ICCJ. Decizia nr. 6488/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6488/2010
Dosar nr. 44830/3/2008
Şedinţa publică din 30 noiembrie 2010
Deliberând în condiţiile art. 256 din C. proc. civ. asupra cauzei civile de faţă reţine următoarele.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civila, la data de 24 noiembrie 2008, sub nr. 44830/3/2008, reclamantul B.M. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând echivalentul bănesc al imobilului în suprafaţă de 1515 mp, situat în Bucureşti, sector 4.
În motivarea cererii, s-a arătat că, prin contractul de vânzare-cumpărare din 29 august 1938, autorul reclamantului, B.M., a cumpărat imobilul în suprafaţă de 1515 mp, iar, prin Decretul nr. 465/1970, terenul a fost expropriat, fiind trecut în proprietatea statului fără nici o despăgubire.
A mai arătat reclamantul că, prin notificarea din 6 noiembrie 2001, formulată în baza Legii nr. 10/2001, a solicitat restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului, dar, până la această dată, notificarea nu a fost soluţionată, contrar prevederilor legii.
Prin cererea precizatoare formulată la data de 27 februarie 2009, reclamantul a învederat instanţei că solicită obligarea pârâtei să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu, invocând decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Prin sentinţa civilă nr. 601 din 24 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea precizată, formulată de reclamant; a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, să emită o dispoziţie pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile Legii nr. 247/2005, în favoarea reclamantului, pentru imobilul teren în suprafaţă de 1515 mp, situat în Bucureşti, sectorul 4; a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie învestită cu soluţionarea apelului declarat de reclamant, prin decizia nr. 66A din 26 ianuarie 2010 a respins calea de atac ca nefondată, pentru motivele ce urmează.
Sub un prim aspect, Curtea a constatat că ceea ce se critică în mod esenţial în cauză este împrejurarea dacă instanţa de fond avea atributul şi/sau obligaţia să stabilească cuantumul despăgubirilor la care urma să fie obligată unitatea deţinătoare a imobilului în litigiu, situat în sector 4.
Or, acest aspect nu poate fi dezlegat decât prin raportare la conţinutul cererii de chemare în judecată, respectiv al cererii precizatoare, al căror efect general este acela al fixării cadrului procesual, limitelor judecăţii, sub aspect subiectiv şi obiectiv, formulată de contestatorul, reclamant B.M.
În acest context, Curtea a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată introductivă, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului
Municipiul Bucureşti, prin Primarul General la plata sumelor reprezentând echivalentul bănesc al imobilului în suprafaţă de 1.515 mp, situat în sector 4, în temeiul Legii nr. 10/2001, ca urmare a faptului că, din expertiza extrajudiciară efectuată, rezultă că imobilul este ocupat de o şcoală, un bloc, precum şi de detalii de sistematizare, fără ca, prin această cerere, reclamantul să solicite stabilirea cuantumului despăgubirilor băneşti, astfel cum pretinde prin motivele de apel.
În acelaşi sens, prin cererea precizatoare depusă la data de 27 februarie 2009, în faţa instanţei de fond, reclamantul B.M., asistat de apărător ales, a reiterat solicitarea de a fi obligat pârâtul să propună măsuri reparatorii prin echivalent, pentru imobilul în litigiu, în temeiul dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, precum şi a deciziei nr. 20/2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Acesta fiind cadrul procesual obiectiv fixat prin cererea de chemare în judecată şi cererea precizatoare, de către însuşi reclamantul B.M., asistat de apărător ales, Curtea a apreciat că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 297 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât instanţa de fond a soluţionat aceste cereri, în integralitatea lor, fără a se putea susţine în mod valid că s-a formulat un capăt de cerere distinct, având ca obiect stabilirea cuantumului despăgubirilor de către instanţa de judecată, asupra căreia tribunalul nu s-ar fi pronunţat sau că instanţa a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului.
Procedând în continuare la analiza soluţiei pronunţate, din perspectiva deciziilor nr. 20 din 19 martie 2007 şi nr. 52 din 4 iunie 2007 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în recurs în interesul legii, Curtea a apreciat că instanţa de fond a pronunţat o soluţie în concordanţă cu aceste decizii, respectând dispoziţiile art. 329 alin. (3) din C. proc. civ.
Astfel, constatând că unitatea deţinătoare nu a răspuns la notificarea din 6 noiembrie 2001, formulată de reclamantul B.M., instanţa de fond, în considerarea deciziei nr. 20 din 19 martie 2007, a apreciat că este competentă să analizeze în fond cererea de restituire, formulată de reclamant, în temeiul Legii nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte modalitatea de restituire, tribunalul a reţinut că restituirea în natură nu este posibilă, terenul fiind afectat parţial de Şcoala Generală nr. X parţial de blocul nr. Y din sectorul 4, spaţii verzi, spaţii de circulaţie pietonală şi auto, astfel încât cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru imobilul în litigiu este întemeiată, însă cu respectarea reglementărilor speciale din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în considerarea art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005, aplicabile în cauză, astfel cum rezultă şi din interpretarea celor statuate prin decizia nr. 52 din 4 iunie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite. Astfel, în considerentele acestei decizii, s-a stabilit, în interpretarea art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, că legiuitorul a înţeles să facă distincţie între notificările ce erau deja soluţionate la data intrării în vigoare a acestei legi, prin consemnarea, în cuprinsul unor decizii/dispoziţii, a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire, ipoteză la care se referă alin. (1), şi notificările care nu erau încă soluţionate într-o asemenea modalitate, în privinţa cărora s-a reglementat, în cuprinsul alin. (2), să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale, însoţite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor.
