ICCJ. Decizia nr. 6360/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6360/2010
Dosar nr. 32772/3/2007
Şedinţa publică din 25 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La data de 28 septembrie 2007 reclamanţii T.M. şi T.I.M., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerului Economiei şi Finanţelor, Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi SC A. SA, au solicitat obligarea în solidar a pârâţilor la plata contravalorii de circulaţie de la momentul pronunţării hotărârii, a imobilului situat în Bucureşti, Bd. Dacia, pe care au fost obligaţi să îl restituie conform deciziei civile nr. 38 din 13 ianuarie 2004 a Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa ciulă nr. 435 din 26 martie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civila, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi, a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General să plătească reclamanţilor suma de 137.346 euro (în echivalent lei la data plăţii), reprezentând despăgubiri pentru evicţiune; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC A. SA şi a respins ca atare acţiunea faţă de această pârâtă; a admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, în contradictoriu cu chematul în garanţie Ministerului Finanţelor Publice; a obligat chematul în garanţie Ministerului Finanţelor Publice să plătească pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General suma de 137.346 euro (în echivalent lei la data plăţii), reprezentând despăgubiri; a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Ministerului Finanţelor Publice;
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Reclamanţii au cumpărat imobilul aflat în litigiu prin contractul de vânzare cumpărare din 08 iulie 1997 de la Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC A. SA, iar prin sentinţa civilă nr. 3692 din 21 mai 2003 a Judecătoriei sector 2 Bucureşti, irevocabilă prin decizia civilă nr. 38 din 13 ianuarie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au fost obligaţi să-l lase în deplină proprietate şi posesie moştenitoarei foştilor proprietari, D.S.
S-a constatat astfel încheierea contractului de vânzare cumpărare cu evicţiune şi pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General a fost obligat la plata sumei de 137.346 euro, reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului, la data de 13 ianuarie 2005, dată când sentinţa civilă nr. 3692 din 21 mai 2003 a Judecătoriei sectorului 2, prin care reclamanţii au fost evinşi, a rămas irevocabilă.
În raport de dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată, s-a dispus ca preţul încasat de Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi vărsat în fondul extrabugetar, constituit la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice-chemat în garanţie, să fie restituit de acesta din urmă din fondul menţionat.
În ceea ce priveşte comisionul de 1% încasat de SC A. SA, în baza art. 9 alin. (5) din Legea nr. 112/1995, s-a reţinut că acesta era încasat legal şi că în caz de desfiinţare a contractului de vânzare cumpărare sau în caz de evicţiune nu există temei legal pentru restituire.
Prin decizia civilă nr. 69 din 27 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelurile formulate de reclamanţi, de Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În mod legal, s-a reţinut calitatea procesuală pasivă a pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General, deoarece aceasta este dată de calitatea sa de parte în contractul de vânzare cumpărare a imobilului în litigiu şi în raport de dispoziţiile art. 1337 C. civ. incidente în cauză, vânzătorul are obligaţia de a plăti cumpărătorului evins atât preţul primit cât şi sporul de valoare dobândit de lucru până la data evicţiunii.
În ceea ce priveşte restituirea preţului încasat în urma vânzării imobilului în baza Legii nr. 112/1995 s-a reţinut că legiuitorul a înţeles prin dispoziţiile art. 13 alin. (6) din această lege, să stabilească în mod expres instituţia care va achita efectiv aceste sume, respectiv Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice cel care a încasat efectiv preţul vânzării.
Cu privire la critica referitoare la greşita obligarea şi la plata comisionului de 1% încasat de SC A. SA, în mod legal s-a reţinut că nu este întemeiată, deoarece nu există o dispoziţie legală în acest sens, iar suma încasată reprezintă preţul serviciului prestat independent de evicţiunea vânzătorului.
Împotrivi acestei decizii a formulat recurs chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generala a Finanţelor Publice, solicitând modificarea deciziei recurate în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie formulată de Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
In motivarea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurentul a susţinut că în mod greşit a fost admisă cererea de chemare a sa în garanţie, deoarece acţiunea reclamanţilor a fost întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, că prin obligarea la restituirea preţului în condiţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 a fost încălcat principiul relativităţii efectelor contractului, Ministerul Finanţelor Publice nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
A mai susţinut recurentul că deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ, care este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC A. SA.
Recurentul a susţinut şi faptul că în cauză nu se regăsesc situaţiile prevăzute de art. 50 din Legea nr. 10/2001 pentru ca Ministerul Finanţelor Publice să restituie preţul actualizat, reţinându-se în cauză reaua-credinţă a reclamanţilor şi inexistenţa unei hotărâri judecătoreşti de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare.
În final, s-a susţinut că cererea de chemare în garanţie a SC A. SA a fost respinsă în mod greşit, întrucât în raport de dispoziţiile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 avea obligaţia să încaseze acest comision.
