ICCJ. Decizia nr. 6490/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6490/2010
Dosar nr. 3602/117/2009
Şedinţa publică din 30 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 2 februarie 2007 pe rolul Judecătoriei Cluj Napoca, reclamanta Parohia Reformată C.S., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca, a solicitat obligarea pârâtului să recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF S. compus din casă din piatră şi cărămidă şi teren în suprafaţă de 2880 mp situate în Cluj Napoca, să predea imobilul şi să plătească cheltuielile de judecată.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că acest imobil a intrat în proprietatea sa în anul 1928, având destinaţia de şcoală confesională.
După instaurarea regimului comunist şcoala a fost desfiinţată, iar imobilul a fost închiriat de fosta I.L.L. Cluj, care încasează din acel moment chirie, deşi acest spaţiu locativ nu figurează în evidenţele sale.
Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 480 din C. civ.
La data de 21 martie 2008 reclamanta şi-a extins acţiunea, în sensul că a solicitat introducerea în cauză şi a pârâţilor Primarul Municipiului Cluj Napoca şi Municipiul Cluj Napoca prin Primar.
Prin sentinţa civilă nr. 6206 Judecătoria Cluj Napoca a admis acţiunea aşa cum a fost formulată şi extinsă, a obligat pârâţii să recunoască reclamantei dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF S. compus din casă de piatră şi cărămidă şi teren în suprafaţă de 2880 mp situate în Cluj Napoca, identificat prin expertiză tehnică judiciară şi să predea imobilul.
În motivare, instanţa a reţinut că din probele administrate în cauză reiese că imobilul are aceeaşi componenţă ca la data înscrierii în cartea funciară. Totodată, nu există cereri de retrocedare întemeiate pe Legea nr. 112/1995 pentru acest imobil.
Prin decizia nr. 241A din 14 aprilie 2009 Tribunalul Cluj a admis apelurile declarate de pârâţi, a anulat sentinţa şi a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că acţiunea are ca obiect revendicare imobiliară, situaţie în care competenţa materială se stabileşte conform criteriului valoric.
Prin expertiza efectuată în cauză, s-a stabilit valoarea imobilului la suma de 274.000 Euro, motiv pentru care competenţa de soluţionare a cauzei aparţine tribunalului.
Prin sentinţa nr. 564 din 29 septembrie 2009 Tribunalul Cluj, secţia civilă, a respins excepţia nelegalei timbrări, a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâţilor Primarul Municipiului Cluj Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca invocată din oficiu, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de către pârâţi.
În consecinţă, a respins acţiunea civilă formulată de către reclamantă împotriva pârâtului Municipiului Cluj Napoca ca fiind inadmisibilă şi împotriva pârâţilor Primarul Municipiului Cluj Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de capacitate procesuală de folosinţă.
În motivare, tribunalul a reţinut că excepţia nelegalei timbrări este nefondată, faţă de dispoziţiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.
Excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a primarului şi a consiliului local au fost admise, având în vedere că art. 21 din Legea nr. 215/2001 prevede că unităţile administrativ teritoriale sunt persoane juridice cu capacitate deplină şi patrimoniu propriu, iar celelalte organe nu au această abilitate.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii, tribunalul a reţinut că în speţa de faţă imobilul pe care reclamanta îl solicită a fost preluat abuziv, fără tidu valabil.
În aceste condiţii, imobilul intră sub incidenţa art. 1 alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 94/2000, ce priveşte retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România. Acest act normativ este o lege specială de restituire, iar cei cărora li se aplică nu au posibilitatea de a opta pentru dreptul comun în materie, respectiv art. 480 din C. civ.
Prin decizia civilă nr. 21/A din 3 februarie 2010 Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei.
În considerente, instanţa de apel a reţinut că pentru imobilele preluate abuziv de la cultele religioase, chiar şi în lipsa titlului de preluare, care echivalează tot cu o preluare abuzivă atâta vreme cât imobilul se află în posesia pârâtului, are prioritate în aplicare O.U.G. nr. 94/2000, ca normă specială, potrivit principiului specialia generalibus derogant. Această interpretare este în concordanţă şi cu dispoziţiile deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi cu jurisprudenţa C.E.D.O., referitoare la accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.
Împotriva acestei decizii reclamanta a formulat recurs, aducându-i critici întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.
A susţinut reclamanta că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a pârâţilor Consiliul Local şi Primar, având în vedere dispoziţiile art. 20 alin. (1), art. 21 alin. (1) şi (2) şi art. 23 din Legea nr. 215/2001 şi art. 26 din Decretul nr. 31/1954, precum şi situaţia de fapt, pârâţii fiind cei care administrează imobilul.
