ICCJ. Decizia nr. 6380/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6380/2010
Dosar nr. 9720/3/2007
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2010
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
La data de 11 aprilie 2006, reclamanta T.P. a înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, contestaţie împotriva refuzului tacit de restituire a imobilului situat în Bucureşti, str. Rucăr, sector 1, solicitând ca, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, să se dispună restituirea în natură a acestui imobilul, iar în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent sub forma compensării cu un alt imobil situat în acelaşi perimetru.
Prin sentinţa civilă nr. 655 din 26 mai 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a V - a civilă, a admis excepţia prematurităţii şi, în consecinţă, a respins cererea reclamantei ca prematur formulată.
Prin decizia civilă nr. 260/ A din 14 decembrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei susmenţionate, pe care a desfiinţat-o cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că demersul judiciar iniţiat de reclamantă nu este prematur, pentru că în condiţiile în care reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia de a notifica unitatea deţinătoare, iar aceasta a refuzat să răspundă în termenul legal, calea acţiunii în justiţie pentru cenzurarea acestui refuz este deschisă în vederea respectării liberului acces la justiţie, garantat de art. 21 alin. (1) din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În rejudecarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a V - a civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 1513 din 30 septembrie 2008, prin care a dispus următoarele:
- a admis în parte acţiunea;
- a obligat pe pârât să restituie în natură reclamantei terenul în suprafaţă de 52 mp, situat în Bucureşti, str. Rucăr, sector 1, identificat ca S1 în anexa nr. 4 a raportului de expertiză întocmit de expert N.C.;
- a obligat pe pârât să acorde în compensare reclamantei, pentru suprafaţa de 190 mp teren a cărei restituire în natură nu este posibilă, terenul în suprafaţă de 190 mp, identificat ca S1 în anexa nr. 2 a raportului de expertiză întocmit de expert N.C.;
- a respins capătul de cerere referitor la acordarea despăgubirilor pentru restul de teren şi construcţiile demolate.
- a obligat pe pârât la 1.906,8 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
În motivarea acestei soluţii, tribunalul a reţinut că reclamanta este persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul solicitat prin notificare, care a fost preluat în mod abuziv de stat prin expropriere, sens în care sunt incidente dispoziţiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001.
Relativ la situaţia actuală a terenului notificat, tribunalul a avut în vedere concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, potrivit cărora mai este liberă doar o suprafaţă de 52 mp, identificată ca S1 în anexa nr. 4, diferenţa de 220 mp fiind afectată de o conductă de gaze şi ocupată de alei acces auto şi pietonale şi de o parcare amenajată.
Prin aceeaşi expertiză, a fost identificat în imediata apropiere a terenului din str. Rucăr, un teren liber în suprafaţă de 190 mp, aflat în administrarea pârâtului, notat cu S1 în anexa nr. 2. Conform relaţiilor comunicate de Direcţia Evidenţă Imobiliară şi Cadastrală din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti, acest teren se află în proprietatea statului şi cu privire la el nu s-a menţionat formularea unor notificări în temeiul Legii nr. 10/2001.
La situaţia de fapt astfel reţinută, tribunalul a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 11 alin. (3), respectiv art. 26 alin. (1) Legea nr. 10/2001, apreciind că reclamanta este îndreptăţită la restituirea în natură a suprafeţei libere de teren de 52 mp, la atribuirea în compensare a suprafeţei disponibile de 190 mp, aflată în administrarea unităţii deţinătoare şi identificată pe un alt amplasament şi la despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 2472005 pentru diferenţa de teren nerestituită, de 39 mp, şi pentru construcţiile demolate.
Împotriva sentinţei susmenţionate au declarat apel ambele părţi.
Prin decizia nr. 580 din 16 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV - a civilă, a respins apelurile ca nefondate.
Pentru a respinge apelul reclamantei, curtea a reţinut că instanţa de fond a constatat, în mod corect, calitatea acesteia de persoană îndreptăţită conform dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001, pentru imobilul în litigiu, sens în care a restituit în natură o suprafaţă de teren de 52 mp şi a acordat în compensare o altă suprafaţă de 190 mp, iar în ceea ce priveşte terenul în suprafaţă de 39 mp şi construcţiile demolate a constatat că reclamanta are dreptul la despăgubiri, însă pentru obţinerea acestora trebuie să urmeze procedura specială instituită de Legea nr. 247/2005.
Susţinerile apelantei-reclamante privind posibilitatea acordării în compensare a unei suprafeţe de teren pentru diferenţa de 39 mp şi stabilirea valorii despăgubirilor pentru construcţiile demolate nu pot fi primite. Aceasta deoarece, pe de o parte, suprafaţa ce s-a solicitat a fi restituită în compensare este mai mare decât suprafaţa de 39 mp, fiind de 51 mp, iar, pe de altă parte, în cauză nu a fost lămurit regimul juridic al acestei suprafeţe de teren, reclamanta refuzând efectuarea unui supliment la raportul de expertiză efectuat iniţial la instanţa de fond.
