ICCJ. Decizia nr. 6379/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6379/2010
Dosar nr. 1799/36/2006
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Constanţa, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 1943 din 30 noiembrie 2005, a admis acţiunea formulată de reclamantul B.I. în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Constanţa, a anulat dispoziţia nr. 1722 din 15 mai 2005 emisă de acesta din urmă şi l-a obligat să emită decizie sau dispoziţie motivată privind acordarea măsurilor reparatorii referitoare la imobilul situat în Constanţa, str. Ştefan cel Mare, către reclamantul B.I., reprezentând restituirea in natură sau plata în echivalent.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut următoarele:
Prin notificarea nr. 883, comunicată prin B.E.J. - S.C.A., reclamantul B.I. a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Constanta, str. Ştefan cel Mare.
În urma analizării notificării, Primarul municipiului Constanţa a emis dispoziţia nr. 1722 din 16 mai 2005, prin care a respins cererea de restituire în natură a imobilului pentru nedovedirea dreptului de proprietate şi a calităţii de moştenitor.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptăţite, în înţelesul legii, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, şi persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării in mod abuziv a acestora.
Reclamantul a făcut dovada calităţii de moştenitor de pe urma autorului său, B.G., cu acte de stare civilă şi certificatul de calitate de moştenitor.
Din cuprinsul adresei din 29 martie 1999 emisă de Direcţia Patrimoniu din cadrul Primăriei municipiului Constanţa a rezultat că imobilul situat în Constanţa, str. Ştefan cel Mare, a fost cuprins în planul cadastral al oraşului din anii 1936-1938, registrul de proprietăţi vol. I, la nr. crt. 1984, consemnat în careul 316, lot 7-8 si 13-14, proprietatea numiţilor B.G. şi I.
Constatând că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 3 din Legea nr. 10/2001, instanţa a admis acţiunea şi a anulat dispoziţia nr. 1722 din 16 mai 2005 emisă de Primarul municipiului Constanţa, în sensul celor menţionate în dispozitivul hotărârii, redat mai sus.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Primarul municipiului Constanţa, apel care a fost admis prin decizia civilă nr. 269/ C din 23 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Instanţa a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâtul să restituie în natură reclamantului imobilul situat în municipiul Constanţa, str. Ştefan cel Mare, compus din teren în suprafaţă de 753,39 m.p. din suprafaţa totală de 1.427,30 m.p. identificată de expert ing. B.D. în limitele A.B.C.D., conform planului de situaţie anexă la raportul de expertiză, precum şi a construcţiilor notate C1, C2 (cu excepţia locuinţei înstrăinate conform contractului de vânzare-cumpărare din 27 decembrie 1996), C3, C4, C5 (cu excepţia locuinţei înstrăinate conform contractului de vânzare-cumpărare din 23 martie 1998), C6, C7 şi C8.
A fost obligat pârâtul să propună acordarea, către reclamant, de despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 pentru suprafaţa de 604,67 m.p., situată în str. Cuza Vodă şi pentru suprafeţele aferente construcţiilor înstrăinate, de 69,24 m.p., precum şi pentru locuinţele vândute conform contractelor de vânzare-cumpărare menţionate.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate.
S-a respins cererea de obligare a intimatului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut că motivele de apel formulate sunt, în parte, întemeiate, în ce priveşte modalitatea de determinare, în cadrul procesului, a întinderii şi compunerii imobilului ce a făcut obiectul notificării, cât şi în privinţa stabilirii cu claritate a măsurilor reparatorii ce se impun.
Instanţa de fond a statuat corect asupra calităţii de persoană îndreptăţită a reclamantului B.I., având în vedere că acesta se legitimează, în baza certificatului de calitate de moştenitor din 30 iulie 2002 eliberat de B.N.P. - A.O., ca moştenitor legal al antecesorilor B.G. - tată (decedat la 23 februarie 1978) şi B.I. - unchi patern (decedat la 23 martie 1975), care figurează ca titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Constanţa, str. Ştefan cel Mare, în anexa la Decretul nr. 92/1950 pentru judeţul Constanţa.
În mod corect, judecătorul fondului a apreciat că, în speţă, sunt incidente, în absenţa altor probe contrarii, dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, conform cu care: „existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive”, cât şi cele ale alin. (2), care dispun că „în aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar”.
