ICCJ. Decizia nr. 6510/2010. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6510/2010
Dosar nr. 3163/83/2007
Şedinţa publică din 30 noiembrie 2010
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 118/ D din 9 februarie 2009 Tribunalul Satu Mare, secţia civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul D.G.R. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 199.161 lei cu titlu de câştig nerealizat pe perioada suspendării, cuprinsă între 5 octombrie 2004 - 6 octombrie 2006 şi suma de 100.000 lei cu titlu de daune morale, a respins excepţia calităţii procesuale pasive a pârâtului şi l-a obligat pe acesta din urmă să plătească reclamantului suma de 6.604,80 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că în cauză temeiul juridic incident îl constituie dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, că din această perspectivă, prin suspendarea reclamantului din funcţia de executor judecătoresc, acesta a pierdut dreptul de proprietate asupra clientelei, căreia CEDO i-a recunoscut o valoare economică, având în vedere că rezultă din exerciţiul unei activităţi profesionale. În acest mod a avut loc o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale şi că, deşi scopul ingerinţei era legitim, nu a fost respectată proporţionalitatea acesteia, având în vedere că a intervenit achitarea inculpatului cu privire la infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată. Constatând violarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, tribunalul a stabilit că există o legătură de cauzalitate clară între privarea de bun şi pierderea câştigurilor pe perioada suspendării, astfel încât reclamantul este în drept să beneficieze de câştigul mediu anual net pe această perioadă, în sumă de 199.161 lei, stabilit prin raportul de expertiză contabilă.
Tribunalul a respins capetele de cerere referitoare la acordarea prejudiciilor materiale determinate de vânzarea unor imobile, reţinând că aceste prejudicii au caracter incert, în sensul că valoarea de circulaţie a unui bun depinde de raportul cerere-ofertă pe piaţa imobiliară la un moment dat, iar nerespectarea unei obligaţii contractuale nu poate fi imputată statului, riscul contractului fiind asumat de către reclamant.
În privinţa daunelor morale, instanţa de fond a statuat în echitate, ţinând cont de perioada de suspendare de doi ani, de consecinţele suspendării cu privire la imaginea profesională a reclamantului care a fost grav lezată, dar şi cu privire la viaţa de familie a acestuia, care nu a avut posibilitatea, pe durata suspendării, să asigure condiţii normale de creştere şi educare copilului său. De aceea, a apreciat că se impune obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 lei.
Totodată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, raportat la temeiul de drept invocat de reclamant şi în raport de dispoziţiile art. 33 şi 34 din Convenţie.
De asemenea, a acordat cheltuieli de judecată de 6.604,80 lei, în condiţiile art. 276 C. proc. civ.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, dar şi reclamantul.
Ministerul Public a solicitat desfiinţarea în totalitate a sentinţei şi respingerea acţiunii, deoarece în cauză nu este incident temeiul de drept reţinut.
Statul Român a solicitat în principal respingerea acţiunii ca nefondată, iar în subsidiar modificarea sentinţei în sensul diminuării cuantumului despăgubirilor acordate şi reducerii corespunzătoare a cheltuielilor de judecată.
Reclamantul a solicitat schimbarea sentinţei în sensul admiterii în întregime a acţiunii, respectiv acordarea unor daune morale în cuantum de 1.500.000 lei, precum şi a unor daune materiale de 261.540 lei reprezentând folosul nerealizat şi de 72.728 euro reprezentând daune generate de vinderea unor imobile proprietate personală.
Prin decizia nr. 106/ A din 10 iunie 2009 Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a admis apelul reclamantului, a majorat cuantumul daunelor morale de la 100.000 lei la 300.000 lei şi pe cel al daunelor materiale de la 199.161 lei la 261.540 lei, a respins apelurile declarate de Ministerul Public şi de Statul Român şi a obligat pe aceştia din urmă la 3.000 lei cheltuieli de judecată către apelantul-reclamant.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că reclamantului nu i se poate imputa prejudiciul produs prin suspendarea din funcţia de executor judecătoresc, fiind achitat prin hotărâre judecătorească, că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, astfel încât criticile apelanţilor-pârâţi referitoare la temeiul juridic al acţiunii sunt neîntemeiate. În ce priveşte cuantumul despăgubirilor sub aspect material, a apreciat că este întemeiată cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor materiale în cuantum de 261.540 lei potrivit variantei a II-a a expertizei contabile, media făcută prin raportare la anii 2002 - 2004 fiind mai puţin relevantă decât media făcută din calculul bazat pe anul anterior şi anul posterior perioadei de suspendare.
