ICCJ. Decizia nr. 6382/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6382/2010
Dosar nr. 2737/40/2008
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 569 din 30 aprilie 2009, Tribunalul Botoşani, secţia civilă, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta G.A., în contradictoriu cu pârâta Comuna Albeşti - prin Primar.
A obligat Comuna Albeşti - prin Primar să restituie, în proprietatea reclamantei G.A., suprafaţa de 3,258 ha teren individualizată în schiţa anexă la raportul de expertiză, ce face parte integrantă din prezenta, prin punctele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, şi colorată cu portocaliu, situată în p.c. 468 C.C. din Albeşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 535/2003 a Tribunalului Botoşani, irevocabilă prin decizia nr. 3320/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au fost obligate SC A. SA Albeşti şi Primăria comunei Albeşti să restituie reclamantei suprafeţele de teren de 7.519,01 m.p. şi 8.751,70 m.p. aferente vilei cu optsprezece camere, ce a aparţinut autorilor reclamantei, I.P.B. şi E.P.B. S-a avut în vedere raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat de către expertul Ţ.C.
Aşa cum a arătat pârâta, G.A. a intrat, efectiv, în posesia unei suprafeţe totale de 1,62 ha teren aferentă imobilului cu optsprezece camere.
Conform notificărilor ataşate la dosar, la filele 17 şi 23, reclamanta a solicitat Ministerului Finanţelor Publice şi Prefecturii Botoşani restituirea în totalitate a imobilului deţinut de autorii ei sus-menţionaţi.
Potrivit procesului verbal aflat în copie, la filele 6-9, aceştia au deţinut, în intravilanul comunei Albeşti, o suprafaţă de 5 ha aferentă vilei cu optsprezece camere, în care era inclusă şi un parc.
Expertul desemnat în cauză a constatat că diferenţa de 3,4 ha teren aferentă vilei nu este liberă de construcţii, astfel că nu se poate restitui.
Primăria comunei Albeşti, prin adresa din 3 octombrie 2008, a precizat că urmează să propună reclamantei un amplasament situat în extravilan, iar în cazul în care nu va accepta oferta, aceasta ar trebui să primească o dispoziţie de acordare de despăgubiri.
În raportul de expertiză, C.M. a precizat că Primăria comunei Albeşti i-a indicat o suprafaţă de teren situată în intravilanul localităţii Albeşti, cât şi în imediata apropiere, de 21.718 m.p. În plus, expertul a constat că, în p.c. 468, suprafaţa de teren totală ce poate fi restituită este de 32.580 m.p., acceptată de reclamantă, concluzionând că tot acest teren poate fi retrocedat, dat fiind faptul că nu este ocupat de construcţii.
Potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptăţită poate formula plângere împotriva dispoziţiei emise de unitatea deţinătoare, acest articol fiind interpretat, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că persoana îndreptăţită se poate adresa direct instanţei de judecată, solicitând pronunţarea unei hotărâri pe fondul problemei, chiar dacă aceasta nu i-a emis dispoziţie, apreciindu-se că această poziţie adoptată de instituţia implicată în retrocedarea imobilului echivalează cu o respingere de facto a notificării depuse.
Primăria Albeşti, conform adresei arătate mai sus, nu a contestat dreptul reclamantei la restituirea în natură a fostei proprietăţi, dar a precizat că aceasta nu mai este liberă de construcţii, astfel că a propus acordarea unei suprafeţe de teren echivalente în intravilanul comunei Albeşti sau în imediata apropiere.
Deşi a indicat suprafaţa totală de 21.718 m.p. teren, instanţa a constatat că, în p.c. 468 C.C., este liberă de construcţii o suprafaţă totală de 32.580 m.p., identificată de expert în schiţa anexă la raportul de expertiză prin punctele 1, 2, 3, 4, 5 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, şi, ca urmare, a admis solicitarea reclamantei şi a obligat Comuna Albeşti, prin Primar, să restituie, în proprietatea reclamantei G.A., suprafaţa de 3,258 ha teren individualizat în schiţa anexă la raportul de expertiză, situat în p.c. 468 C.C. din Albeşti.
La pronunţarea soluţiei, instanţa a reţinut şi dispoziţiile art. 16 alin. (22) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care arată că deciziile/dispoziţiile sau, după caz, ordinele de acordare de despăgubiri vor fi însoţite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii, în compensare, total sau parţial, a unor alte bunuri sau servicii disponibile, deţinute de entitatea învestită cu soluţionarea notificării şi, respectiv ale art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care arată că primarii sau, după caz, conducătorii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor au obligaţia să afişeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârşitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile şi/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare.
Aceste prevederi arată că, chiar în situaţia în care persoana îndreptăţită nu poate beneficia de restituirea în natură a fostei proprietăţi, primează restituirea în echivalent a unor bunuri disponibile la nivelul unităţii deţinătoare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul, susţinând, în esenţă, că nu poate să fie restituită, reclamantei, întreaga suprafaţă de teren în p.c. 468 deoarece, pe o parte din amplasament, au fost puse în posesie alte persoane, în anul 2003, propunerea Comisiei locale Albeşti fiind validată de către Comisia judeţeană de fond funciar Botoşani, prin hotărârea nr. 15 din 25 iulie 1991. A propus reclamantei spre restituire doar suprafaţa de 2,1718 ha teren, iar suprafaţa de 1,2288 ha în extravilanul comunei, în p.c. 452/18.