Critica referitoare la nedovedirea calităţii de persoană îndreptăţită a reclamantului este neîntemeiată, aceasta fiind probată, în accepţiunea dată de art. 4 din Lege, precum şi existenţa dreptului de proprietate pentru imobilul în litigiu, în temeiul căruia a iniţiat demersurile prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Susţinerile apelantului pârât au fost apreciate ca fondate în măsura în care, stabilind cu certitudine calitatea şi legitimarea procesuală activă a reclamantului, instanţa de fond nu a stăruit, chiar în prezenţa opoziţiei părţilor, în a determina limitele acestui drept şi a identifica neechivoc amplasamentul actual şi afectaţiunea imobilului, precum şi măsurile reparatorii concrete care se pot dispune în speţă.
A impune autorităţii deţinătoare emiterea dispoziţiei, dar cu abilitarea discreţionară a acesteia de a stabili care este imobilul ce face obiectul notificării şi dacă poate fi restituit sau nu în natură (integral ori parţial) nu constituie o dezlegare definitivă a raportului litigios, motiv pentru care s-a şi impus completarea probatoriului pe aceste aspecte.
Astfel, expertiza efectuată în cauză a stabilit că imobilul revendicat se află în configuraţia actuală dată de imobilele din Constanţa, str. Ştefan cel Mare şi din str. Cuza Vodă, corespunzătoare loturilor 7 şi 8 din careul 316, menţionat în registrul de proprietăţi din anii 1936-1938 (actual Ştefan cel Mare) şi respectiv, loturilor 13 şi 14 din acelaşi careu (actual str. Cuza Vodă).
S-a consemnat că actualele vecinătăţi ale imobilului sunt: la N - str. Ştefan cel Mare pe 28 m; la S - str. Cuza Vodă pe 28 m; la E - proprietatea statului pe 30,95 m şi Şcoala gen. nr. 25 pe 20,30 m; la V - proprietatea statului pe 50,70 m.
Terenul astfel identificat a fost măsurat ca având 1.427,30 m.p., pe care au fost regăsite mai multe construcţii, notate ca fiind C1 - C8, cu afectaţiune de spaţiu comercial sau de locuinţă.
Având în vedere că expertiza nu a fost contestată de niciuna dintre părţi sub aspectul stabilirii actualei configuraţii a imobilului solicitat, au fost administrate probe cu privire la regimul juridic actual al terenului şi al construcţiilor situate pe acesta. Aceste date au fost comunicate prin adresa din 11 noiembrie 2009 a R.A.E.D.P.P. Constanţa şi prin adresa din 13 noiembrie 2009 a Primăriei municipiului Constanţa - Direcţia Patrimoniu.
Conform acestor înscrisuri, poate face obiectul restituirii în natură, în acord cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 7 din Legea nr. 10/2001 republicată, doar terenul în suprafaţă de 753,39 m.p. din totalul de 1.427,30 m.p. (identificat de exp. ing. B.D. în limitele A.B.C.D. conform planului de situaţie anexă la raportul de expertiză), iar nu şi diferenţa de 604,67 m.p. aferentă terenului de sport al Şcolii gen. nr. 25 şi nici cel de 69,24 m.p. aferent locuinţelor înstrăinate conform Legii nr. 112/1995 (contractul de vânzare-cumpărare din 27 decembrie 1996 încheiat cu proprietarul S.V. pentru 22,30 m.p. şi contractul de vânzare-cumpărare din 23 martie 1998 încheiat cu proprietarii P.I. şi M. pentru 46,94 m.p.).
Terenul de 604,67 m.p. care, potrivit datelor comunicate de Direcţia Patrimoniu, este inclus în domeniul public al municipiului, conform H.C.L.M. din 26 octombrie 2000 (poz. 60), nu poate fi considerat ca fiind „liber”, astfel cum a susţinut intimatul, şi nu poate constitui obiect al restituirii în natură pentru considerentul evocat de aceeaşi parte, în sensul ca nu ar fi util unităţii de învăţământ în incinta căruia se regăseşte.