Referitor la cererile privind tranzacţiile încheiate, instanţa de apel a apreciat că nu există un raport de cauzalitate între faptul suspendării şi prejudiciul încercat, reţinând că valoarea obţinută din înstrăinare a fost reglementată de regulile pieţei libere şi că în privinţa antecontractului de vânzare-cumpărare reclamantul şi-a asumat riscul clauzei penale.
Instanţa de apel a majorat şi cuantumul daunelor morale, apreciind că în cauză este vorba de o persoană a cărei funcţie implică o bună reputaţie într-o comunitate relativ restrânsă, iar reputaţia reclamantului a fost afectată de măsurile luate împotriva sa, coroborat cu o mediatizare a cazului său prin mijloacele de presă.
Cu aplicarea dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ., instanţa de apel a obligat pârâtele la 3000 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs părţile.
Reclamantul D.G.R. a solicitat modificarea în parte a hotărârii recurate în sensul obligării intimatului la plata sumei de 1.200.00 lei cu titlu de daune morale, 20.000 lei cheltuieli de judecată, 30.000 euro daune materiale datorate ca urmare a vânzării apartamentului proprietate personală şi a sumei de 42.7128 euro reprezentând diferenţa dintre valoarea de circulaţie şi preţul obţinut în urma vânzării imobilului situat în comuna Vetiş, precum şi a cheltuielilor de judecată în apel. A criticat decizia atacată susţinând că i-au fost acordate daune morale într-un cuantum prea mic raportat la prejudiciul suferit, că instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii sale de acordare a sumei de 20.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu expert şi onorariu avocat în fond, că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că nu există legătură de cauzalitate între faptul suspendării şi prejudiciul creat prin vânzarea imobilelor. Aceasta deoarece, dacă nu ar fi fost pus în imposibilitatea de a-şi exercita funcţia de executor judecătoresc, nu ar fi fost nevoit să vândă aceste imobile pentru a-şi asigura mijloacele de subzistenţă, pentru sine şi familia sa.
Pârâtul Statul Român a criticat decizia pronunţată în apel cu privire la suma acordată cu titlu de daune materiale, arătând că expertiza efectuată în cauză nu a oferit posibilitatea legală de a calcula câştigul mediu anual net în funcţie de câştigul realizat în anul următor celui supus expertizării. Cu privire la daunele morale, a apreciat, pe de o parte, că acestea sunt exagerat de mari faţă de cauzele similare în care CEDO a acordat despăgubiri, iar pe de altă parte că reclamantul nu este titularul unei creanţe suficient de bine stabilite pentru a putea fi exigibilă, neputând să se prevaleze de art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei. De asemenea, a susţinut că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., deoarece reclamantul nu a fost condamnat definitiv. O altă critică vizează faptul că în temeiul sentinţei penale nr. 14 din 2 iunie 2008 a Curţii de Apel Târgu Mureş reclamantul a fost condamnat la plata amenzii penale de 20.000 lei pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu prevăzută de art. 249 alin. (1) C. pen., încetându-i calitatea de executor judecătoresc. A susţinut, de asemenea, că în mod greşit instanţa de apel a acordat cheltuieli de judecată, fără a avea în vedere dispoziţiile art. 276 C. proc. civ.
Ministerul Public a criticat atât decizia instanţei de apel, cât şi sentinţa pronunţată în fond, pentru netemeinicie şi nelegalitate, făcând un istoric al cauzei şi apreciind că acţiunea a fost admisă fără a se preciza în mod concret care este temeiul de drept al acesteia, invocând doar tangenţial dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 şi art. 33 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Analizând recursurile în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:
Recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare este fondat, urmând a-l admite,în ceea ce priveşte critica referitoare la cuantumul daunelor morale, pentru considerentele ce succed:
Conform practicii constante a Curţii Europene a Drepturilor omului, atunci când drepturile fundamentale ale unei persoane au fost încălcate prin măsuri ce s-au dovedit a fi neîntemeiate, persoana are dreptul la repararea integrală a prejudiciului cauzat, atât a prejudiciului material, cât şi a prejudiciului moral.
