ICCJ. Decizia nr. 676/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 676/2010
Dosar nr. 5145/118/2006
Şedinţa publică din 5 februarie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi înregistrată la Tribunalul Constanţa la data de 21 decembrie 2006 reclamanta Academia Română a contestat în contradictoriu cu pârâţii Primăria oraşului Eforie prin primar şi Consiliul local al oraşului Eforie dispoziţia acestora nr. 455 din 23 octombrie 2006, solicitând modificarea acesteia în sensul că Academia Română are calitate de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul actului normativ menţionat.
În motivare a arătat că, potrivit Legii nr. 564/2004 pentru completarea art. 4 din Legea nr. 752/2001 privind organizarea şi funcţionarea Academiei Române „restituirea altor categorii de imobile, care au aparţinut Academiei Române, se face în condiţiile Legii nr. 10/2001, nefiindu-i aplicabile prevederile art. 3 alin. (2) din lege". Astfel, Primăria oraşului Eforie trebuia să soluţioneze favorabil cererea reclamantei şi să dispună restituirea în natură a imobilului situat în Eforie Nord, lotul nr. 977 în suprafaţă de 484 mp.
Prin sentinţa nr. 731 din 30 martie 2007 Tribunalul Constanţa a admis acţiunea, a anulat dispoziţia nr. 455 din 23 octombrie 2006 şi a obligat pe pârâţi la restituirea către reclamantă a lotului 977, în suprafaţă de 484 mp, situat în Eforie Nord.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că prin Decizia contestată primarul oraşului Eforie a respins cererea de restituire a imobilului cu motivarea că reclamanta nu a făcut dovada calităţii de proprietar al imobilului, neîncadrându-se în dispoziţiile art. 3, alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Instanţa a mai reţinut că reclamanta a dobândit calitatea de persoană îndreptăţită prin adoptarea Legii nr. 564/2004 pentru completarea Legii nr. 752/2001 pentru organizarea şi funcţionarea Academiei Române, că reclamanta a deţinut în proprietate pe lângă alte bunuri, imobilul în cauză, în baza testamentului olograf al defunctului G.H. şi că bunul poate fi restituit în natură.
Împotriva acestei hotărâri pârâţii au declarat apel susţinând că instanţa de fond a depăşit cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, pronunţându-se asupra a ceea ce nu s-a cerut. Prima instanţă a fost investită cu o acţiune în anularea/modificarea dispoziţiei nr. 455 din 23 octombrie 2006, emisă de Primarul oraşului Eforie, în temeiul Legii nr. 10/2001, cerere ce viza exclusiv reglementarea statutului reclamantei de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii conform art. 3 din Legea nr. 10/2001, nu şi cu soluţionarea pe fond a notificării ce viza restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 484 mp, reprezentând lotul 977 din Eforie Nord. Reclamanta nu a făcut dovada preluării abuzive a imobilului. Decizia Consiliului de Miniştri din anul 1948 nu constituie un act de preluare abuzivă, ci un mod de transmitere a dreptului de folosinţă asupra terenului reprezentând lotul nr. 977 către Ministerul Internelor. Instanţa de fond a greşit atunci când a dispus obligarea la restituirea în natură a imobilului în suprafaţă de 484 mp reprezentând lotul nr. 977, acest teren fund afectat de lucrările de sistematizare şi modernizare a traseului de cale ferată executată de-a lungul timpului în localitatea Eforie.
Prin Decizia nr. 186 C din 6 iulie 2009 Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pe pârâţi să restituie în natură reclamantei suprafaţa de 354 mp din lotul nr. 977 identificat ca fiind parcela 1 în schiţa anexă la expertiza J.N. A obligat pe pârâţi să emită dispoziţie cu propunere de acordare de despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru suprafaţa de teren de 130 mp, care nu poate fi restituită în natură, a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei şi a obligat-o pe reclamantă să plătească 1000 lei reprezentând supliment onorariu de expert.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut următoarele:
În legătură cu critica apelanţilor-pârâţi, care vizează depăşirea de către instanţă a limitelor învestirii, s-a reţinut că raţiunea adoptării Legii nr. 10/2001 constă în caracterul său profund reparatoriu, urmărind să înlătura prejudiciile suferite de foştii proprietari prin abuzurile săvârşite de stat. Reglementând modalitatea de exercitare a dreptului la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, această lege a instituit două etape: procedura necontencioasă şi procedura contencioasă. Prin dispoziţia nr. 455 din 23 octombrie 2006 Primarul oraşului Eforie a finalizat faza administrativă, iar reclamanta, nemulţumită de soluţia prin care a fost exclusă din categoria persoanelor beneficiare ale măsurilor reparatorii, a formulat contestaţie împotriva acesteia. împrejurarea că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat anularea/modificarea dispoziţiei în sensul stabilirii calităţii sale de persoană îndreptăţită, fără a solicita expres obligarea la restituirea în natură, nu are relevanţă în soluţionarea cererii, câtă vreme prin notificare s-a solicitat restituirea terenului, notificarea având caracterului unui act de declanşare a procedurilor de restituire administrative şi judiciare. Sesizată cu o contestaţie împotriva dispoziţiei emisă de unitatea deţinătoare instanţa analizează practic notificarea, verificând atât calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită cât şi modalitatea în care se impune reparaţia. Instanţa de judecată, în cadrul procedurii judiciare, are competenţa de a cenzura îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege de către unitatea deţinătoare si de a dispune asupra restituirii, sens în care s-a pronunţat Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţii Unite. De altfel, în ipoteza în care instanţa de fond s-ar fi limitat numai la anularea deciziei pârâtului emisă cu încălcarea legii şi ar fi dispus obligarea acestuia să emită o nouă decizie, s-ar fi adus o gravă încălcare a dreptului reclamantei la un proces caracterizat prin celeritate, iar dreptul său de proprietate ar fi fost afectat, nefiind realizat.