Art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, ca şi pct. 10 din Normele metodologice de aplicare unitară a prevederilor acesteia, aprobate prin H.G. nr. 250/2007 exclud de la restituirea în natură acele terenuri afectate unei utilităţi publice şi necesare deservirii nevoilor comunităţii; or, afectaţiunea neechivocă a acestei suprafeţe, ca spaţiu alocat unităţii de învăţământ şi aflat în perimetrul împrejmuit al şcolii, astfel cum a arătat şi expertiza, înlătură susţinerile intimatului cu privire la caracterul de „teren liber” supus regulii prevalente a restituirii în natură.
Cât priveşte terenul aferent construcţiilor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, această măsură - a exceptării lui de la norma imperativă a art. 7 alin. (1) din Lege - rezultă din prevederea cuprinsă în alin. (5) al aceluiaşi text.
Referitor la construcţiile identificate prin expertiză, s-a reţinut că apartenenţa lor la regimul juridic evocat de intimatul reclamant nu a fost contestată în proces, astfel că preluarea acestora prin efectul Decretului nr. 92/1950 fiind abuzivă, generează aplicarea măsurii reparatorii a restituirii lor în natură - cu excepţia arătată, a locuinţelor vândute către foştii proprietari.
Conform art. 274 C. proc. civ., faţă de soluţia pronunţată asupra căii de atac promovate, care exclude ipoteza culpei procesuale a intimatului, a fost respinsă cererea apelantului, de obligare a acestuia la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Primarul municipiului Constanţa, criticând-o din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
1. Instanţa de apel, rejudecând, a acordat mai mult decât s-a cerut prin cererea de chemare in judecată.
Astfel, deşi prin contestaţia formulata împotriva dispoziţiei nr. 1722 din 16 mai 2005, reclamantul a solicitat, ca urmare a anulării acestui act, restituirea in natură a imobilului in litigiu, aceasta fiind şi unica solicitare din cuprinsul notificării nr. 883 din 26 iunie 2001, instanţa de apel a obligat pe pârât sa propună acordarea de despăgubiri in condiţiile Legii nr. 247/2005 - Titlul VII.
Interpretarea instanţei de apel lipseşte de eficienţă dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., care stabilesc, în mod clar, că instanţele au îndatorirea de a dezlega, strict, obiectul cererii cu care au fost învestite.
Or, dacă cererea de chemare în judecată are, ca unic obiect, restituirea în natură şi nu a suferit precizări sau modificări sub acest aspect, nu există text de lege expres care sa permită instanţei de judecată să se pronunţe asupra altui obiect, fie chiar şi asupra unuia care ar deriva din imposibilitatea restituirii bunului in natură, procesul civil fiind guvernat de principiul disponibilităţii părţilor.
2. În ce priveşte calitatea de persoană îndreptăţită, instanţa de apel, în mod nejustificat, a apreciat criticile pârâtului ca fiind nefondate, considerând ca s-au făcut dovezi îndestulătoare în acest sens.
Astfel, chiar dacă analiza notificării formulate in baza Legii nr. 10/2001 se face in faţa instanţei de judecata, această împrejurare nu este de natură a permite eludarea dispoziţiilor exprese ale acestui act normativ referitor la regimul probei cu înscrisuri.
În acest sens, reclamantul nu a depus actele de stare civilă pentru autorii săi si nici certificatul de calitate de moştenitor în forma cerută de Legea nr. 10/2001, motiv pentru care recurentul consideră că nu s-a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită a acestuia.
3. În mod incorect a fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată către apelantul pârât, apreciindu-se că nu sunt incidente dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
Reclamantul poartă culpa procesuală a declanşării litigiului, respectiv a necesitaţii reformării hotărârii primei instanţe, atât timp cât a refuzat administrarea, în acea fază procesuală, a probei cu expertiză tehnică de specialitate in vederea identificării imobilului.
Dacă o astfel de probă ar fi fost administrată încă de la momentul judecării cauzei în primă instanţă, aceasta ar fi avut posibilitatea pronunţării unei hotărâri în conformitate cu realitatea şi nu să procedeze la restituirea în natură a unei suprafeţe de teren de peste 600 m.p., care nu era liberă, în accepţiunea dată de Legea nr. 10/2001.
Recurentul a solicitat admiterea recursului şi, în principal, modificarea, în tot, a deciziei recurate, în sensul respingerii acţiunii ca nefondată, iar, în subsidiar, modificarea parţială a deciziei civile, în sensul celor argumentate anterior.
