ICCJ. Decizia nr. 633/2010. Civil. Completare/lămurire dispozitiv. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 633/2010
Dosar nr. 1535/42/2007
Şedinţa publică din 4 februarie 2010
Deliberând asupra recursurilor civile de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 9572/2002 la Tribunalul Prahova reclamantul D.C. s-a adresat instanţei formulând cerere de chemare în judecată împotriva pârâţilor SC P. SA Ploieşti, A.P.A.P.S. Bucureşti, A.P.A.P.S. Ploieşti şi Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Prahova şi solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligate să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul compus din teren în suprafaţă de 950 mp situat în municipiul Ploieşti, şi construcţie cu destinaţie de locuinţă, compusă din pivniţă, depozit de piei crude, două birouri, un vestibul, trei camere, o bucătărie, o cămară şi alte clădiri, etajul I şi etajul II al imobilului precum şi instalaţiile şi utilajele ce s-au aflat în imobil, iar în situaţia în care acestea nu mai există, să fie obligate la plata contravalorii acestora.
A solicitat totodată să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 113 din 13 octombrie 1993 încheiat între A.P.A.P.S. Prahova şi SC P. SA.
Prin întâmpinările formulate, pârâţii D.G.F.P. Prahova şi A.P.A.P.S. Bucureşti au invocat excepţia lipsei calităţii lor procesuale pasive, în conformitate cu prevederile art. 12 din Legea nr. 213/1998, precum şi faptul că despăgubirile urmează să le fie acordate de A.P.A.P.S. Prahova.
Pârâta SC P. SA, prin întâmpinarea formulată a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. şi a prematurităţii cererii, întrucât procedura notificării conform Legii nr. 10/2001 nu a fost îndeplinită, precum şi faptul că, a fost de bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 113/1993.
Prin sentinţa civilă nr. 296 din 28 martie 2003 Tribunalul Prahova, secţia civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepţiile invocate de pârâţi, precum şi, pe fond, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamant.
S-a reţinut că acţiunea în revendicare este admisibilă chiar şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, însă cererea este neîntemeiată întrucât imobilul solicitat a fost preluat cu titlu valabil de către stat, în baza prevederilor Legii nr. 119/1948 iar actul de vânzare-cumpărare nr. 113/1993 nu este lovit de nulitate absolută, fiind încheiat cu bună-credinţă, conform dispoziţiilor art. 46 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 465 din 16 decembrie 2003, Curtea de Apel Ploieşti a respins, ca nefondat, apelul declarat de către reclamantul D.C.
Prin Decizia civilă nr. 1855 din 27 februarie 2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamant, a casat Decizia recurată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
S-a reţinut din considerentele deciziei de casare că, instanţa de apel şi-a bazat analiza pe unele supoziţii în stabilirea situaţiei de fapt şi de drept a imobilului revendicat, în condiţiile în care, de esenţa acţiunii în revendicare, indiferent de temeiul acesteia, este identificarea imobilului ce face obiectul cererii, sub acest aspect instanţa de apel nepreocupându-se să stabilească coordonatele de individualizare a imobilului în raport de dinamica existenţei sale (cumpărare-reconstrucţie-naţionalizare, înstrăinare în cadrul procesului de privatizare) şi nici nu a verificat susţinerea reclamantului potrivit căreia, o parte din imobil a fost afectată nevoilor de locuit ale familiei.
S-a reţinut de asemenea că, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., omiţând să analizeze unele critici, chiar dacă din analiza globală făcută s-ar putea deduce soluţia la unele din acestea, precum şi faptul că se impune completarea probatoriului, verificarea susţinerilor reclamantului şi a apărărilor pârâţilor cât priveşte natura juridică a bunului revendicat în dinamica existenţei sale şi a transformărilor acesteia, numai după aceea putându-se aprecia asupra acţiunii în revendicare şi din perspectiva legilor reparatorii instituite de legiuitor.
Pe linia considerentelor deciziei de casare s-au încuviinţat probatorii cu înscrisuri şi proba testimonială, reclamantului, cât şi pârâtei, SC P. SA.
Prin Decizia civilă nr. 90 din 18 martie 2008 Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca neîntemeiate, excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi a prescripţiei dreptului la acţiune, invocate de pârâta A.V.A.S. Bucureşti.
