ICCJ. Decizia nr. 6486/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6486/2010
Dosar nr. 8080/30/2008
Şedinţa publică din 30 noiembrie 2010
Deliberând în condiţiile art. 256 din C. proc. civ. asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
1. Instanţa de fond
Reclamanţii C.G. şi C.E. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Timişoara, prin Primar, în cadrul unei contestaţii formulate împotriva dispoziţiei din 19 august 2008, pentru anularea acesteia şi obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziţii de restituire în natură a terenului de 500 mp. situat în Timişoara, înscris în CF Timişoara trecut în proprietatea statului prin Legea nr. 4/1973.
Tribunalul Timiş, prin sentinţa civilă nr. 1009/PI din 25 martie 2009 a admis în parte acţiunea reclamanţilor, a dispus anularea dispoziţiei atacate, în limita soluţiei ce poartă asupra retrocedării terenului care încorporează construcţia înstrăinată. S-a dispus restituirea în natură a imobilului-teren în întinderea şi amplasarea rezultată din expertiza tehnică efectuată de expert M.E., cu condiţia rambursării sumei încasate de reclamanţi cu titlu de despăgubiri, în compensare pentru imobilul expropriat.
În motivarea acestei soluţii, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:
Imobilul construcţie amplasat pe terenul în litigiu a fost înstrăinat în condiţiile Legii nr. 4/1973.
Art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 dispune că terenurile aferente acestor construcţii nu se restituie în natură. Noţiunea de teren aferent, explicată în doctrină şi confirmată de practica jurisprudenţială determină doar terenul de sub construcţie şi cel strict destinat unei normale exploatări a acesteia, excedentul rămânând în proprietatea statului.
Ca urmare instanţa a constatat că terenul situat peste limitele mai sus arătate poate fi restituit în natură.
S-a reţinut din expertizele efectuate atât în faza administrativă cât şi în cea judiciară, că suprafaţa de 350 mp. teren, poate fi restituită în natură, restul terenului în suprafaţă de 150 m.p., fiind teren aferent imobilului-locuinţă, înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, aflat în proprietatea statului.
Ca urmare, s-a admis în parte acţiunea reclamanţilor cât priveşte restituirea în natură doar a suprafeţei de 350 m.p. teren disponibil.
Nu s-a omologat propunerea expertului M.E. în privinţa stabilirii unei servituţi de trecere care să afecteze parcela, ce va reveni reclamanţilor, în favoarea fondului dominant, deoarece această problemă excede cadrului procesual fixat de reclamanţi.
2. Instanţa de apel
Curtea de Apel Timişoara, prin decizia civilă nr. 315 din 9 decembrie 2009, a respins apelul declarat de pârât.
În motivarea acestei soluţii, s-a reţinut că în mod corect prima instanţă a considerat nejustificat refuzul de restituire în natură a terenului.
S-a constatat că referirile apelantului la dispoziţiile Legii nr. 1/2009, de modificare a Legii nr. 10/2001 şi la Decizia nr. 56/2009 a Curţii Constituţionale nu au relevanţă în cauză deoarece pe de o parte, acţiunea a fost promovată anterior adoptării acelei legi şi, respectiv, deciziei Curţii Constituţionale, iar pe de altă parte, atât legea cât şi decizia vizează terenul aferent construcţiei înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995. Or, prima instanţă a dispus restituirea terenului de 350 m.p. ce excede terenului de 150 m.p., aferent construcţiei conform planului de situaţie, întocmit de expert M.E.
Nu s-au primit nici susţinerile referitoare la lipsa accesului la stradă a parcelei de teren pe care este amplasată construcţia înstrăinată, ca argument pentru schimbarea soluţiei instanţei de fond, câtă vreme dispoziţiile art. 576 şi urm. din C. civ. nu pot fi invocate de pârât în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, constituirea unei servituţi de trecere putând fi realizată pe cale unei acţiuni separate, poziţia reclamanţilor manifestată inclusiv în instanţa de apel fiind favorabilă creării unui asemenea dezmembrământ al dreptului lor de proprietate.
3. Recursul
Împotriva deciziei Curţii de Apel Timişoara, Municipiul Timişoara, prin Primar şi Consiliul local al municipiului Timişoara au declarat recurs în termen legal.
În drept, s-au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 din C. proc. civ.
În fapt, s-a susţinut că decizia este nelegală şi netemeinică, pronunţată cu o greşită interpretare a actelor deduse judecăţii, motiv care a făcut ca instanţa să nu reţină cu exactitate situaţia de fapt reală.
