ICCJ. Decizia nr. 6487/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6487/2010
Dosar nr. 43261/3/2008
Şedinţa publică din 30 noiembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 12 decembrie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantele N.A.C. şi H.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin primar general şi Primăria Municipiului Bucureşti, obligarea acestora la soluţionarea notificării din 2001, prin emiterea unei dispoziţii de restituire, prin compensare cu terenul din proprietatea statului, situat în Bucureşti, sector 1, pentru imobilul proprietatea autoarelor reclamantelor, situat în Bucureşti, compus din construcţii corpul A şi B şi terenul de sub construcţii.
În motivarea cererii, reclamantele au arătat că au formulat notificare, în baza Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Aleea Alexandru, aceasta fiind soluţionată parţial prin decizia nr. 4057/2005, în sensul restituirii în natură a suprafeţei de 369,03 mp.
Imobilul a fost cumpărat de autorul reclamantelor în anul 1921 şi ulterior trecut în proprietatea statului, în urma obligării autoarelor reclamantelor să îl doneze.
Prin decizia nr. 1058 din data de 7 martie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti secţia a V-a civilă s-a constatat nulitatea absolută a acestui act de donaţie, conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, dar unitatea administrativ teritorială nu a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin compensare, deşi deţine în patrimoniu un teren egal ca valoare, liber de sarcini.
La termenul de judecată din data de 17 aprilie 2009 reclamantele au înţeles să îşi restrângă acţiunea, în sensul că solicită despăgubiri doar pentru terenul vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, prin compensare cu terenul din Bucureşti, sector 1, iar pentru construcţii urmează a promova o nouă acţiune.
Prin sentinţa nr. 571 din 17 aprilie 2009 Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins cererea.
În motivare, tribunalul a arătat că notificarea formulată de reclamante prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti a fost soluţionată de pârâtă prin decizia nr. 4057/2005, restituindu-se acestora suprafaţa de 396,03 mp.
În această decizie nu se face vorbire de acordare de măsuri reparatorii prin compensare, iar reclamantele nu au înţeles să o conteste, ci au solicitat pe cale separată obligarea pârâtei la restituirea prin compensare pentru restul imobilului, apreciind că notificarea a fost soluţionată doar parţial.
În plus, terenul pe care reclamantele solicită a le fi acordat prin compensare nu este inclus în tabelul de bunuri disponibile, pe suprafaţa sa fiind edificate trei corpuri de construcţii.
Prin decizia nr. 83A din 2 februarie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul reclamantelor, a schimbat în tot sentinţa apelată, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta să acorde reclamantelor măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de teren de 260,97 mp situat în Bucureşti sector 1 .
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că notificarea reclamantelor a fost soluţionată parţial de pârâte.
În acest sens, acestea din urmă au şi emis adresa din 2009, prin care arată că procedura de soluţionare a notificării va fi considerată încheiată după încheierea prezentei acţiuni, prin care s-a cerut acordarea de măsuri reparatorii pentru partea de imobil vândută în baza Legii nr. 112/1995.
Conform art. 10 alin. (1) şi art. 8 din Legea nr. 10/2001 pârâtele urmează să acorde măsuri reparatorii în echivalent, pentru suprafaţa de 260,97 mp din totalul de 630 mp situată în situat în Bucureşti, sector 1.
În ceea ce priveşte construcţiile ce au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995, pentru acestea nu se pot acorda despăgubiri, pentru că Legea nr. 10/2001 prevede măsuri reparatorii doar pentru construcţii demolate şi nu pentru cele vândute în baza Legii nr. 112/1995.
Totodată, s-a respins solicitarea reclamantelor de a li se atribui în compensare terenul situat în Bucureşti, sector 1 , în suprafaţă de 850 mp, deoarece acest teren nu este inclus în tabelul centralizator al terenurilor libere ce pot fi acordate în compensare, iar persoanele îndreptăţite nu au dreptul de a-şi alege preferenţial terenuri libere în Bucureşti ca şi măsuri reparatorii.
Împotriva acestei hotărâri atât pârâţii cât şi reclamantele au declarat recurs.
Pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primar general şi Primăria Municipiului Bucureşti au criticat decizia curţii de apel pentru aplicarea greşită a Legii nr. 10/2001. Aceasta deoarece reclamantele nu au contestat decizia nr. 4057/2005 emisă de pârâte şi nici nu au depus în faza administrativă cererea completatoare prin care solicită compensarea cu alte bunuri.
În plus, Municipiul Bucureşti nu deţine bunuri pe care să le poată acorda în compensare, acesta fiind şi motivul pentru care nu a fost afişat un tabel privind astfel de bunuri disponibile.
Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.
Reclamantele N.A.C. şi H.M. au criticat decizia curţii de apel pentru nelegalitate şi au solicitat, pe fondul cauzei, obligarea pârâtelor să emită o dispoziţie prin care să acorde prin compensare terenul din proprietatea statului situat în Bucureşti, sector 1.