A admis apelul declarat de reclamantul D.C. a cărui calitate procesuală a fost transmisă moştenitorilor D.M., D.A., B.R., D.D., M.D. şi D.R. împotriva sentinţei civile nr. 296 din 28 martie2003 a Tribunalului Prahova, în contradictoriu cu pârâţii SC P. SA Prahova, prin lichidator judiciar „C.C." I.P.U.R.L. Ploieşti, S.I.F. Muntenia Bucureşti, A.V.A.S. Bucureşti, Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti şi D.G.F.P. Prahova; a schimbat în totalitate hotărârea apelată, în sensul că a admis acţiunea în revendicare şi au fost obligaţi pârâţii să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Municipiul Ploieşti, imobil format din teren în suprafaţă de 950 mp şi construcţiile existente pe teren; a luat act de faptul că reclamanţii-apelanţi au renunţat la capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata contravalorii utilajelor şi instalaţiilor şi a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 113 din 13 octombrie 1993 încheiat între Fondul Proprietăţii de Stat ( A.V.A.S. ) şi SC P. SA.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că excepţiile invocate de pârâta A.V.A.S. Bucureşti, având ca obiect inadmisibilitatea acţiunii în revendicare şi a prescripţiei dreptului material la acţiune, au fost soluţionate corect de prima instanţă, câtă vreme bunul revendicat a intrat în proprietatea statului, ieşind din posesia şi folosinţa proprietarului, titlul statului fiind contestat, iar acţiunea în constatare a nulităţii actului de vânzare-cumpărare a fost introdusă în intervalul termenului de un an şi 6 luni prevăzut de dispoziţiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prelungit prin OG nr. 109/2001 şi nr. 145/2001, câtă vreme acţiunea a fost înregistrată pe data de 14 august 2002, iar termenul se împlinea pe data de 15 august 2002.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că sunt întemeiate motivele de apel formulate de reclamant, întrucât, în mod greşit, prima instanţă a respins acţiunea formulată de acesta, că imobilul aflat în litigiu fiind preluat, fără titlu, de către stat, acesta neputând face obiectul naţionalizării, conform Legii nr. 119/1948.
Sub acest aspect, al preluării nelegale, de către statul român, instanţa de apel a avut în vedere două considerente referitoare şi anume, faptul că tăbăcăria în litigiu nu se putea naţionaliza, având o putere instalată mai mică de 20 HP, respectiv 16 HP, neputându-se dovedi cu certitudine că noua construcţie avea o putere instalată mai mare sau dacă funcţiona cu vechile utilaje, precum şi faptul că, prin acelaşi act de preluare, au fost trecute în proprietatea statului atât tăbăcăria propriu-zisă cât şi celelalte spaţii care nu aveau destinaţie industrială, ci destinaţie de locuinţă.
S-a concluzionat că, titlul statului român de preluare a imobilului în litigiu nu a fost valabil, astfel încât acesta nu a putut transmite în mod valabil dreptul de proprietate, el însuşi fiind un „non dominus", iar drept consecinţă toate actele translative de proprietate subsecvente, au fost încheiate cu nerespectarea principiului potrivit căruia nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi.
Prin urmare, s-a constatat că actul de vânzare-cumpărare încheiat între A.P.A.P.S. şi SC „P." SA sub nr. 113 din 13 octombrie 1993 este lovit de nulitate absolută, având o cauză ilicită ce decurge din reaua-credinţă cu care au fost înstrăinate imobilele, în temeiul prevederilor art. 948 C. civ. şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
S-a reţinut sub acest aspect că, SC P. SA, a fost de rea-credinţă la încheierea contractului cu A.P.A.P.S., întrucât nu a depus diligenţe pentru a obţine datele necesare pentru a putea face aprecieri asupra valabilităţii titlului statului, buna-credinţă nesubzistând atunci când subdobânditorul are sau ar fi trebuit să aibă dubii asupra operaţiunii naţionalizării, el putând fi considerat de rea-credinţă dacă a putut să aibă cel mai mic dubiu asupra titlului autorului său.
Ulterior, la data de 14 aprilie 2008, intimata-pârâtă S.I.F. Muntenia S.A. a formulat în conformitate cu prevederile art. 2822 C. proc. civ., cerere privind completarea dispozitivului deciziei nr. 90 din 18 martie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, întrucât instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra capătului de cerere având ca obiect constarea nulităţii absolute a contractului nr. 23 din 29 octombrie 1993 încheiat între F.F.P. IV Munteania ( S.I.F. Muntenia ) şi Asociaţia „P.P.P.".