Recurenţii au arătat că nu s-a apreciat corect probatoriul de către prima instanţă şi în mod greşit s-a admis în parte contestaţia.
S-a mai susţinut că hotărârea Curţii de Apel este nelegală, deoarece contravine prevederilor Legii nr. 1/2009, Legii nr. 112/1995 şi Legii nr. 18/1991, privind reglementarea terenului aferent construcţiilor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, critică formulată în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.
Au fost reluate argumentările formulate şi în susţinerea apelului cât priveşte art. 7 alin. (5) din Legea nr. 1/2009, art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, inclusiv Decizia nr. 56/2009 a Curţii Constituţionale, în interpretarea dată de art. 36 din Legea nr. 18/1991.
Recurenta a susţinut că odată cu imobilele clădiri, vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost înstrăinate şi terenurile aferente, motiv pentru care ele nu mai pot face obiectul restituirii în natură, ca măsură reparatorie, ci numai prin echivalent.
S-a mai susţinut că imobilul revendicat, casă cu grădină, în suprafaţă de 500 m.p., a trecut din proprietatea statului în temeiul Legii nr. 4/1973, cu plata sumei de 14.338 RON reprezentând contravaloarea construcţiei şi a terenului luate de la C.G. şi C.E., imobilul construcţie fiind ulterior vândut prin contractul din 19 februarie 1998.
Recurentul a arătat că faţă de lipsa acordului Serviciului Bancă de Date Urbane pentru dezmembrarea în vederea restituirii în natură a terenului s-a respins această modalitate de reparaţie, interdicţia de restituire în natură a terenului aferent construcţiilor înstrăinate conform Legii nr. 112/1995 fiind în mod expres prevăzută de Legea nr. 1/2009.
Prin întâmpinarea depusă la doar, intimaţii-reclamanţi au solicitat respingerea recursului.
Prin cererea formulată la 18 octombrie 2010, numiţii S.T. şi S.M. au solicitat intervenirea în proces, în interesul pârâtului, primarul municipiului Timişoara, arătând că au dobândit proprietatea asupra imobilului prin contractul din 19 februarie 1998 în temeiul Legii nr. 112/1995, imobilul fiind situat în capătul unei străzi care este înfundată cu acces de 1 m front stradal în curtea şi grădina imobilului.
Potrivit dispoziţiilor art. 51 din C. proc. civ. a fost admisă, în principiu, cererea de intervenţie formulată de intervenient în interesul pârâţilor-recurenţi, o atare cerere putând fi formulată chiar înaintea instanţei de recurs.
4. Analiza instanţei de recurs.
Examinând decizia atacată în raport de motivele de recurs invocate, având în vedere actele şi lucrările dosarului, se constată că aceasta este legală şi temeinică, concluzie în raport de care s-a respins recursul pentru considerentele ce urmează:
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. se referă la greşita interpretare a actului dedus judecăţii prin schimbarea naturii sau înţelesului lămurit vădit neîndoielnic al acestuia.
Criticile formulate în argumentarea acestui motiv de recurs sunt neîntemeiate.
În realitate, sub acest motiv de recurs s-au adus critici cu privire la greşita interpretare a probatoriului administrat sau la greşita administrare a probelor , ceea ce a condus, susţine recurentul, la reţinerea unei alte situaţii de fapt decât cea reală.
O atare critică nu se încadrează în condiţiile prevăzute la motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ., acest text vorbind în mod clar şi neechivoc despre actul dedus judecăţii şi nu despre probele administrate.
După abrogarea pct. 11 al art. 304 din C. proc. civ., care permitea modificarea unei hotărâri care se întemeiază pe o greşeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, nu se mai poate cenzura pe calea recursului modul în care au fost interpretate probele în cadrul procesului, sub aspectul concluziilor deduse din acestea pentru argumentarea soluţiei pronunţate. De altfel se remarcă cât priveşte situaţia de fapt, că nu s-au identificat elemente de neconcordanţă între concluziile instanţei şi susţinerile prezentate de părţi în argumentarea acţiunii şi respectiv în apărare.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. se referă la hotărârea lipsită de temei legal sau pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Criticile formulate în argumentarea acestui motiv de recurs, sunt neîntemeiate.
Instanţa s-a limitat l-a examinarea cauzei în raport de acţiunea cu care a fost învestită şi a apreciat corect, în conformitate cu dispoziţiile legale incidente, Legea nr. 10/2001, că din terenul de 500 mp., ce a aparţinut în proprietate reclamanţilor, se poate restitui în natură numai 350 mp., restul de 150 mp. fiind teren aferent construcţiei înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995.