Recursul a fost respins ca nefondat pentru următoarele considerente:
În acţiunea promovată la data de 28 septembrie 2007, reclamanţii au indicat drept temei al pretenţiilor lor, dispoziţiile dreptul comun (art. 1345 şi 1346 C. civ.), solicitând plata contravalorii de circulaţie de la momentul pronunţării hotărârii, a imobilului situat în B-dul Dacia, întrucât există deja o hotărâre judecătorească (sentinţa civilă nr. 3692/2003 a Judecătoriei sectorului 2, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 38/2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă), prin care s-a stabilit preluarea abuzivă a imobilului de către stat şi în urma comparării de titlurilor de proprietate s-a dat câştig de cauză titlului deţinut de moştenitoarea foştilor proprietari.
Prin întâmpinările formulate de Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi de Ministerul Economiei şi Finanţelor, s-a invocat incidenţa în speţă a normelor speciale prevăzute de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Prin decizia nr. 38 din 13 ianuarie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a fost reţinută reaua credinţă a reclamanţilor, în sensul că aceştia cunoşteau sau aveau posibilitatea să cunoască faptul că imobilul în litigiu a fost revendicat de D.S., fapt pentru care s-a dat preferinţă titlului deţinut de moştenitoarea foştilor proprietari ai imobilului.
În considerentele acestei decizii s-a reţinut şi faptul că prin sentinţa civilă nr. 11480 din 17 octombrie 1997 a Judecătoriei sector 2, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat, că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu legal, astfel că acesta nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995.
Rezultă că sub acest aspect, în mod corect s-a reţinut că evicţiunea reclamanţilor s-a datorat desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare încheiat prin eludarea legii, ceea ce reprezenta situaţia premisă pentru a atrage incidenţa normelor speciale cuprinse de Legea nr. 10/2001 în privinţa despăgubirii chiriaşilor-cumpărători.
Stabilindu-se deci, cu putere de lucru judecat, că la încheierea actului juridic au fost încălcate normele prevăzute de Legea nr. 112/1995, în cauză devin incidente prevederile art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, care reglementează restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşi în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995.
Printr-o normă specială cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aplicabilă în concurs cu norma generală, legiuitorul a stabilit în sarcina Ministerului Finanţelor Publice obligaţia de a restitui preţul actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Obligaţia de restituire a preţului către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desfiinţate nu este un efect al contractului, ci o obligaţie ce decurge din lege.
Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabileşte obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de a restitui preţul actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate fie cu eludarea, fie cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Aceste dispoziţii legale au un caracter special, derogator de la dispoziţiile dreptului comun pe care le invocă recurentul, instituind un caz special de răspundere din care rezultă calitatea procesuală pasivă unică a ministerului în litigiile decurgând din restituirea preţului.
Obligaţia de răspundere pentru evicţiune a vânzătorului, aşa cum este ea stabilită de dispoziţiile art. 1337 şi următoarele C. civ., este absorbită în această ipoteză de obligaţia Ministerului Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, de a restitui preţul actualizat către chiriaşul evins de un terţ, fost proprietar al imobilului în cauză.
Desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu a fost făcută implicit, ca efect al hotărârii judecătoreşti de admitere a acţiunii în revendicare formulată de moştenitoarea foştilor proprietari.
Constatând că, situaţia de fapt se circumscrie ipotezei avute în vedere de prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cauză, s-a făcut o corectă aplicare a normei speciale cuprinsă în alin. (3) al aceluiaşi articol.
În ceea ce priveşte greşita obligare a recurentului la restituirea întregului preţ, inclusiv a comisionului de 1% încasat de SC A. SA, se reţin următoarele:
Singura susţinere a acestei critici s-a făcut cu referire la art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, text potrivit căruia unităţile specializate în înstrăinarea imobilelor ce fac obiectul acestei legi aveau obligaţia să reţină comisionul de 1% după care să vireze suma rămasă la trezoreria statului.
Recurentul nu combate în niciun fel considerentul instanţei - conform căruia, plata comisionului a reprezentat contravaloarea muncii prestate de mandatar, iar desfiinţarea contractului de vânzare - cumpărare nu înseamnă implicit şi desfiinţarea contractului de mandat.
Simpla referire la un text din Normele metodologice nu este de natură să susţină o critică de nelegalitate.
Dimpotrivă, din textul evocat rezultă obligaţia pentru unităţile specializate de a reţine comisionul de 1%, ceea ce conduce la ideea unui mandat legal, în temeiul căruia s-a acţionat şi a cărui soartă nu poate depinde de valabilitatea sau nu a contractului de vânzare - cumpărare.
În consecinţă, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., criticile formulate de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Bucureşti, sunt nefondate, urmând a se respinge recursul în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice prin DGFP Bucureşti împotriva deciziei nr. 69/ A din 27 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6379/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6361/2010. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