În ceea ce priveşte valoarea construcţiilor demolate, aceasta nu poate fi stabilită pe baza unei expertize extrajudiciare, cum pretinde apelanta, pentru că o astfel de lucrare nu reprezintă o probă pertinentă.
Prin urmare, deşi instanţa de fond, constatând calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită şi pentru terenul în suprafaţă de 39 mp şi construcţiile demolate, nu a soluţionat cererea conform dispoziţiilor deciziei nr. 20/2007, dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nici în apel nu se poate da eficienţă juridică acestei situaţii în lipsa unui probatoriu complet, care să ateste posibilitatea acordării de bunuri în compensare şi măsuri reparatorii prin echivalent.
Pentru a respinge apelul pârâtului, analizat în condiţiile art. 291 alin. (2) C. proc. civ., curtea a reţinut că, la instanţa de fond, pârâtul nu a invocat nici un mijloc de apărare, nu a formulat întâmpinare sau obiecţiuni la raportul de expertiză efectuat în cauză, aşa încât hotărârea primei instanţe se impune a fi menţinută ca temeinică şi legală.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către reclamantă, care a criticat-o sub aspectul neacordării de măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma compensării cu un alt teren, pentru diferenţa de teren de 39 mp şi construcţiile demolate.
Astfel, recurenta a arătat că instanţa de apel trebuia să dispună acordarea în compensare a suprafeţei de teren S2/1, identificată în anexa 2 la raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat la fond, ca măsură reparatorie pentru partea de imobil imposibil de restituit în natură, compusă din suprafaţa de teren de 39 mp şi corpurile de construcţie demolate.
Cât timp a reţinut că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită la restituire şi pentru suprafaţa de 39 mp teren şi corpurile de construcţie demolate, ce fac parte din imobilul preluat abuziv de stat de la autorii N.P. şi N.G., curtea de apel nu putea respinge apelul reclamantei, ca nefondat.
Prin această soluţie, curtea de apel a încălcat atât prevederile Legii nr. 10/2001 şi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, cât şi prevederile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă, pronunţând o hotărâre cu motivare eliptică şi contradictorie.
La fond şi în apel s-a dovedit că există posibilitatea de a se acorda în compensare suprafaţa de teren S2/1, identificată cu dimensiuni, vecinătăţi şi puncte de contur în anexa nr. 2 la raportul de expertiză judiciară, depus la filele 151-158 din dosarul de fond.
Conform expertizei judiciare de fond, suprafaţa de teren S2/1 este echivalentul suprafeţei de 39 mp şi a corpurilor de construcţie ce nu pot fi restituite în natură şi ea face parte din terenul aflat în patrimoniul şi administrarea municipiului Bucureşti cu adresa poştală Bucureşti, sector 1, str. Rucăr. Suprafaţa de teren S2/1 este liberă de construcţii, servituţi sau utilităţi legale şi nu face obiectul nici unei notificări şi al niciunui litigiu, după cum a atestat chiar Primăria Municipiului Bucureşti prin adresa din 11 mai 2009, transmisă curţii de apel pentru termenul din 01 iunie 2009.
În concluzie, recurenta a susţinut că în condiţiile în care i-au recunoscut calitatea de persoană îndreptăţită la restituire în sensul Legii nr. 10/2001, instanţele de fond şi apel au refuzat, în mod nelegal, să îi soluţioneze un capăt de cerere şi să îi acorde în compensare terenul dovedit , făcând astfel o aplicare greşită a Legilor nr. 10/2001 şi nr. 247/2005 (art. 16 alin. (22) din Titlul VII) şi ignorând prevederile deciziei în interesul Legii nr. 20/2007, pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Intimatul-pârât nu a depus întâmpinare în termenul legal. În şedinţa publică din 26 noiembrie 2010 a invocat, însă, excepţia nulităţii recursului, susţinând că nici una din criticile formulate de recurentă nu se încadrează în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Excepţia nu poate fi primită, deoarece criticile formulate, care aduc în discuţie nemotivarea hotărârii atacate şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 referitoare la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent sub forma compensării, se încadrează în cazurile de modificare indicate în cererea de recurs - art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Ca înscrisuri noi, recurenta a administrat în această fază procesuală, conform art. 305 C. proc. civ., cererile pe care le-a adresat Primăriei municipiului Bucureşti în vederea stabilirii regimului juridic al terenului solicitat a-i fi atribuit în compensare, situat la adresa din Bucureşti, str. Rucăr, sector 1 şi răspunsul ce i s-a comunicat de către Primăria Municipiului Bucureşti prin adresa din 16 iulie 2009, precum şi Hotărâre Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 308 din 16 decembrie 1999 şi adresa Guvernului României nr. 20D/476/C.Z./A.
În virtutea rolului său activ, consacrat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanţa a dispus, din oficiu, efectuarea unei adrese către Primăria municipiului Bucureşti pentru a se clarifica regimul juridic al terenului solicitat a fi acordat în compensare. Răspunsul instituţiei solicitate a fost transmis cu adresa din 15 iulie 2010 (filele 1819 dosar recurs).