Spre deosebire de acţiunea în daune pentru prejudicii materiale, la care prejudiciul trebuie să fie cert atât în privinţa existenţei, cât şi a întinderii, la acţiunea în daune morale certitudinea poate purta numai cu privire la existenţa prejudiciului, nu şi la întinderea acestuia.
Cuantumul prejudiciului moral se apreciază din perspectiva criteriilor generale lăsate la aprecierea judecătorului. Acest lucru este pe deplin justificat de faptul că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte stricte, din moment ce el diferă de la o persoană la alta, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz.
Curtea Europeană însăşi, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate.
Or, judecând în echitate, Înalta Curte apreciază că suma acordată reclamantului de instanţa de fond cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit este suficientă pentru a oferi o reparaţie completă pentru atingerea adusă onoarei, reputaţiei şi persoanei reclamantului, atât în ce priveşte viaţa sa privată, cât şi viaţa socială. Suma de 100.000 lei este îndestulătoare, în raport de impactul psihic suferit de reclamant şi de familia sa, de consecinţele negative create în plan familial şi social şi de intensitatea cu care aceste consecinţe au fost resimţite.
În mod corect instanţa de fond a avut în vedere, ca şi criterii de cuantificare a prejudiciului moral, perioada de doi ani de suspendare din funcţia de executor judecătoresc, consecinţele suspendării cu privire la imaginea profesională a reclamantului, imposibilitatea asigurării pe perioada suspendării a unor condiţii normale de creştere şi educare a copilului său minor.
Faţă de aceste împrejurări, Înalta Curte constată că nu se justifică majorarea cuantumului daunelor morale la 300.000 lei, decisă de instanţa de apel. Pe cale de consecinţă, decizia recurată urmează a fi modificată în parte, urmând a se dispune obligarea pârâtului doar la plata sumei de 100.000 lei cu titlu de daune morale.
Celelalte motive de recurs invocate de pârâtul Statul Român sunt nefondate.
Astfel, prima critică referitoare la modalitatea de determinare a câştigului anual prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, nu poate fi cercetată de instanţa de recurs.
Dispoziţiile art. 304 alin. (1) C. proc. civ. prevăd posibilitatea modificării ori casării unor hotărâri, doar pentru motive de nelegalitate. În condiţiile abrogării pct. 10 al art. 304 C. proc. civ. (prin art. I pct. 1111 din O.U.G. 138/2000), motivele de netemeinicie nu mai pot face obiectul analizei instanţei de recurs.
Cât priveşte critica referitoare la faptul că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ea nu poate fi primită.
Conform textului indicat, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.”
Din această perspectivă, prin suspendarea reclamantului din funcţia de executor judecătoresc în baza Avizului Ministrului Justiţiei nr. 27651 din 5 octombrie 2004, acesta a fost privat de dreptul său de proprietate asupra clientelei. Prin activitatea de executor judecătoresc reclamantul a dispus de o clientelă, care a reprezentat singura sursă de obţinere a veniturilor cu care să poată asigura traiul normal pentru sine şi familie. În jurisprudenţa sa CEDO a recunoscut clientelei o valoare economică indiscutabilă, având în vedere că ea rezultă din exerciţiul unei activităţi profesionale. Aşadar, clientela constituie bun în sensul vizat de dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1. Mai mult, aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie se extinde la exercitarea profesiei de executor şi la reputaţia aferentă, având în vedere că acestea sunt entităţi de o anumită valoare care au, în multe privinţe, natura drepturilor private şi astfel constituie beneficii, reprezentând bunuri în sensul primei propoziţii din această prevedere (cauza Buzescu contra României).
Prin privarea de bun generată de suspendarea din funcţie a avut loc o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale.
Cu privire la scopul ingerinţei, urmează a se reţine că acesta era legitim, aceasta cu atât mai mult cu cât Curtea Constituţională, prin decizia nr. 266/2005, verificând constituţionalitatea textului art. 47 din Legea nr. 188/2000 raportat la art. 16 din Constituţie, a decis că luarea măsurii suspendării din funcţie a executorului judecătoresc în situaţia trimiterii acestuia în judecată penală este justificată de necesitatea preîntâmpinării prejudicierii imaginii şi prestigiului profesiei.