Prin Decizia nr. 138 din 6 mai 2008 Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis cererea de completar.
a dispozitivului deciziei civile nr. 90 din 18 martie2008 a Curţii de Apel Ploieşti, formulată de pârâta-intimată S.I.F. Muntenia şi a dispus completarea dispozitivului deciziei respective, în sensul că, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 23 din 29 octombrie 2003 încheiat între F.P.P. IV Muntenia (S.I.F. Muntenia) şi „A.P.P.P.".
Împotriva deciziei nr. 90 din 18 martie 2008 au declarat recurs, în termen legal, pârâtele SC P. SA prin lichidator „C.C." I.P.U.R.L. Ploieşti, A.V.A.S. Bucureşti, S.I.F. Muntenia şi D.G.F.P. Prahova, în nume propriu, cât şi în numele Ministerului Finanţelor Publice Bucureşti, iar împotriva deciziei civile nr. 138 din 6 mai 2008 a Curţii de Apel Ploieşti au formulat recurs, în termen legal, pârâta SC P. SA, prin lichidator judiciar şi pârâta S.I.F. Muntenia.
Pârâta A.V.A.S. Bucureşti, prin motivele de recurs depuse pe data de 7 aprilie 2008, a criticat Decizia nr. 90 din 18 martie 2008, susţinând că este nelegală şi solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamant împotriva hotărârii primei instanţe şi admiterea excepţiilor invocate în cadrul judecăţii în primă instanţă.
În drept, a invocat aplicarea prevederilor art. 304 pct. 3 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susţinut, în primul rând, faptul că secţia civilă din cadrul instanţei de apel nu era competentă să soluţioneze capătul de cerere din acţiune privind nulitatea actelor întocmite în cadrul procesului de privatizare, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni cu nr. 113 din 13 octombrie 1993, întrucât actul respectiv reprezintă o operaţiune comercială, conform prevederilor art. 3 pct. 4 şi art. 56 C. com., astfel încât în baza art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, cererea în constatare nulitate act prin care se atacă o operaţiune sau un act prevăzut în lege şi/ori se valorifică un drept conferit de acesta, este de competenţa secţiilor comerciale a tribunalelor judeţene.
S-a solicitat în acest sens admiterea excepţiei invocate, întrucât secţia civilă a Curţii de Apel Ploieşti nu era competentă să soluţioneze capătul de cerere în constarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 113/1993, această cerere fiind de competenţa secţiei comerciale.
În al doilea rând, s-a invocat excepţia inadmisibilităţii aceluiaşi capăt de cerere, raportat la temeiul de drept invocat, prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001, susţinându-se că cererea în constatare nulitate act nu intră sub incidenţa art. 46 din Legea nr. 10/2001, întrucât obiectul acestuia nu este reprezentat de active (imobile) din patrimoniul societăţilor comerciale, ci de acţiunile din capitalul social deţinute de stat la aceste societăţi comerciale.
În al treilea rând s-a învederat faptul că, instanţa de apel, în cadrul rejudecării, a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi nici nu a respectat considerentele deciziei de casare nr. 4737/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-au stabilit limitele rejudecării.
Sub acest aspect, s-a susţinut că, prin Decizia de casare, nu s-a făcut nicio referire la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii actelor încheiate în cadrul procesului de privatizare, iar instanţa de apel, în urma rejudecării, constată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 113/1993, reţinând în mod eronat reaua-credinţă cu care au fost înstrăinate imobilele, raportat la prevederile art. 948 C. civ. şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
S-a arătat şi faptul că instanţa de apel face o gravă confuzie între acţiunile din capitalul social al societăţii şi activele (imobilele) din patrimoniul societăţii comerciale, contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 113/1993 fiind încheiat în condiţiile şi în executarea legii, având un obiect şi o cauză licită, fără nici un temei legal, constatându-se nulitatea absolută a acestuia.
Pârâta SC P. SA prin motivele de recurs depuse pe data de 9 aprilie 2008 a susţinut, în primul rând faptul că instanţa de apel a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 23 din 29 octombrie 1993 încheiat între F.P.P. IV Muntenia, actualmente S.I.F. Muntenia şi „A.P.P.P.", fără ca această din urmă persoană juridică să fie citată în cauză.
Sub acest aspect s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru citarea în cauză a tuturor părţilor contractante.
Pe fondul cauzei, s-a susţinut că, în mod greşit, s-a admis acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi, instanţa de apel a reţinut în mod eronat în considerentele hotărârii, pe baza probei testimoniale, că naţionalizarea a fost greşit aplicată, pentru faptul că o parte din clădirea preluată avea o destinaţie de locuit, neavând în întregime destinaţie industrială, precum şi pentru faptul că nu s-a dovedit cu certitudine că noua construcţie avea o putere instalată pentru a putea funcţiona ca tăbăcărie, de peste 20 HP.