Curtea de Apel Suceava, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia civilă nr. 129 din 29 octombrie 2009, a admis apelul declarat de pârâtul A.M., în calitate de Primar al comunei Albeşti, judeţul Botoşani, împotriva sentinţei civile nr. 569 din 30 aprilie 2009, pronunţată de Tribunalul Botoşani.
A schimbat, în parte, sentinţa civilă, în sensul că a menţinut dispoziţia de admitere, în parte, a acţiunii; a obligat Comuna Albeşti - prin Primar să restituie, în proprietatea reclamantei G.A., suprafaţa de 21.718 m.p., situată în p.c. 468 C.C. şi compusă din două parcele, prima, în suprafaţă de 12.035 m.p., între punctele 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, şi a doua, în suprafaţă de 9.665 m.p., între punctele 1, 2, 3, 17, aşa cum sunt identificate de expertul C.M. în schiţa anexă la raportul de expertiză topo efectuat în cauză (fila 76 dosar fond).
A constatat că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferenţa de 12.282 m.p. teren.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:
Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care, pe terenurile preluate abuziv, s-au edificat noi construcţii, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămasă liberă, iar, pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
Alin. (10) al aceluiaşi articol arată că măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite de către entitatea investită cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile legii. Obligaţia de a oferi bunuri în compensare sau de a propune despăgubiri este stabilită prin legea specială, în art. 26 alin. (1), în sarcina entităţii învestite cu soluţionarea notificării.
Din redactarea textelor menţionate rezultă că, în ceea ce priveşte bunurile acordate în compensare, trebuie să existe acordul ambelor părţi implicate, respectiv entitatea notificată şi persoana îndreptăţită.
Legiuitorul foloseşte sintagma „bunuri sau servicii oferite de către entitatea investită” şi impune acordul persoanei îndreptăţite cu privire la acestea, opţiunile fiind limitate, de lege, doar la lista bunurilor disponibile pe care entitatea învestită are obligaţia să o întocmească, în conformitate cu prevederile art. 16.9 din Hotărârea nr. 128 din 6 februarie 2008 privind modificarea şi completarea Normelor metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
În aceste condiţii, în cauza de faţă, pârâta a propus o variantă de compensare, iar, în măsura în care reclamanta nu şi-a exprimat acordul cu privire la ofertă, legea îi dă posibilitatea de a obţine despăgubiri. Cum reclamanta nu a fost de acord să primească diferenţa de 12.282 m.p. teren în extravilan, în p.c. 452/18, în mod nelegal prima instanţă a obligat pârâta să restituie terenul în compensare integral în p.c. 468.
Împotriva acestei decizii, reclamanta G.A. a declarat recurs, criticând-o pentru următoarele motive:
1. Decizia instanţei de apel este nelegală deoarece aceasta a acordat ceea ce nu s-a cerut, respectiv masuri reparatorii prin echivalent pentru diferenţa de 12.282 mp, deşi reclamanta a solicitat restituirea în natură a întregii suprafeţe de teren din intravilan, ce a aparţinut autorilor săi.
De asemenea, s-a restituit, în natură, o suprafaţă de 21.718 mp, situată în doua parcele diferite, ceea ce face ca valoarea acestui teren să se reducă şi mai mult.
2. Nu s-a dovedit imposibilitatea atribuirii în compensare, total sau parţial, a unor alte bunuri disponibile, deţinute de Primărie, pentru a se ajunge la varianta alternativă a acordării de despăgubiri.
Prin decizia instanţei de apel, suprafaţa de 12.282 mp a fost lăsată persoanelor interesate din primărie, teren care nu a fost atribuit, cu titlu de proprietate, altor persoane, ci a fost împărţit între persoane cu funcţii de conducere din cadrul Primăriei Albeşti şi care nu au avut teren înainte de colectivizare, nici măcar în comună, nu pe aceste amplasamente.
Cum regula în materia Legii nr. 10/2001 este restituirea în natură, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei în totalitate şi menţinerea sentinţei civile nr. 569 din 30 aprilie 2009 a Tribunalului Botoşani.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 6. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dosar a depus întâmpinare pârâtul, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând decizia civilă recurată din perspectiva art. 304 pct. 6 pentru primul motiv şi art. 304 pct. 9 pentru criticile de nelegalitate din cadrul celui de-al doilea motiv (pct. 8 fiind invocat în mod formal deoarece reclamanta nu susţine critici referitoare la interpretarea greşită a vreunui act juridic dedus judecăţii, în sens de convenţie sau de act juridic unilateral, cu consecinţa schimbării naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia), Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Nu se poate reţine că, prin decizia pronunţată, instanţa de apel a acordat reclamantei ceea ce aceasta nu a cerut, cu consecinţa încălcării principiului disponibilităţii părţilor, care guvernează procesul civil.
Astfel, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Acestea constau în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 26 alin. (1) din actul normativ în discuţie.