Au susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit legea, respectiv art. 129 alin. (6) şi art. 295 din C. proc. civ., întrucât după admiterea apelului s-a pronunţat pe întreaga cerere, fără a observa că prin cererea precizatoare reclamantele şi-au restrâns acţiunea şi nu au mai cerut despăgubiri pentru construcţiile vândute în baza Legii nr. 112/1995.
Având în vedere această împrejurare, instanţa de apel s-a pronunţat pe ceea ce nu s-a cerut, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 din C. proc. civ. Astfel, reclamantele nu au solicitat prin acţiunea introductivă şi măsura acordării de despăgubiri.
În plus instanţa de apel a aplicat greşit şi dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care prevede că dacă restituirea în natură nu este posibilă, se vor acorda persoanei îndreptăţite alte bunuri sau servicii.
Pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în sensul de a întocmi liste cu bunurile disponibile aflate în patrimoniu, ce pot fi acordate în compensare, aşa încât reclamantele au identificat terenul situat în Bucureşti, sector 1, care este liber de orice sarcină şi nu face obiectul vreunei cereri de restituire.
În mod greşit instanţa de apel a respins solicitarea reclamantelor de a le fi restituit imobilul precizat mai sus, pe motiv că Legea nr. 10/2001 nu creează un drept preferenţial, acest drept fiind prevăzut de art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, precum şi de art. 1 pct. 7 din Normele metodologice de aplicare a acestui act normativ.
Al treilea motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. se referă la contradictorialitatea din considerentele deciziei în care se arată, pe de-o parte, că va fi obligată pârâta să acorde reclamantelor măsuri reparatorii în echivalent şi pe de altă parte că se va respinge solicitarea reclamantelor de a li se acorda în natură terenul situat în str. G.E. sector 1 sau a terenului situat în str. M. sector 1, deoarece aceste terenuri nu sunt identificate prin documentaţia pârâtei.
Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, pct. 7 şi pct. 9 din C. proc. civ.
Prin întâmpinarea depusă reclamantele au invocat excepţia lipsei de interes a recurentului pârât Municipiul Bucureşti, prin primar în promovarea cererii de recurs.
În motivarea acestei excepţii, reclamantele au arătat că pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar nu a fost obligat la acordarea de măsuri reparatorii, ci doar pârâta Primăria Municipiului Bucureşti.
Înalta Curte urmează să se pronunţe cu prioritate asupra excepţiei lipsei de interes invocată de recurentele reclamante N.A.C. şi H.M., având în vedere dispoziţiile art. 137 alin. (1) din C. proc. civ.
Prin întâmpinarea depusă reclamantele au arătat că pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar nu are interes în promovarea acestui recurs, pe motiv că prin decizia recurată nu a fost obligat la măsuri reparatorii, acestea fiind reţinute în sarcina Primăriei Municipiului Bucureşti.
Conform Legii nr. 215/2001 art. 21 alin. (2) „În justiţie, unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de preşedintele consiliului judeţean", art. 62 alin. (1) „Primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relaţiile cu alte autorităţi publice, cu persoanele fizice sau juridice române ori străine, precum şi în justiţie" şi art. 79 alin. (1) „Sectoarele municipiului Bucureşti au câte un primar şi un viceprimar, iar municipiul Bucureşti are un primar general şi 2 viceprimari".
În ceea ce priveşte condiţiile interesului, în literatura juridică s-au stabilit că interesul afirmat în justiţie trebuie să fie legitim, personal, născut şi actual.
Având în vedere acestea, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condiţiile cu privire la interesul declarării recursului de către pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar, urmând a respinge excepţia invocată.
Analizând hotărârea atacată, în limitele criticilor formulate prin cererile de recurs, Înalta Curte a constatat că recursurile sunt nefondate.
Pârâţii Municipiul Bucureşti prin primar general şi Primăria Municipiului Bucureşti au formulat o singură critică, prin care au arătat că reclamantele nu au contestat decizia nr. 4057/2005 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti şi nici nu au depus în faza administrativă cererea completatoare prin care solicită compensarea cu alte bunuri.
Aceste susţineri sunt contrazise de înscrisurile depuse, care reprezintă cererea completatoare formulată de reclamante prin care acestea solicită acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul (teren şi construcţii) vândut în baza Legii nr. 112/1995, în sensul acordării unui teren în compensare.
Această cerere a fost depusă la data de 22 septembrie 2005 la Registratura Generală din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti şi înregistrată la data de 3 octombrie 2005 la Direcţia Juridic, contencios şi Legislaţie, iar prezenta acţiune a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 12 decembrie 2008.
În concluzie, la data formulării prezentei acţiuni respectiva cerere fusese deja depusă şi înregistrată în dosarul administrativ aflat în curs de soluţionare de către pârâte.
Recursul formulat de reclamante este, de asemenea, nefondat.
Într-o primă critică reclamantele susţin că a fost greşit aplicată legea, respectiv art. 129 alin. (6) şi art. 295 din C. proc. civ., pentru că instanţa de apel s-ar fi pronunţat pe întreaga acţiune, omiţând să observe cererea precizatoare prin care acţiunea a fost restrânsă.