În mod corect instanţa de apel a identificat în criticile din apel că susţinerile care privesc terenul aferent, prin invocarea actelor normative care se referă la acesta, nu conduc la modificarea soluţiei de restituire în natură a suprafeţei de teren de 350 mp. care, potrivit probelor administrate. Suprafaţa de teren în discuţie nu se înscrie în categoria de teren aferent, căruia să i se aplice interdicţia prevăzută de Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare sau cea din interpretarea dată de Decizia nr. 56/2009 a Curţii Constituţionale art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991.
Argumentele explicite din decizia Curţii de Apel nu au fost de altfel combătute în substanţa lor prin recursul formulat, recurentul rezumându-se să repete criticile formulate prin apelul declarat în dosar.
În mod corect şi în conformitate cu situaţia de fapt reală rezultată din dosar, instanţa a făcut distincţie între două noţiuni, cu regim juridic diferit.
Pe de o parte, noţiunea de teren aferent construcţiei înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, materializată şi delimitată de expertul desemnat în cauză, la 150 mp., suprafaţă cu privire la care s-a menţinut dispoziţia primarului, respectiv de refuz de restituire în natură conform prevederilor legale, motivat de faptul că acest teren nu este liber în înţelesul Legii nr. 10/2001.
Pe de altă parte, noţiunea de teren aferent construcţiei deţinută de foştii proprietari, ulterior expropriaţi, noţiune mult mai largă şi care desemnează suprafaţa de 500 mp. aşa cum a rezultat din probele administrate, întindere de teren necontestată de altfel.
Or, instanţa, reţinând distincţia mai sus amintită, a soluţionat corect cererea de restituire în natură, dispunând această modalitate de reparaţie numai în limita suprafeţei de 350 mp., considerată liberă în înţelesul Legii nr. 10/2001, din totalul de 500 mp. teren de care reclamanţii au fost abuziv deposedaţi.
Sub acest aspect, instanţele au stabilit corect situaţia de fapt dedusă judecăţii, constatând din înscrisurile prezentate că terenul menţionat în contractul de înstrăinare , în suprafaţă de 150 mp., a rămas în proprietatea statului, el nefăcând obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 14 februarie 1998, invocat şi de intervenienţii S.T. şi S.M., cumpărători.
Cumpărătorii au dobândit aşadar proprietatea numai asupra locuinţei (ce a format obiectul contractului de închiriere din 30 aprilie 1996) de 34,15 mp. şi dependinţe (bucătărie, cameră, verandă, magazie 6,30 mp., şopron 2,94 mp.).
Ca urmare, susţinerea recurentei că înstrăinarea construcţiei în temeiul Legii nr. 112/1995 conduce şi la înstrăinarea terenului aferent acesteia care, din acest motiv nu mai poate fi restituit în natură, este lipsită de temei.
Prezumţia despre care vorbeşte reclamantul nu este nici expres nici implicit prevăzută de actele normative incidente la care face referire recurentul.
Imposibilitatea de restituire în natură a terenului aferent construcţiei înstrăinate rezultă din împrejurarea că acesta nu poate fi considerat teren liber, el fiind necesar utilizării normale, obişnuite a imobilului construcţie.
Nu se poate primi nici critica referitoare la ignorarea împrejurării că ar fi necesară, în caz de restituire a terenului de 350 mp., instituirea unei servituti de trecere, în raport de cadrul procesual dedus judecăţii şi în raport de împrejurarea că Legea nr. 10/2001 nu condiţionează restituirea în natură de condiţiile de exploatare viitoare a terenului.
În lipsa unei sesizări cu privire la dezmembrarea dreptului de proprietate prin crearea unei servituti de trecere, în mod corect instanţa de apel a apreciat că refacerea expertizei cu un atare obiectiv nu este pertinentă în raport de acţiunea cu care a fost investită.
Pe cale de consecinţă, constatând că în cauză nu sunt dovedite motivele de recurs invocate şi prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 din C. proc. civ., în raport de prevederile art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., s-a respins, ca nefondat, recursul pârâţilor.
Ca urmare, s-a respins ca nefondată, şi cererea de intervenţie formulată de S.T. şi S.M. în interesul recurenţilor-pârâţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Primăria Municipiului Timişoara şi Primarul Municipiului Timişoara împotriva deciziei civile nr. 315 din 9 decembrie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Respinge ca nefondată cererea de intervenţie formulată de S.T. şi S.M. în interesul recurentului pârât Primarul Municipiului Timişoara.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6485/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6478/2010. Civil Şl DE PROPRIETATE... → |
|---|