Analizând decizia civilă atacată din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ. pentru primul motiv de recurs şi a pct. 9 pentru motivele de nelegalitate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Contrar celor afirmate de recurent, nu se poate reţine încălcarea, de către instanţa de apel, a principiului disponibilităţii părţilor care guvernează procesul civil, conform dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în sensul lui ultra petita (instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut).
Această ipoteză a motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. îşi găseşte aplicare în condiţiile în care instanţa, în absenţa cererii părţii, a acordat mai mult decât a constituit obiectul cererii deduse judecăţii, ceea ce nu este cazul în speţă.
Astfel, obiectul litigiului îl reprezintă contestaţia formulată împotriva dispoziţiei nr. 1722 din 16 mai 2005 emisă de Primarul municipiului Constanţa, în cadrul căreia s-a solicitat anularea actului menţionat şi restituirea în natură a imobilului ce a aparţinut autorilor reclamantului.
În cazul în care această formă de reparaţie nu este posibilă, in tot sau în parte, instanţa are obligaţia de a se pronunţa asupra măsurilor reparatorii prin echivalent, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevede, în forma actuală (ca şi în cea de la data intrării sale în vigoare), că: „În cazul în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”.
În acelaşi sens, în art. 26 alin. (1) din actul normativ indicat se prevede că: „ Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv…”.
Prin urmare, şi dacă nu există cerere din partea notificatorului în ceea ce priveşte acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, entitatea învestită cu soluţionarea notificării sau, după caz, instanţa de judecată, în exercitarea controlului asupra dispoziţiei contestate, are obligaţia, dacă restituirea în natură nu este posibilă, să se pronunţe asupra reparaţiei în echivalent, în măsura în care constată incidenţa Legii nr. 10/2001 în cauză şi calitatea părţii, de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii stabilite de legea enunţată.
Aceasta faţă de caracterul legal al obligaţiei stabilite în sarcina entităţii învestite cu soluţionarea notificării, respectiv a instanţei, în cazul sesizării acesteia, dar şi de caracterul reparator al Legii nr. 10/2001, care, în ipoteza imposibilităţii restituirii în natură a bunurilor ce cad sub incidenţa sa, trebuie să asigure o formă de reparaţie efectivă persoanelor îndreptăţite.
Obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă, cum s-a arătat deja, anularea dispoziţiei contestate privind anumite bunuri, în legătură cu care reclamantul trebuie să se conformeze dispoziţiilor procedurale de învestire a instanţei, forma de reparaţie fiind doar consecinţa juridică subsecventă modalităţii de soluţionare a contestaţiei.
Nu se poate reţine, în concluzie, încălcarea principiului disponibilităţii părţilor, care, în principiu, permite doar acestora stabilirea obiectului dedus judecăţii, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în forma ultra petita.
2. Critica referitoare la nedovedirea calităţii de persoană îndreptăţită a reclamantului la măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, determinat de faptul că nu s-ar fi depus înscrisuri privind calitatea sa de moştenitor al foştilor proprietari deposedaţi de bun, nu mai poate fi analizată de prezenta instanţă faţă de actuala structură a recursului. Astfel, în prezent, recursul este configurat ca o cale de atac extraordinară, care permite numai examinarea motivelor de nelegalitate ale deciziei recurate, iar nu şi reevaluarea situaţiei de fapt în raport de probele administrate în cauză, în urma abrogării motivului de casare care permitea o asemenea examinare (art. 304 pct. 11 C. proc. civ.), abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Curtea a confirmat soluţia primei instanţe sub aspectul dovedirii calităţii reclamantului, de persoană îndreptăţită la restituire în temeiul actului normativ menţionat, reţinând că acesta a probat calitatea sa de moştenitor legal al foştilor proprietari deposedaţi de stat, B.G. şi B.I., potrivit certificatului de calitate de moştenitor din 30 iulie 2002, eliberat de B.N.P. - A.O.
Acesta reprezintă un aspect al situaţiei de fapt, care nu mai poate fi combătut de recurent, în sensul inexistenţei înscrisurilor doveditoare cu privire la calitatea de moştenitor al proprietarilor iniţiali în persoana reclamantului, pentru argumentele deja arătate.
3. Nici motivul de recurs privind greşita neacordare a cheltuielilor de judecată în favoarea apelantului pârât, raportat la dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., nu este întemeiat.