Cât priveşte însă cerinţa proporţionalităţii ingerinţei, care trebuie să menţină un just echilibru între necesităţile interesului general al comunităţii şi cerinţele cu privire la protecţia drepturilor fundamentale ale individului, nu se poate aprecia că ar fi fost respectată. Aceasta deoarece reclamantul a fost achitat, prin sentinţa penală nr. 32/2006 pronunţată de Judecătoria Sebeş, menţinută de instanţele de control judiciar, pentru infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată.
Această ingerinţă a fost una gravă, determinând privarea de bun a reclamantului pe perioada cuprinsă între 5 octombrie 2004 şi 6 octombrie 2006, când a fost repus în funcţie prin emiterea Ordinului nr. 229 din 6 octombrie 2006, repunere ce a reprezentat o consecinţă a modificării textului art. 47 din Legea nr. 188/2000 prin Legea nr. 332/2006.
Incoerenţele legislative în materia suspendării din profesie a executorilor judecătoreşti, tranşate prin modificarea textului de lege, conduc la concluzia caracterului excesiv al măsurii suspendării în situaţia trimiterii în judecată a executorului.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că în cauză sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie.
Recurentul-pârât Statul Român critică decizia atacată, susţinând că în cauză nu sunt incidente dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen., nefiind vorba despre o persoană condamnată definitiv care, în urma rejudecării cauzei, beneficiază de o soluţie de achitare definitivă.
Verificând decizia recurată, Înalta Curte constată că în cauză nu s-a reţinut acest temei de drept. În motivarea hotărârii instanţa de apel a apreciat că este discutabil dacă sunt aplicabile dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. şi că, oricum, instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
De asemenea, recurentul-pârât a invocat încetarea calităţii de executor judecătoresc a reclamantului, ca urmare a condamnării acestuia la amendă penală de 20.000 lei pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 249 alin. (1) C. pen., prin sentinţa penală nr. 14 din 2 iunie 2008 a Curţii de Apel Târgu Mureş, rămasă definitivă prin decizia nr. 4088 din 10 decembrie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Or, în aprecierea prejudiciului cauzat reclamantului, nu se poate ţine seama de împrejurări ulterioare faptei pentru care acesta a fost achitat.
Aşa cum s-a reţinut, reclamantul a fost achitat în temeiul sentinţei penale nr. 32 din 2 februarie 2006. Hotărârea de condamnare a survenit la 2 iunie 2008, neputând fi stabilită vreo legătură între suspendarea din funcţie intervenită la 5 octombrie 2004, ca urmare a trimiterii în judecată pentru infracţiunea prevăzută de art. 248 C. pen. şi condamnarea sa ulterioară pentru o altă infracţiune, chiar dacă această condamnare a intervenit în legătură cu modalitatea de exercitare a profesiei.
În fine, un ultim motiv de recurs invocat de pârâtul Statul Român este acela referitor la greşita sa obligarea la plata cheltuielilor de judecată în apel, în condiţiile în care acţiunea a fost admisă în parte de către instanţa de fond, situaţie în care s-au încălcat dispoziţiile art. 276 C. proc. civ.
Nici această critică nu poate fi primită. Mai întâi, trebuie observat că instanţa a obligat părţile intimate la plata sumei de 3.000 lei, cheltuieli parţiale în apel. Verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că la fila 26 dosar apel se află împuternicirea dată de reclamant apărătorilor săi, pe care este inserată menţiunea că onorariul convenit este de 5.000 lei. Aşadar, instanţa de apel a apreciat asupra măsurii în care pârâta poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, în aplicarea dispoziţiilor art. 276 C. proc. civ.
Analizând recursul reclamantului, Înalta Curte constată că acesta este nefondat şi îl va respinge, pentru următoarele considerente:
Critica referitoare la cuantumul daunelor morale acordate nu va fi primită, pentru argumentele expuse în analiza făcută recursului pârâtului.
Prin recursul formulat, reclamantul susţine că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra sumelor pretinse cu titlu de cheltuieli de judecată, în cuantum de 20.000 lei, reprezentând onorarii de avocat şi cheltuieli de deplasare.
Or, aşa cum am arătat anterior, instanţa de apel a acordat cheltuieli de judecată în condiţiile art. 276 C. proc. civ., ţinând seama de faptul că acţiunea reclamantului a fost admisă numai în parte. În acelaşi mod a procedat şi instanţa de fond, care a arătat explicit din ce se compune suma de 6.604,80 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
În aceste condiţii, nu se poate reţine repronunţarea invocată de parte.