S-a mai reţinut că instanţa de fond a dezlegat judicios problema calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită să beneficieze de măsuri reparatorii. Reclamanta s-a legitimat ca proprietară a terenului în suprafaţă de 484 mp situat în oraşul Eforie, în baza testamentului olograf din 22 decembrie 1929 al numitului C.H. prin care se stabileşte ca instituie în favoarea Academiei Române legatul universal al întregii averii, alături de Decretul din 1929 publicat în M.Of. nr. 282 din 8 decembrie 1929, prin care Academia Română este autorizată să accepte donaţia făcută de C.H. Prin adresa nr. 1535/1991 oraşul Eforie a confirmat faptul că lotul nr. 977 a figurat înscris în evidenţele Circumscripţiei Fiscale oraş Eforie, în tabel cu proprietarii de terenuri din Eforie Nord în proprietatea Academiei Române până în anul 1937, ulterior nefiind declarat şi înscris.
Prin Legea nr. 564/2004 s-a dispus completarea art. 4 din Legea nr. 752/2001 privind organizarea şi funcţionarea Academiei Române, statuându-se că „restituirea altor imobile (altele decât terenurile agricole) care au aparţinut Academiei Române se face în condiţiile Legii nr. 10/2001. Prin urmare, în mod corect prima instanţă a reţinut că reclamanta are calitate de persoană îndreptăţită să beneficieze de măsuri reparatorii pentru imobilul - teren în suprafaţă de 484 mp situat în intravilanul oraşului Eforie.
In ce priveşte caracterul abuziv al preluării bunului instanţa a reţinut că soluţia primei instanţe este temeinică şi legală, Decizia Consiliului de Miniştri din 8 noiembrie 1948 nefiind un titlu valabil în raport de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 pentru deţinerea bunului de către stat si transmiterea lui în folosinţa Ministerului de Interne.
Privarea reclamantului de proprietate, fără o despăgubire, precum şi transmiterea în folosinţa Ministerului de Interne este o măsură contrară Constituţiei din 1948 şi dispoziţiilor art. 480 C. civ., iar imobilul se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv, conform art. 2 lit. (1) din Legea nr. 10/2001. Pârâtul nu a dovedit existenţa unui titlu valabil pentru deţinerea bunului. Inexistenţa unui act formal de preluare a terenului din proprietatea Academiei Române şi deţinerea lui în prezent de către unitatea administrativ-teritorială constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă a bunului, care nu a fost răsturnată de pârât.
În legătură cu critica ce vizează imposibilitatea restituirii în natură a întregului teren ce a constituit lotul nr. 977 s-a reţinut că este fondată. Din expertiza efectuată în cauză s-a reţinut că lotul nr. 977 în suprafaţă de 484 mp a fost identificat la ieşirea din localitatea Eforie Nord spre localitatea Eforie Sud, la est de intersecţia DN 39 şi este parţial afectat de carosabilul drumului naţional DN 39 (E 87) - suprafaţa de 42 mp, acostamentul drumului naţional DN 39 (E 87) - 76 mp, gard viu de protecţie a drumului naţional - 12 mp şi spaţiu verde aflat în proprietatea Oraşului Eforie - mp.
Conform dispoziţiilor art. 10 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, în cazul imobilelor preluate abuziv persoana îndreptăţită beneficiază de restituirea în natură pentru terenul liber. Dacă terenul nu este liber, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent. S-a reţinut fondată susţinerea în sensul că terenul nu poate fi restituit integral în natură, în condiţiile în care, din constatările din teren şi din înscrisuri rezultă că actuala destinaţie a unei suprafeţe de 130 mp din teren intră în categoria de amenajări de utilitate publică, aşa cum e prevăzută de art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. Situaţia accesului la drumul public al proprietarului terenului restituibil în natură şi regimul construcţiilor în zona de protecţie a drumului public, a mai reţinut instanţa, urmează a ti soluţionate conform legislaţiei în vigoare, după restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 354 mp.