Astfel, deşi, s-a admis apelul declarat de pârât, soluţia acestei instanţe este, în realitate, favorabilă reclamantului, iar nu pârâtului şi, ca atare, notificatorul nu poate fi considerat „parte căzută în pretenţii” în faza procesuală a apelului şi, în asemenea condiţii, nu poate să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată către adversar.
Prima instanţă a dispus, în urma admiterii acţiunii şi anulării dispoziţiei contestate, obligarea pârâtului să emită dispoziţie privind acordarea măsurilor reparatorii, în natură sau în echivalent, în legătură cu imobilul în litigiu, fără să stabilească forma de reparaţie cuvenită, în timp ce Curtea, admiţând calea de atac exercitată de pârât împotriva hotărârii Tribunalului, a stabilit şi forma de reparaţie.
Aceasta implică, pentru reclamant, eliminarea fazei ulterioare procesului, respectiv cea în care unitatea deţinătoare a imobilului trebuia să se conformeze dispoziţiei primei instanţe şi să emită dispoziţie privind măsurile reparatorii cuvenite părţii indicate (cu condiţia, în mod neîndoielnic, ca sentinţa să fi rămas irevocabilă). Or, emiterea dispoziţiei presupunea trecerea unui nou interval de timp pentru reclamant, care s-ar fi aflat în ipoteza de a-şi fi valorificat dreptul la măsuri reparatorii mai târziu, cu posibilitatea de a nu fi fost mulţumit de conţinutul reparaţiei stabilite de unitatea deţinătoare şi, în consecinţă, de a sesiza din nou, instanţa de judecată, cu contestaţie.
În plus, este fără dubiu că decizia recurată în prezentul dosar este favorabilă reclamantului, din moment ce acesta nu a exercitat recurs împotriva hotărârii menţionate.
Neacordarea cheltuielilor de judecată este corectă şi determinat de faptul că pârâtul a contestat, pe tot parcursul procesului, dreptul reclamantului la măsuri reparatorii, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea fiind respinsă, potrivit dispoziţiei Primarului, deoarece nu s-ar fi dovedit, în cauză, dreptul de proprietate şi calitatea de moştenitor a părţii.
Or, instanţa a recunoscut întrunirea acestor cerinţe, în speţă, ceea ce a generat admiterea acţiunii şi stabilirea măsurilor reparatorii, în natură şi în echivalent, în favoarea reclamantului, astfel încât acesta din urmă, iar nu pârâtul, este partea care a câştigat procesul.
În concluzie, nu poate fi obligat la cheltuieli de judecată către pârât, în condiţiile art. 274 C. proc. civ., soluţia dată apelului fiind corectă, ca tehnică de redactare, întrucât Curtea a schimbat în parte sentinţa (ceea ce implica admiterea căii de atac exercitată de pârât), dar favorabilă exclusiv reclamantului.
Cât priveşte cauza efectuării cheltuielilor de judecată de către pârât, şi anume refuzul reclamantului de a se întocmi, în primă instanţă, un raport de expertiză pentru identificarea imobilului în litigiu şi restituirea, prin sentinţă, a unui teren care nu era liber de construcţii, în sensul Legii nr. 10/2001, şi aceste susţineri sunt neîntemeiate.
Singurele cheltuieli efectuate de pârât, în apel, vizează onorariul de avocat în cuantum de 200 lei (fila 5 dosar apel), iar nu onorariul de expertiză în cuantum de 500 de lei, care a fost achitat de către intimatul reclamant (fila 177 dosar apel).
De asemenea, restituirea în natură, prin sentinţă, a unui teren care nu ar fi fost liber de construcţii şi care ar fi generat, astfel, exercitarea apelului de către pârât, reprezintă o susţinere neadevărată deoarece, după cum s-a mai arătat, prin hotărârea primei instanţe nu s-a dispus, în mod concret, asupra niciuneia dintre formele de reparaţie prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte constată că recursul pârâtului este nefondat, instanţa de apel pronunţându-se în limitele de învestire şi cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, atât cât priveşte obligaţia de a stabili forma de reparaţie în echivalent pentru partea din imobil imposibil de restituit în natură, cât şi în legătură cu neaplicarea art. 274 C. proc. civ. în favoarea apelantului pârât.
În consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 6 şi 9 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Constanţa împotriva deciziei civile nr. 269/ C din 23 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6378/2010. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 6360/2010. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