O altă critică adusă de reclamant deciziei pronunţate de curtea de apel vizează respingerea petitului referitor la acordarea daunelor materiale rezultate din vânzarea imobilelor proprietate personală. Argumentul recurentului-reclamant este acela că suspendarea din funcţia de executor judecătoresc l-a lipsit de mijloacele materiale necesare întreţinerii familiei, astfel încât a fost obligat să vândă cele două imobile la un preţ mai mic decât preţul de circulaţie şi cu acceptarea unei clauze penale nefavorabile.
Antrenarea răspunderii Statului Român nu poate avea loc decât în situaţia în care se poate stabili o legătură de cauzalitate între prejudiciul încercat de reclamant şi faptul suspendării din funcţie.
Contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 18 februarie 2005 la B.N.P. - B. (filele 84-86 dosar fond) consemnează un preţ al vânzării de 27.000 euro pentru un imobil compus din teren arabil şi casă cu două camere şi dependinţe, situat în comuna Vetiş, judeţul Satu Mare. Raportul de expertiză întocmit de expertul în construcţii D.V. (filele 149 - 152 dosar fond) stabileşte că la data vânzării preţul de circulaţie al imobilului în litigiu era de 42.721 euro.
Într-un contract de vânzare-cumpărare preţul vânzării nu se identifică întotdeauna cu valoarea obiectului contractului. Echivalenţa valoare-preţ este relativă, în sensul că trebuie să se ţină cont şi de factori de natură subiectivă, care pot determina părţile să fixeze un preţ mai mic sau mai mare decât valoarea bunului. Proporţionalitatea preţului cu valoarea lucrului vândut nu poate afecta libertatea contractuală, mecanismul cerere-ofertă (în mod obiectiv) şi voinţa părţilor (în mod subiectiv) determinând preţul contractului.
În aceste condiţii, în mod corect instanţa de apel a reţinut că, pe de o parte, nu există probe în sensul că dacă înstrăinarea s-ar fi făcut la un preţ nedorit de reclamant, iar pe de altă parte că valoarea obţinută din înstrăinare a fost reglementată de regulile pieţei libere.
Cât priveşte antecontractul de vânzare-cumpărare denumit „contract de vânzare-cumpărare provizoriu” (fila 90 dosar fond), acesta cuprinde o clauză potrivit căreia în cazul în care contractul nu se va putea încheia în formă autentică, urmare a neradierii sechestrului, vânzătorul va restitui dublul sumei încasate ca arvună.
Stipularea unei asemenea clauze într-un contract reprezintă expresia libertăţii contractuale. Riscul neexecutării va fi suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat şi nu poate fi transferat asupra unui terţ, în cauza de faţă, asupra statului.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut că nu există legătură de cauzalitate între fapta prejudiciabilă (suspendarea din funcţie) şi prejudiciul produs prin înstrăinarea unui bun cu un preţ diferit de valoarea de circulaţie, respectiv prin rezolvirea promisiunii de vânzare din iniţiativa vânzătorului.
Înalta Curte va constata nul recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.
Art. 306 alin. (3) prevede că indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. per a contrario, imposibilitatea încadrării motivelor invocate de parte în vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de lege atrage sancţiunea nulităţii recursului.
În speţă, nu numai că recurentul nu s-a conformat exigenţelor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., neindicând motivele de nelegalitate din art. 304, pe care îşi întemeiază recursul, dar nu a formulat nici critici care să poată fi încadrate, din oficiu, în vreunul din cazurile de modificare sau de casare prevăzute de lege.
Prin cererea depusă recurentul face o prezentare a hotărârilor pronunţate în cauză şi o analiză a probelor administrate, fără a aduce vreo critică concretă deciziei atacate.
Succesiunea de fapte şi afirmaţii din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată din punct de vedere juridic şi nu poate fi, în nici un caz, apreciată drept motiv de nelegalitate al deciziei pronunţate în apel, astfel încât nu poate fi încadrată în dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte va constata nulitatea recursului declarat de Ministerul Public.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare împotriva deciziei civile nr. 106/ A din 10 iunie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Modifică în parte decizia în sensul că obligă pârâtul la 100.000 lei daune morale către reclamant.
Păstrează celelalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul D.G.R..
Constată nul recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6499/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6495/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