Sub acest aspect, s-a arătat că autorizaţia de funcţionare stipula fără tăgadă că, în urma reconstrucţiei, tăbăcăria avea o putere instalată de 110 HP, adică 2 motoare de 25 şi respectiv 85 HP, astfel încât acest înscris nu putea fi combătut cu proba testimonială.
La data de 26 mai 2008, aceeaşi pârâtă SC P. SA a declarat recurs şi împotriva deciziei civile nr. 138 din 6 mai 2008, prin care s-a completat dispozitivul deciziei civile nr. 90 din 18 martie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, reţinându-se că, în mod greşit, s-a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei arătate şi s-a dispus şi constarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 23 din 29 octombrie 1993, întrucât nu s-a formulat vreun capăt de cerere cu acest obiect, iar partea contractantă, Asociaţia „P.P.P.", nu a fost citată în cauză.
Pârâta D.G.F.P. Prahova, prin motivele de recurs formulate pe data de 14 aprilie 2008, a criticat Decizia nr. 90 din 18 martie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate şi, pe fond, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susţinut faptul că, în mod greşit, s-a admis acţiunea formulată de reclamant, întrucât din înscrisurile depuse la dosar a reieşit cu certitudine faptul că au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 119/1948, prin care a fost naţionalizat imobilul revendicat, acesta fiind preluat, cu titlu valabil, de către stat, fiind vorba în totalitate de o construcţie cu destinaţie industrială, şi anume o tăbăcărie care avea la data naţionalizării o putere instalată de 110 HP, respectiv o forţă motrice mai mare de 20 HP.
În privinţa contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, încheiat între A.P.A.P.S., actualmente A.V.A.S. şi SC P. SA, s-a susţinut că, a fost încheiat în mod valabil, în cadrul procesului de privatizare, astfel încât, în mod greşit, a fost reţinută reaua-credinţă a părţilor contractante.
Pârâta S.I.F. Muntenia, prin cererea şi motivele de recurs depuse pe data de 30 mai 2008, a criticat atât Decizia civilă nr. 90 din 18 martie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, cât şi Decizia de completare a dispozitivului primei decizii, respectiv Decizia nr. 138 din 6 mai 2008.
A solicitat totodată repunerea în termenul de recurs în ceea ce priveşte Decizia nr. 90 din 18 martie 2008, formulând, în acest sens, cerere de repunere în termen în conformitate cu art. 103 C. proc. civ.
Motivând, în fapt, cererea de repunere în termenul de recurs, pârâta a invocat că momentul de la care a început să curgă termenul de recurs în ceea ce o priveşte, pentru Decizia nr. 90 din 18 martie 2008, este acela al comunicării deciziei civile nr. 138 din 6 mai 2008, prin care s-a completat dispozitivul primei decizii.
Pe fondul cauzei s-a susţinut faptul că, prin Decizia civilă nr. 138 din 6 mai 2008, Curtea de Apel Ploieşti a completat Decizia civilă nr. 90 din 18 martie 2008, dispunând constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 23 din 29 octombrie 21993, însă nu s-a motivat deloc admiterea acestui capăt de cerere, care a fost omis a se soluţiona, cu ocazia pronunţării primei decizii.
În al doilea rând, s-a susţinut că, în mod greşit, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 23 din 29 octombrie 1993 încheiat între F.P.P. IV Muntenia, actualmente S.I.F. Muntenia şi Asociaţia „P.P.P.", întrucât contractul respectiv a avut drept obiect o vânzare de acţiuni şi nu de active (imobile), fiind vorba de un act încheiat în cadrul procesului de privatizare, astfel încât nu sunt incidente dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 10/2001.
Trecând peste acest aspect, s-a susţinut că, în condiţiile în care contractul ar fi avut drept obiect vânzarea de active şi nu de acţiuni, operaţiunea de înstrăinare, tot ar fi fost valabilă, actul fiind încheiat în condiţiile Legii nr. 58/1991 şi că nu există motive care să conducă la constatarea nulităţii absolute a acestui contract.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte, va examina, cu prioritate, cererea de repunere în termenul de recurs, precum şi recursul declarat de pârâta S.I.F. Muntenia S.A. împotriva deciziei civile nr. 90 din 18 martie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti.