Recursul este fondat în sensul celor ce se vor arăta în continuare:
Aşa cum susţine şi recurenta-reclamantă, instanţa de apel a confirmat soluţia fondului în sensul recunoaşterii calităţii sale de persoană îndreptăţită la restituire, potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, şi pentru suprafaţa de teren de 39 mp şi construcţiile demolate, acestea făcând şi ele parte din imobilul notificat, preluat în mod abuziv de stat.
Prin urmare, dreptul la restituire fiind definitiv stabilit şi pentru aceste bunuri, ca şi faptul că ele nu pot fi restituite în natură - terenul este afectat de amenajări de utilitate publică, iar construcţiile au fost demolate - revenea instanţei obligaţia de a individualiza, în concret, forma măsurilor reparatorii în echivalent cuvenite reclamantei-recurente şi de a dispune în consecinţă.
Sub acest aspect sunt incidente prevederile art. 1 alin. (2) şi 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Art. 1 alin. (2) dispune că, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, care vor consta în compensare cu ale bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitate învestită cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Tot astfel, art. 26 alin. (1) dispune că, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Relativ la obiectul compensării cu alte bunuri, ca formă de reparaţie în echivalent, Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, prevăd la pct. 1.7 că acesta poate consta în bunuri disponibile deţinute de entitatea învestită cu soluţionarea notificării, aflate în circuitul civil. La acelaşi punct se prevede că bunurile disponibile cu regim de proprietate publică se pot dezafecta şi trece în proprietatea privată a statului sau, după caz, a unităţii administrativ-teritoriale, potrivit prevederilor Legii nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare, şi că numai după ce au intrat astfel în circuitul civil ele pot fi atribuite prin compensare ca măsură reparatorie persoanei îndreptăţite.
Rezultă că bunurile cu regim de proprietate publică nu sunt bunuri disponibile în sensul Legii nr. 10/2001, neputând fi atribuite în compensare persoanelor îndreptăţite.
Reclamanta-recurentă a solicitat acordarea de teren în compensare pentru diferenţa de 39 mp teren şi construcţiile demolate, susţinând că suprafaţa de teren S2/1, identificată în anexa 2 la raportul de expertiză tehnică judiciară efectuată la fond, poate fi acordată cu acest titlu pentru cele două bunuri imposibil de restituit în natură.
Instanţa de apel nu a primit cererea părţii, cu motivarea că probele administrate în cauză nu sunt lămuritoare pe aspectul regimului juridic al suprafeţei de teren solicitată în compensare.
În condiţiile în care probele administrate la cererea reclamantei erau insuficiente, instanţa era datoare, conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, inclusiv prin ordonarea de probe din oficiu.
Or, instanţa de apel, nu a procedat în acest mod, nesesizând că regimul juridic al suprafeţei pretinse în compensare nu putea fi lămurit mai înainte de identificarea clară a respectivei suprafeţe.
Astfel, instanţa de apel nu a observat că suprafaţa marcată cu S2/1 în planul din anexa nr. 2 la expertiza tehnică judiciară efectuată de ing. C.N. (fila 165 dosar fond rejudecare) nu este individualizată separat prin puncte de reper.
Identificarea suprafeţei S2/1, separat de cea de 190 mp deja atribuită reclamantei în compensare, prin marcarea conturului ei prin puncte clare de reper, era o operaţiune prealabilă absolut necesară pentru a i se putea verifica regimul juridic, de care depindea, în final, posibilitatea atribuirii în compensare, ca măsură reparatorie în echivalent, pentru bunurile pentru care reclamanta nu a fost despăgubită în nici un fel, respectiv suprafaţa de 39 mp teren şi construcţiile demolate.
Cum, potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte nu poate proceda la aplicarea legii la o situaţie de fapt incomplet stabilită, urmează ca, în baza acestui text de lege cu referire la art. 304 alin. (1) şi (5) să admită recursul reclamantei şi să caseze hotărârea atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
În rejudecare, în aplicarea rolului activ prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanţa de trimitere va dispune completarea probatoriului prin efectuarea unui supliment la raportul de expertiză în scopul identificării certe, prin puncte de reper, a suprafeţei S2/1, expertul urmând a stabili şi dacă respectiva suprafaţă este sau nu liberă de construcţii sau afectată de utilităţi publice. Cu privire la suprafaţa astfel identificată, instanţa de trimitere va verifica, apoi, regimul juridic, urmând a stabili dacă face parte din domeniul public sau privat al statului sau unităţii administrativ-teritoriale, sens în care va ordona administrarea oricărei probe pe care o va aprecia necesară, luând, totodată, în analiză şi înscrisurile noi administrate în recurs.
În funcţie de situaţia de fapt stabilită pe aspectele menţionate, instanţa de trimitere va aprecia asupra legalităţii sentinţei de fond, din perspectiva dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în ceea ce priveşte forma concretă de reparaţie în echivalent cuvenită reclamantei pentru diferenţa de teren de 39 mp şi construcţiile demolate din imobilul litigios - compensare cu alt bun sau despăgubiri în condiţiile legii speciale, urmând a dispune în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta T.P. împotriva deciziei nr. 580 din 16 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV- a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6383/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6366/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