Referitor la fondul cauzei, reclamanta a arătat că este proprietar tabular al imobilului, iar dreptul de proprietate este imprescriptibil. Cum pârâţii nu pot invoca pentru posesia imobilului vreun act valabil, soluţia instanţei de apel este nelegală.
Totodată, legea a fost greşit aplicată, respectiv O.U.G. nr. 94/2000. Neurmarea procedurilor prevăzute de acest act normativ nu poate duce la pierderea dreptului subiectiv de proprietate, o astfel de soluţie fiind contrară art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În realitate, instanţa a greşit când a apreciat că sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 94/2000, înlăturând prevederile din C. civ. Aceasta deoarece acţiunea în revendicare, adică compararea titlurilor pe care le au asupra imobilului este măsura legală pe care o are la dispoziţie proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar.
Dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000 nu vin în contradicţie cu cele ale art. 480 din C. civ., iar refuzul instanţelor de a permite reclamantei să aleagă între cele două temeiuri de drept constituie o încălcare a dreptului de acces la o instanţă, aşa cum este prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul şi le-a însuşit fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar, deci nu este vorba decât de o recunoaştere a vechiului drept de proprietate în favoarea reclamantei.
Analizând hotărârea atacată, în limitele criticilor formulate prin cererea de recurs, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Conform art. 21 din Legea nr. 215/2001 alin. (1) „Unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu. Acestea sunt subiecte juridice de drept fiscal, titulare ale codului de înregistrare fiscală şi ale conturilor deschise la unităţile teritoriale de trezorerie, precum şi la unităţile bancare. Unităţile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi privat în care acestea sunt parte, precum şi din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condiţiile legii" şi alin. (2) „ În justiţie, unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de preşedintele consiliului judeţean".
Conform art. 36 alin. (1) din acelaşi act normativ „Consiliul local are iniţiativă şi hotărăşte, în condiţiile legii, în toate problemele de interes local, cu excepţia celor care sunt date prin lege în competenţa altor autorităţi ale administraţiei publice locale sau centrale".
Din prevederile mai sus citate se desprinde ideea că doar unităţile administrativ teritoriale sunt persoane juridice cu capacitate deplină şi patrimoniu propriu, putând sta în judecată.
Celelalte organe nu au această abilitate, aşa încât se constată că soluţia instanţelor de fond de a respinge acţiunea împotriva primarului şi a consiliului local ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără capacitate procesuală de folosinţă este corectă.
Situaţia de fapt invocată, în sensul că pârâţii administrează imobilul şi că încasează chirie pentru acesta nu este de natură să confere acestora capacitate procesuală de folosinţă, aceasta abilitate fiind dată doar de lege.
Reclamanta învederează instanţei de recurs o greşită aplicare a legii, în sensul că prezentei cauze i se aplică prevederile art. 480 din C. civ. şi nu cele ale O.U.G. nr. 94/2000, pe motiv că dreptul de proprietate este imprescriptibil.
Înalta Curte reţine că reclamanta a formulat o acţiune în revendicare, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 480 din C. civ. solicitând restituirea în natură a imobilului situat în Cluj Napoca, ce avea destinaţia de şcoală confesională, preluat de statul român.
Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 94 din 29 iunie 2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România „Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă".
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că în mod corect au stabilit instanţele de fond că raportul juridic dedus judecăţii este supus reglementării instituite prin acest act normativ, care este o normă specială.
Prin urmare, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile actului normativ mai sus citat, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000 şi aplicarea dreptului comun.
Această interpretare a instanţelor nu are ca efect încălcarea dreptului la acces la o instanţa, garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, susţinerile reclamantei pe acest aspect fiind, de asemenea, nefondate.
Prin hotărârea pronunţată în Cazul Golder împotriva Regatului Unit din anul 1975 C.E.D.O. a statuat că: „Dreptul de acces la tribunale nu este absolut. Fiind vorba de un drept pe care convenţia l-a recunoscut fără să-l definească în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept".
Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte a apreciat că instanţele de fond au făcut aplicarea corectă a prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, nefiind incidente motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., urmând ca, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., recursul să fie respins ca nefondat, cu consecinţa rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Parohia Reformată C.S. împotriva deciziei civile nr. 21/A din 3 februarie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6489/2010. Civil. Acţiune în concurenţă... | ICCJ. Decizia nr. 6491/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