Astfel, cererea de repunere în termen formulată de pârâtă, în ceea ce priveşte recursul declarat împotriva deciziei civile arătate, este nefondată, şi se va respinge, avându-se în vedere următoarele argumente:
Dispoziţiile art. 103 C. proc. civ., stipulează faptul că: „Neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.
În acest din urmă caz, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, în acelaşi termen vor fi arătate şi motivele împiedicării".
Raportând aceste dispoziţii procesuale la motivele arătate de recurenta-pârâtă S.I.F. Muntenia, în cererea de repunere în termenul de recurs, formulată împotriva deciziei civile nr. 90 din 18 martie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, Înalta Curte constată că nu sunt aplicabile prevederile art. 103 alin. (2) C. proc. civ., atâta vreme cât recurenta nu arată propriu-zis motivele care au împiedicat-o să declare calea de atac în termenul legal, ci doar faptul că termenul de recurs, în ceea ce o priveşte, a început să curgă nu de la data comunicării deciziei civile nr. 90 din 18 martie 2008, ci de la data când i-a fost comunicată Decizia de completare nr. 138 din 6 mai 2008, respectiv data de 13 mai 2008.
Susţinerile recurentei sunt nefondate, întrucât fiind parte în dosar, şi figurând în dispozitivul deciziei iniţiale, aceasta i-a fost comunicată pe data de 22 aprilie 2008, astfel încât de la data respectivă a început să curgă termenul de declarare a recursului.
Se constată, aşadar, că sunt neîntemeiate susţinerile recurentei, potrivit cărora termenul de declarare a recursului împotriva deciziei nr. 90/2008 începe să curgă de la data comunicării deciziei de completare nr. 163/2008.
Prin urmare, cererea de repunere în termen va fi respinsă, ca nefondată, iar drept consecinţă, recursul declarat de pârâta S.I.F. Muntenia împotriva deciziei civile nr. 90 din 18 martie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, va fi respins, ca tardiv introdus.
Analizând recursurile declarate de pârâţi împotriva ambelor decizii pronunţate în cauză de către Curtea de Apel Ploieşti, cu nr. 90 din 18 martie 2008 şi respectiv cu nr. 138 din 6 mai 2008, Înalta Curte, constată că, sunt întemeiate şi vor fi admise, avându-se în vedere următoarele argumente:
Potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
În sensul acestei dispoziţii legale, pârâta A.V.A.S., prin motivele de recurs, a invocat faptul că, instanţa de trimitere nu s-a conformat dispoziţiilor date prin Decizia civilă nr. 4737/2005, pronunţată în recurs de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, care a stabilit limitele rejudecării, în sensul că instanţa de apel trebuie să aibă în vedere, cu ocazia rejudecării, completarea probelor, susţinerile reclamantului şi apărările pârâţilor, natura juridică a bunului revendicat în dinamica existenţei sale şi transformările acestuia, numai după aceea putându-se aprecia asupra acţiunii în revendicare şi din perspectiva regulilor reparatorii instituite de legiuitor.
În urma rejudecării, instanţa de apel, s-a conformat, în parte, considerentelor deciziei de casare, în sensul că a dispus completarea probatoriului, cu înscrisuri şi proba testimonială, stabilind natura juridică a bunului revendicat în dinamica existenţei sale (cumpărare-reconstrucţie-naţionalizare-înstrăinare în cadrul procesului de privatizare) şi transformările acestuia, însă în ceea ce priveşte problema de drept dezlegată de instanţa de casare, respectiv aprecierea asupra acţiunii în revendicare cu care instanţele au fost învestite din perspectiva regulilor reparatorii instituite de legiuitor, se constată faptul că a fost ignorată de instanţa de rejudecare.
Cu alte cuvinte, Decizia de casare a trasat limitele rejudecării, în sensul că instanţa de apel trebuia să analizeze şi să soluţioneze acţiunea în revendicare şi din perspectiva legilor reparatorii instituite de legiuitor, respectiv Legea nr. 10/2001.
Instanţa de apel nu s-a conformat în privinţa acestui aspect esenţial în soluţionarea cauzei, cu atât mai mult cu cât acţiunea în revendicare a fost formulată de reclamant pe data de 14 august 2002, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar acesta a formulat notificări în baza acestei legi speciale cu caracter reparatoriu, notificări adresate Primăriei Ploieşti, Prefecturii Prahova, Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului Bucureşti, A.P.A.P.S. Ploieşti, SC P. SA Ploieşti şi Ministerului Industriilor Bucureşti, aflate la filele 191-202 în dosarul nr. 9572/2002 al Tribunalului Prahova.