Conform art. 132 din C. proc. civ. există două categorii de cereri: de modificare şi de întregire a cererii iniţiale.
Cele de întregire au ca obiect completarea lipsurilor din cuprinsul cererii iniţiale, cum ar fi prezentarea unor elemente suplimentare pentru identificarea bunurilor sau pentru completarea elementelor de fapt.
În schimb, cererile de modificare sunt acelea prin care reclamantul urmăreşte să schimbe elemente importante ale cererii de chemare în judecată, cum ar fi părţile, obiectul cererii sau temeiul juridic al acesteia.
Distincţia dintre cele două cererii prezintă importanţă deoarece, conform art. 132 şi art. 134 din C. proc. civ., cererea de modificare a acţiunii nu poate fi primită, fără acordul celeilalte părţi, decât la prima zi de înfăţişare, care este aceea în care părţile legal citate pot pune concluzii.
În speţă, reclamantele au formulat iniţial oral cererea de modificare a acţiunii, în data de 17 aprilie 2009, depunând ulterior în scris restrângerea acţiunii, ce a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 132 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.
Înalta Curte constată că această cerere era, în realitate, una de modificare a acţiunii, pentru că în cuprinsul ei se solicita restrângerea obiectului dedus judecăţii, în sensul că reclamantele înţelegeau să nu mai solicite măsuri reparatorii pentru construcţiile vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, ci doar pentru terenul în suprafaţă de 260 mp.
Aşa încât instanţa constată că în mod corect curtea de apel, după admiterea apelului, s-a pronunţat pe întreaga acţiune, fără a ţine cont de modificarea de acţiune, ce a fost depusă cu mult după prima zi de înfăţişare, chiar în ziua judecăţii cauzei.
O a doua critică se referă la împrejurarea că reclamantele au solicitat teren în compensare, iar prin decizia recurată li s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent.
Conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită".
S-a reţinut ca situaţie de fapt că prin decizia nr. 4057/2005 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti s-a restituit reclamantelor în natură teren în suprafaţă de 396,03 mp, iar diferenţa de teren în suprafaţa de 260, 97 mp a fost vândută în temeiul Legii nr. 112/1995.
Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, mai sus citat, entitatea investită potrivit legii având dreptul de a opta între a acorda bunuri în compensare şi a acorda despăgubiri în condiţiile legii speciale.
Cea de a treia critică a reclamantelor se referă la contradictorialitatea din considerentele deciziei în care se arată, pe de-o parte, că va fi obligată pârâta să acorde reclamantelor măsuri reparatorii în echivalent şi pe de altă parte că se va respinge solicitarea reclamantelor de al se acorda în natură terenul situat în str. G.E. sector 1 sau a terenului situat în str. M. sector 1, deoarece aceste terenuri nu sunt identificate prin documentaţia pârâtei.
Această critică este, de asemenea, nefondată, deoarece în cuprinsul deciziei recurate nu există elemente contradictorii.
Instanţa de apel a reţinut că pentru suprafaţa de teren vândută în temeiul Legii nr. 112/1995 reclamantele beneficiază de măsuri reparatorii, în sensul art. 26 alin. (1) din C. proc. civ.
Reclamantele au solicitat să li se acorde în compensare, în natură, fie terenul din str. G.E. fie cel din str. M.
Conform art. 1 alin. (3) „Măsurile reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii se acordă prin decizia sau, după caz, dispoziţia motivată a entităţii învestite potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării" şi alin. (5) „Primarii sau, după caz, conducătorii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor au obligaţia să afişeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârşitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile şi/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare".
Din prevederile legale mai sus citate rezultă că pentru acordarea de măsurile reparatorii prin compensare trebuie iniţial ca entităţile investite cu soluţionarea notificării să alcătuiască o listă cu bunurile ce pot fi acordate în acest mod, iar ulterior să emită o dispoziţie în acest sens.
În speţa de faţă, unitatea investită cu soluţionarea notificării, respectiv Municipiul Bucureşti, nu a afişat o astfel de listă, pe motiv că nu deţine bunuri disponibile pentru a fi acordate în compensare.
Faţă de acestea, în mod corect instanţa de apel a respins cererea reclamantelor ca anumite terenuri să le fie acordate în compensare, reţinând totodată că persoanele îndreptăţite conform Legii nr. 10/2001 nu îşi pot alege preferenţial terenuri pretins a fi libere din Bucureşti.
Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte a apreciat că instanţa de apel a făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 132 din C. proc. civ., precum şi ale art. 1 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001, nefiind incidente motivele de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., urmând ca, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., recursul să fie respins ca nefondat, cu consecinţa rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondată excepţia lipsei de interes invocată de recurentele reclamante N.A.C. şi H.M.
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantele N.A.C. şi H.M. şi de pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General şi Primăria Municipiului Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 83A din 2 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6497/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6488/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