În ce priveşte suprafaţa de teren de 130 mp, ce nu poate fi restituită în natură, fiind afectată de utilităţi publice, s-a dispus obligarea pârâţilor la emiterea dispoziţiei motivate cu propunere de acordare de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Împotriva acestei decizii pârâţii au formulat recurs invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
1. Conform art. 29 alin. (6) C. proc. civ. ,,În toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii dedus judecăţii".
Recurenţii susţin încălcarea principiului consacrat în acest articol, arătând că instanţa a fost învestită cu cerere de modificare a dispoziţiei nr. 455/2006, cerere care tinde la stabilirea calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii conform art. 3 din Legea nr. 10/2001. Faţă de obiectul cererii , arată recurenţii, atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au depăşit limitele învestirii şi au dat altceva decât s-a cerut, atunci când au dispus restituirea în natură a terenului.
2. In mod greşit s-a apreciat asupra modului în care a fost preluat imobilul de către stat. Nu orice bun poate fi restituit în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ci numai cele preluate abuziv. Chiar dacă sunt depuse la dosar înscrisuri care atestă faptul că lotul 977 a figurat înscris în evidenţele Circumscripţiei fiscale a oraşului Eforie în proprietatea Academiei Române, evidenţa se opreşte în anul 1937. In lipsa unei dovezi că dreptul de proprietate a existat în favoarea Academiei şi la momentul preluării abuzive, reclamanta nu poate beneficia de măsuri reparatorii. Nu s-a depus nici un act juridic care să ateste deţinerea proprietăţii de către persoana îndreptăţită la data preluării abuzive, aşa cum prevede art. 23.1 lit. d) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. Decizia Consiliului de Miniştri din anul 1948 atestă transmiterea dreptului de folosinţă a terenului către Ministerul Internelor.
3. Identificarea terenului nu s-a făcut corect, în a doua variantă, cea acceptată de instanţă, expertul identificând terenul într-un alt loc. Solicitarea de a se efectua o nouă expertiză a fost respinsă. In prima variantă a raportului de expertiză terenul apare ca fiind ocupat în întregime. Modalitatea în care a fost dispusă restituirea în natură intră în contradicţie cu prevederile art. 71 din OUG nr. 114/2007 pentru modificarea si completarea OUG nr. 195/2005 privind protecţia mediului.
Prin întâmpinare reclamanta a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente.
1. Potrivit deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţii Unite, revine instanţei de judecată competenţa de a soluţiona pe fond acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
O astfel de soluţie se impune în cadrul plenitudinii de jurisdicţie a instanţei nelimitată în această materie prin vreo dispoziţie legală.
Reluarea procedurilor cu caracter administrativ ar contraveni si principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, principiu consacrat prin art. 6, par. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, la care România a devenit parte.
In speţă nu ne aflăm în situaţia refuzului entităţii de a soluţiona notificarea, ci în situaţia respingerii notificării, ceea ce , din perspectiva unei cereri de chemare în judecată, are aceleaşi consecinţe, instanţei revenindu-i obligaţia de a verifica atât calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită, cât şi natura măsurilor reparatorii care i se cuvin; în speţă reclamanta a solicitat să i se recunoască calitatea de persoană îndreptăţită şi să i se restituie în natură imobilul.
Aşa fiind, nu se poate reţine că instanţa şi-a depăşit limitele învestirii, reţinând că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită si pronunţându-se cu privire la suprafaţa de teren ce poate fi restituită în natură; cu privire la suprafaţa de teren ce nu poate fi restituit în natură i-a obligat pe pârâţi să facă propuneri de acordare de despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
2. Pe baza probelor administrate, instanţa a reţinut, ca situaţie de fapt că imobilul a aparţinut reclamantei , în baza unui testament lăsat de defunctul C.H.
Este adevărat că, evidenţele acestei situaţii de fapt se opresc în anul 1937, aşa cum susţin recurenţii, dar nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că imobilul ar fi fost înstrăinat de reclamantă în perioada 1937-1948 sau că la data preluării de către stat ar fi avut un alt proprietar.
Ca atare, la situaţia de fapt reţinută, care nu poate fi reapreciată în recurs faţă de dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. , legea a fost corect aplicată.
3. Modul de interpretare a probelor sau refuzul de a încuviinţa o probă - în speţă o nouă expertiză, nu se încadrează în textul de lege menţionat, motiv pentru care cea de-a treia critică nu va fi analizată de instanţa de recurs.
Pentru considerentele expuse, recursul va fi respins în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii Consiliul local al oraşului Eforie şi Primarul oraşului Eforie împotriva deciziei nr. 186 C din 6 iulie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi 5 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 680/2010. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 673/2010. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