Prin urmare, faţă de dispoziţiile sus-menţionate, instanţa are obligaţia de a analiza şi dispune cu privire la măsuri reparatorii prin echivalent cuvenite notificatorului, în cazul în care forma de reparaţie în natură nu este posibilă şi independent de formularea unei asemenea cereri din partea persoanei îndreptăţite la restituire. Aceasta faţă de caracterul legal al obligaţiei stabilite în sarcina entităţii învestite cu soluţionarea notificării, respectiv al instanţei, în cazul sesizării acesteia, dar şi de caracterul reparator al Legii nr. 10/2001, care, în ipoteza imposibilităţii restituirii în natură a bunurilor ce cad sub incidenţa acesteia, trebuie să asigure o formă de reparaţie efectivă persoanelor îndreptăţite.
Între formele de reparaţie în echivalent, acordarea de bunuri în compensare este, într-adevăr, prioritară faţă de despăgubirile ce se pot acorda în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
În ipoteza în care, dintr-un motiv sau altul (în speţă, lipsa acordului reclamantei pentru acordarea în compensare a suprafeţei de 12.282 m.p. în p.c. 452/18 şi imposibilitatea acordării în p.c. 468 a întregii suprafeţe solicitate), atribuirea unui bun în compensare nu este posibilă în tot sau în parte, instanţa trebuie să dispună cu privire la cealaltă formă de reparaţie în echivalent, independent de existenţa unei cereri privind o asemenea formă de reparaţie din partea solicitantului.
Ca urmare, faţă de circumstanţele concrete ale cauzei în legătură cu imposibilitatea restituirii în natură a imobilului deţinut în proprietate, de către autorii reclamantei, şi a acordării întregii suprafeţe de 3,258 ha teren în compensare, în mod corect, instanţa de apel a constatat dreptul părţii menţionate la măsuri reparatorii prin echivalent, conform legii speciale, pentru diferenţa de teren pentru care nu a putut opera compensarea, de 12.282 m.p.
Nu se poate reţine, în consecinţă, încălcarea principiului disponibilităţii părţilor, care, în principiu, permite doar acestora stabilirea obiectului dedus judecăţii, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în forma extra petita.
2. Critica referitoare la nedovedirea imposibilităţii atribuirii în compensare a unor alte bunuri disponibile ale pârâtului pentru tot terenul deţinut de autorii reclamantei nu mai poate fi analizată de prezenta instanţă faţă de actuala structură a recursului, care nu mai permite schimbarea situaţiei de fapt faţă de probele administrate în cauză, în urma abrogării motivului de casare care permitea o asemenea examinare (art. 304 pct. 11 C. proc. civ.), abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
În ceea ce priveşte suprafaţa de 12.282 m.p., acordată în compensare, de către prima instanţă, din totalul de 3,258 ha, atribuit în această formă, către reclamantă, şi pentru care instanţa de apel a dispus măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile legii speciale, aceasta din urmă a procedat la o corectă aplicare a dispoziţiilor legale în materie (art. 1 alin. (2), art. 26 alin. (1)) faţă de caracterul nedisponibil al acestei suprafeţe în înţelesul Legii nr. 10/2001.
Astfel, pentru porţiunea respectivă de teren, s-a constatat că există procese verbale de punere în posesie pentru terţe persoane, emise în baza unei hotărâri emise de Comisia judeţeană de fond funciar Botoşani anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, şi anume la 25 iulie 1991, şi a căror valabilitate nu a fost contestată şi nici nu poate forma obiect de analiză în prezentul dosar.
Prin urmare, faţă de caracterul nedisponibil al terenului 12.828 m.p., în mod corect, Curtea a stabilit dreptul reclamantei la cealaltă formă de reparaţie în echivalent, respectiv despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale.
Cât priveşte consecinţele acordării de teren în compensare sub forma a două parcele diferite, cu pretinse consecinţe negative referitor la valoarea imobilului în discuţie, acestea reprezintă simple afirmaţii, fără suport juridic şi care nu se încadrează în niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Referitor la prevalenţa restituirii în natură, ca formă de reparaţie conform Legii nr. 10/2001, susţinerile recurentei sunt, în principiu corecte, dar nerelevante deoarece aceasta nu a contestat, în prezentul litigiu, imposibilitatea restituiri în natură a terenului deţinut de autorii săi, ci neatribuirea în compensare a întregii suprafeţe de teren, de 3,258 ha.
Cu privire la această formă de reparaţie, cum deja s-a arătat, compensarea este prioritară faţă de despăgubirile acordate în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, dar, faţă de circumstanţele concrete ale speţei, nu poate fi dispusă pentru întreaga suprafaţă de teren solicitată de reclamantă.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei sunt neîntemeiate, instanţa de apel pronunţându-se cu respectarea principiului disponibilităţii şi în limitele textelor legale incidente în materie de măsuri reparatorii, precum şi cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte forma de reparaţie operantă în cauză.
În consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 6 şi 9 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta G.A. împotriva deciziei civile nr. 129 din 29 octombrie 2009 a Curţii de Apel Suceava, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6386/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6383/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
