor săi, iar după decesul mamei sale din 16 octombrie 2001, la circa 10 zile, a înştiinţat telefonic intimata să-i trimită corespondenţa la adresa verişoarei sale, comoştenitoarea C.D., iar ulterior la nepoata sa, C. (C.) A.
A mai arătat că în ultima notificare din 2002- apare în mod expres domiciliul ales la procuratoarea sa, nefiind necesar a se preciza schimbarea adresei pentru fiecare notificare.
Prin Decizia civilă nr. 225 din 7 decembrie 2009, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul contestatorului, reţinând că dispoziţia din 23 martie 2004 a fost comunicată acestuia cu confirmare de primire la adresa indicată în notificare, iar contestatorul nu a făcut dovada unei împrejurări mai presus de voinţa sa care să justifice repunerea în termen.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs contestatorul, formulând următoarele critici:
I. Greşita interpretare, de către instanţele de fond şi apel a dispoziţiilor art. 103 C. proc. civ. referitoare la repunerea în termen, raportate la dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind termenul în care poate fi contestată decizia sau dispoziţia de restituire.
În acest sens, reclamantul a arătat că decăderea nu operează în cazul în care partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa sa de a efectua actul de procedură şi că dispoziţia din 23 martie 2004 nu i-a fost comunicată la domiciliul ales indicat în acest scop, situaţie de natură să se circumscrie unui motiv temeinic de repunere în termenul de atacare a dispoziţiei sus-menţionate.
A mai arătat că a comunicat intimatei adresa la care urmau a se comunica toate actele referitoare la soluţionarea notificării, cât şi persoana mandatată cu primirea acestor acte şi a invocat practica judiciară în materie conform căreia atunci când persoana îndreptăţită, prin procură specială autentică şi-a desemnat un mandatar, termenul de 30 de zile curge de la data comunicării dispoziţiei sau deciziei la adresa mandatarului desemnat;
II. Greşita interpretare a dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc că dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului este obligat ca prin decizie sau dispoziţie motivată, să-i facă persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
Recursul este nefondat pentru următoarele argumente:
Art. 103 alin. (1) C. proc. civ. stabileşte că neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa sa.
Rezultă că textul de lege anterior citat reglementează o repunere în termen „sui generis”, în condiţii restrictive, având ca obiect un drept procedural care trebuia exercitat, sub sancţiunea decăderii, într-un anumit termen, sancţiune inoperantă numai dacă împrejurarea care justifică repunerea în termen este obiectivă, mai presus de voinţa părţii, care nu putea fi prevăzută şi nici depăşită de aceasta.
Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 „decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare”.
Nerespectarea de către persoanele îndreptăţite a termenului de atacare a deciziei sau, după caz, a dispoziţiei de restituire, atrage pierderea dreptului de contestare în justiţie a actului administrativ arătat.
Fiind un termen de decădere, regimul juridic al termenului de contestare a deciziei sau dispoziţiei emise de unitatea deţinătoare sau de entitatea învestită cu soluţionarea notificării, este sancţionat de art. 103 C. proc. civ., dispoziţii ce reglementează condiţiile în care persoana care a pierdut un termen impus pentru efectuarea unui act de procedură poate cere repunerea în termen, respectiv, poate cere şi obţine efectuarea actului procedural după expirarea termenului legal.
În speţă, nu numai că reclamantul nu s-a conformat acestui termen, dar nu justifică nici motive temeinice pentru a face incidentă în cauză instituţia repunerii în termen, aşa cum în mod corect au constatat instanţele anterioare.
Astfel, prin notificarea înregistrată la Primăria oraşului Breaza sdin 02 august 2001, reclamantul a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului în litigiu, indicând domiciliu ales la numita M.E., sector 1
Notificarea din 02 august 2001 a fost respinsă prin dispoziţia din 23 martie 2004, comunicată reclamantului cu confirmare de primire existentă la dosar, la domiciliul indicat de acesta, respectiv, acela al numitei M.E., mama reclamantului.
Rezultă aşadar că dispoziţia din 23 martie 2004 a fost comunicată conform legii, iar reclamantul nu a produs dovezi din care să rezulte că nu a putut lua cunoştinţă de conţinutul acesteia datorită unor împrejurări mai presus de voinţa sa, ori că a transmis intimatei un alt domiciliu ales în vederea comunicării actelor referitoare la notificarea din 02 august 2001, pentru a opera repunerea în termen.
Împrejurarea că mama reclamantului, care locuia la adresa indicată în notificare, a decedat la data de 16 octombrie 2001, ori că reclamantul a comunicat un alt domiciliu ales, dar cu referire la alte notificări adresate aceleiaşi intimate, sau că reclamantul ar fi o persoană cunoscută acesteia, nu reprezintă motive de repunere în termen, întrucât împrejurarea mai presus de voinţa părţii la care face referire art. 103 C. proc. civ. trebuie să fie una obiectivă, asimilabilă forţei majore, şi care să nu fi putut fi prevăzută sau depăşită de contestator.
Or, în speţă, netransmiterea către intimată a unui domiciliu ales actual la care să realizeze comunicarea actelor emise cu prilejul soluţionării notificării din 02 august 2001, este exclusiv imputabilă reclamantului şi nu unor stări sau situaţii care să intre sub incidenţa textului legal anterior citat.
Susţinerea reclamantului potrivit căreia, faţă de împrejurarea că intimata nu s-a conformat obligaţiei impuse de art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv, aceea de a face o ofertă de restituire prin echivalent, termenul de 30 de zile nu a început să curgă, nu poate fi primită întrucât, pe de o parte, acesta a investit instanţa cu o cerere de repunere în termenul de contestare a deciziei/dispoziţiei motivate, şi nu cu o cerere privind obligarea de a emite un asemenea act, iar pe de altă parte, această critică este formulată omisso medio, pentru prima dată în recurs, nefiind susţinută nici cu prilejul cercetării pe fond şi nici cu prilejul analizării apelului, astfel încât nu poate fi avută în vedere de instanţa de control judiciar.
Pentru considerentele arătate, constatând că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.R. împotriva Deciziei civile nr. 225 din 07 decembrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6290/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6293/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