Cum procedura judiciară a fost declanşată de către reclamantul B.M. la data de 24 noiembrie 2008, iar notificarea acestuia nu a fost soluţionată până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, în mod legal, instanţa de fond s-a declarat competentă să soluţioneze cererea persoanei îndreptăţite, echivalând nesoluţionarea notificării în termenul legal cu refuzul nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la această notificare, însă, constatând că nu poate dispune în mod direct restituirea în natură a imobilului în litigiu, şi, în absenţa unei cereri a reclamantului pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor de către instanţa de judecată, ce ar fi putut fi discutată şi din perspectiva art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, temei juridic, de asemenea, neindicat de către acesta, cerere pe care apelantul o formulează pentru prima dată în apel, ceea ce este inadmisibil, conform art. 294 alin. (1) din C. proc. civ., a decis aplicarea procedurii reglementate în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Împotriva deciziei a formulat recurs reclamantul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că instanţa trebuia să stabilească şi întinderea măsurilor reparatorii atât faţă de dispoziţiile deciziei nr. 20/2007 dată în interesul legii precum şi faptului învestirii instanţei de fond cu un capăt de cerere distinct, astfel cum rezultă din practicaua sentinţei civile nr. 601 din 24 aprilie 2009, solicitare ce rezultă şi din considerentele hotărârii pronunţate în primă instanţă.
Instanţa de apel nu răspunde criticilor referitoare la încălcarea principiului plenitudinii de competenţă, că soluţia adoptată, reprezintă doar o obligaţie de a face, că procedura administrativă trebuie respectată fără intervenţia instanţei de judecată, că cererea de stabilire a cuantumului a fost rezolvată pe excepţia de necompetenţă, fiind astfel, explicabile dispoziţiile art. 297 din C. proc. civ. şi că procedura administrativă nu exclude calea de atac la instanţă.
Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate, la probatoriile administrate în toate etapele procesuale şi la temeiurile de drept incidente în cauză, constată caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.
Cererea de chemare în judecată poate fi întregită sau modificată în condiţiile art. 132 din C. proc. civ., ea trebuind să îndeplinească condiţiile de fond şi formă arătate în art. 112 din C. proc. civ.
Astfel cum reţine şi instanţa de apel, obiectul cererii de chemare în judecată a fost precizat de reclamant la 27 februarie 2009 în sensul obligării pârâtei de a propune măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în suprafaţă de 1515 mp, situat în sector 4.
Solicitarea apărătorului reclamantului, astfel cum este consemnată în încheierea de dezbateri de la 24 aprilie 2009, în sensul efectuării unei expertize prin care să se stabilească cuantumul despăgubirilor, nu echivalează cu învestirea instanţei cu un nou capăt de cerere.
De altfel, proba a fost respinsă de instanţă faţă de dispoziţiile Legii nr. 247/2005 şi de deciziile în interesul legii.
Aşadar, statuările instanţei de apel referitoare la inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din C. proc. civ. sunt conforme cu limitele învestirii instanţei de către reclamant, respectând dispoziţiile art. 129 alin. (6) din C. proc. civ., respectiv de a se pronunţa doar asupra obiectului cauzei.
Contrar susţinerilor recurentului în sensul că instanţa de apel nu a răspuns criticilor referitoare la încălcarea principiului plenitudinii de competenţă, că soluţia adoptată, reprezintă doar o obligaţie de a face, că procedura administrativă trebuie respectată fără intervenţia instanţei de judecată, că cererea de stabilire a cuantumului a fost rezolvată pe excepţia de necompetenţă, în calea devolutivă de atac au fost analizate toate aspectele menţionate, fiind respectate dispoziţiile art. 261 pct. 5 din C. proc. civ.
Astfel, instanţa de apel, analizând hotărârea primei instanţe din perspectiva deciziilor în interesul legii nr. 20 din 19 martie 2007 şi nr. 52 din 4 iunie 2007 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a apreciat conformitatea sentinţei cu cele statuate prin cele două decizii, aşa cum rezultă din expunerea anterioară a cursului procesului.
Notificarea formulată de contestator în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost soluţionată de entitatea deţinătoare până la intrarea în vigoare a reglementărilor speciale din Titlul VII, art. 16 ale Legii nr. 247/2005.
Drept urmare, devin incidente dispoziţiile deciziei nr. 52/2007, prin care s-a arătat că dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nemodificată, sunt aplicabile doar notificărilor ce erau soluţionate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.
Înalta Curte, pentru considerentele ce preced, va respinge recursul ca nefondat în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) din C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.M. împotriva deciziei civile nr. 66A din 26 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6487/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6489/2010. Civil. Acţiune în concurenţă... → |
|---|