În această privinţă, instanţa de apel, în urma rejudecării căii de atac, a analizat cererea în revendicare cu care a fost învestită numai prin prisma dreptului comun, soluţionând implicit, în aceeaşi direcţie, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâta A.V.A.S., încă din primă instanţă.
În acelaşi timp, instanţa de apel trebuia să-şi verifice competenţa materială pentru soluţionarea capătului de cerere din acţiune având ca obiect constatarea nulităţii absolute a actelor întocmite în cadrul procesului de privatizare, faţă de natura comercială a acestora, potrivit dispoziţiilor art. 3 pct. 4 şi art. 56 C. com., prevederi ce stipulează faptul că „vânzările şi cumpărările de acţiuni ale societăţilor comerciale sunt fapte obiective de comerţ, iar dacă un act este comercial numai pentru una dintre părţi, toţi contractanţii sunt supuşi în ceea ce priveşte acest act, legii comerciale".
Contractele respective au natură comercială, întrucât a fost încheiat în condiţiile legilor privatizării, respectiv OG nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998 şi Legea nr. 137/2002 cu modificările şi completările ulterioare.
În acest sens, prevederile art. 40 alin. (1) din această ultimă lege stipulează faptul că „cererile prin care se atacă o operaţiune sau un act prevăzut în prezenta lege şi/ori se valorifică un drept conferit de acestea, sunt de competenţa secţiilor comerciale ale tribunalelor.
De asemenea, prin Decizia civilă nr. 138 din 6 mai 2008 a Curţii de Apel Ploieşti s-a dispus completarea dispozitivului deciziei civile nr. 90 din 18 martie 2008, în sensul că s-a dispus constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni cu nr. 23 din 29 octombrie 1993 încheiat între S.I.F. Muntenia şi Asociaţia „P.P.P.", fără ca această din urmă persoană juridică, în calitate de parte contractantă, să fi fost citată în cauză.
În acelaşi timp, această decizie prin care a fost admisă cererea formulată de pârâta S.I.F. Muntenia S.A., privind completarea dispozitivului deciziei iniţiale nr. 90/2008, nu a fost motivată de instanţa de apel, astfel încât asupra modului de soluţionare a acestui capăt de cerere nu se poate exercita controlul judiciar.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte, constată că, deciziile recurate sunt afectate de motivele de casare prevăzute în art. 304 pct. 3, 7 şi 9 C. proc. civ., astfel încât în baza art. 312 alin. (3) teza ultimă C. proc. civ., pentru o soluţionare unitară a pricinii, vor fi admise toate recursurile declarate de pârâţi, vor fi casate ambele decizii recurate şi se va dispune trimiterea cauzei, spre rejudecarea apelului declarat de reclamanţi, la aceeaşi instanţă.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va pune în discuţia părţilor, competenţa materială privind soluţionarea capătului de cerere în constatare nulitate act, având în vedere natura comercială a actelor a căror nulitate absolută se invocă şi va dispune în consecinţă.
De asemenea, acţiunea în revendicare formulată de reclamantul D.C. şi continuată de moştenitorii acestuia, va fi analizată prin prisma considerentelor deciziei de casare anterioare, respectiv din perspectiva regulilor reparatorii instituite de legiuitor.
Totodată, se va aprecia asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare formulată de reclamant, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi din prisma considerentelor şi dispozitivului deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, decizie pronunţată ulterior deciziilor recurate.
În acelaşi timp se va verifica şi stadiul procedurii speciale a Legii nr. 10/2001, urmată de reclamant, în condiţiile în care la dosarul cauzei se află notificările formulate de acesta şi prin care a solicitat măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul aflat în litigiu, şi dacă procedura administrativă a fost încheiată, prin emiterea unei dispoziţii sau decizii, ca răspuns la notificările formulate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de repunere în termenul de recurs formulată de pârâta S.I.F. Muntenia SA şi respinge recursul declarat de această pârâtă împotriva deciziei nr. 90 din 18 martie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Admite recursurile declarate de pârâtele SC P. SA prin lichidator C.C. I.P.U.R.L., A.V.A.S. şi D.G.F.P. Prahova în nume propriu şi în numele Ministerului Economiei şi Finanţelor (în prezent Ministerul Finanţelor Publice), împotriva deciziei nr. 90 din 18 martie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi de pârâtele SC P. SA, prin lichidator C.C. I.P.U.R.L. şi S.I.F. Muntenia SA împotriva deciziei nr. 138 din 6 mai 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care le casează.
Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 624/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 500/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
