ICCJ. Decizia nr. 6512/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6512/2010
Dosar nr. 12237/3/2005
Şedinţa publică din 2 decembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 618 din 27 aprilie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Culturii şi cultelor şi, drept consecinţă, a respins cererea reclamantului faţă de acest pârât, a respins cererea reclamantului V.L. având ca obiect anularea deciziei nr. 58 din 8 aprilie 2005 emisă de pârâta Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor Bucureşti, ca neîntemeiată.
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, s-a reţinut că deţinătorul imobilului, în accepţiunea Legii nr. 10/2001, este pârâta Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor Bucureşti, inclusiv din perspectiva faptului concret că notificarea a fost soluţionată de această pârâtă.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut, în esenţă, că imobilul în litigiu, situat în Braşov, a trecut în patrimoniul statului în temeiul Decretului nr. 303/1948, fiind apoi transmis în administrarea Întreprinderii Cinematografice Regionale de stat Braşov.
S-a apreciat că din examinarea înscrisurilor aflate dosarul cauzei nu a rezultat existenţa vreunui titlu de proprietate al reclamantului asupra imobilului în litigiu. Registrul Analitic de Firme Sociale atestă existenţa cinematografului „C.” ce făcea parte din societatea în nume colectiv cu aceeaşi denumire, „C.”, în care erau acţionari reclamantul şi numitul C.G., fără însă a rezulta din această situaţie că imobilul în litigiu a fost proprietatea reclamantului. Declaraţia martorului audiat în cauză, conform căreia reclamantul l-a despăgubit pe celălalt proprietar şi, astfel, acesta ar fi devenit proprietar exclusiv al imobilului nu se coroborează cu alte probe din dosar.
Prin decizia civilă nr. 643 din 09 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local Braşov, a respins apelul reclamantului.
Potrivit art. 1169 din C. civ., reclamantul avea obligaţia de a dovedi că este persoana îndreptăţită în accepţiunea legislaţiei speciale, cu toate consecinţele referitoare la soluţionarea favorabilă a cererii de retrocedare a imobilului în litigiu.
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Consiliului Local Braşov s-a constatat că raportul juridic născut în urma expedierii notificării de către reclamant s-a legat între acesta şi Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor Bucureşti, fapt dovedit chiar de conţinutul deciziei nr. 58 din 8 aprilie 2005 emisă de pârâtă.
În prezent, imobilul solicitat spre a fi retrocedat se află în administrarea Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor Bucureşti, fapt dovedit de conţinutul adresei din 9 octombrie 2009.
În raport de aceste constatări, Consiliul Local Braşov nu este unitatea deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001, motiv pentru care s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în ceea ce îl priveşte.
Pe fondul raportului juridic litigios, s-a constatat din cuprinsul cărţii funciare depusă la dosar că imobilul a fost dobândit la data de 3 septembrie 1929 de P.A. societate anonimă de asigurări generale din Cluj. Din aceeaşi carte funciară a rezultat că, în baza procesului-verbal din 6 mai 1952 şi a deciziei Ministerului de Finanţe, s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea Întreprinderii naţionalizate de asigurare generală în lichidare cu sediul în Bucureşti. De asemenea, s-a constatat că din anul 1919 şi până în 1947, imobilul a fost închiriat la diferite firme şi persoane.
Nu a rezultat din această carte funciară că apelantul-reclamant ar fi fost proprietar al imobilului sau că ar fi avut un vreun drept de locaţiune asupra acestuia.
Concluzia instanţelor fondului a fost în sensul că, în raport de conţinutul cărţii funciare, apelantul-reclamant nu a făcut dovada calităţii de proprietar al imobilului în litigiu.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 8 ianuarie 2010, reclamantul V.L., prin care a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:
Hotărârea pronunţată a fost dată cu cu încălcarea prevederilor art. 22.1 lit. d) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în sensul că declaraţia notarială, dosar fond, atestă că cinematograful în litigiu a fost cumpărat de recurent de la „P.A. societate anonimă de asigurare din Cluj”. La data cumpărării, în anul 1945, contractul şi plata preţului s-a făcut prin Banca Albina din Sibiu. În anul 1948, datorită prigoanei comuniste, recurentul a fost alungat din ţară şi cinematograful a trecut în proprietatea statului, prin aplicarea Decretului nr. 303/1948.
S-a susţinut că datorită condiţiilor în care a fost nevoit să părăsească ţara, în anul 1948, un grup de 5 necunoscuţi l-au forţat să intre în biroul ziarului S. din Braşov şi i s-a propus să le vândă cinematograful; întrucât a refuzat, a fost bătut până a leşinat; a doua zi a reuşit să treacă graniţa în Austria, toate actele referitoare la proprietatea cinematografului au rămas în Braşov, fiind probabil distruse de autorităţile comuniste. A depus la dosar extrasul din registrul analitic de firme sociale care atestă că în 1945, deţinea împreună cu fostul său asociat, C.G., cinematograful. Acest înscris se coroborează cu declaraţia martorului S.G., care a relatat instanţei nu doar faptul că l-a cunoscut ca fiind proprietarul cinematografului, ci şi faptul că l-a despăgubit pe asociatul său, rămânând astfel proprietar exclusiv al imobilului. A depus la dosar, copia legitimaţiei de proprietar din 28 noiembrie 1946, eliberată de Sindicatul Cinematografiştilor din Romania, care atestă cu certitudine că avea calitatea de membru activ al Sindicatului, ca proprietar al cinematografului C. din Braşov.
Potrivit prevederilor art. 22.1 lit. d) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, prin acte doveditoare se înţeleg şi „orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţinea persoanei respective..” iar potrivit aceluiaşi text, lit. h), prin acte doveditoare se înţeleg şi „declaraţii notariale date de persoana care se pretinde îndrepăţită...”.
Apreciază că extrasul din registrul analitic de firme sociale la care s-a referit anterior poate fi considerat „act doveditor” în sensul art. 22.1 lit. d) din Normele metodologice invocate, el fiind emis de o „autoritate” din perioada respectivă, respectiv Camera de Comerţ şi Industrie, acest înscris fiind completat, sub aspect probator, cu declaraţia sa, dosar fond, şi declaraţia martorului S.G.
Instanţa de apel nu a analizat susţinerile sale, rezumându-se să reţină că din extrasul de carte funciară nu rezultă dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu. Or, extrasul de carte funciară nu este singurul înscris aflat la dosar şi nu are putere probatorie absolută, aşa cum lasă să se înţeleagă instanţa.
Instanţa a încălcat grav dreptul său la apărare, soluţionând cauza în baza unor înscrisuri ce nu i-au fost comunicate şi de al căror cuprins nu a avut cunoştinţă. Astfel, faţă de apărările şi excepţiile ridicate de Consiliul Local Braşov, în cuprinsul întâmpinării depuse în apel, a solicitat prin cererea trimisă la dosar pentru termenul din 2 decembrie 2009, emiterea unei adrese către pârâtă pentru a depune la dosar dovada predării cinematografului către acesta.
Instanţa de apel a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local Braşov referindu-se la adresa din 9 octombrie 2009 emisă de pârâtă, adresa ce nu i-a fost comunicată şi de al cărei conţinut nu a avut şi nu are cunoştinţă.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Cu prioritate, faţă de conţinutul explicit al cererii de recurs, redat anterior, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de consideraţii preliminare privind cauza recursului, după cum urmează:
În calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 304 din C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural şi/sau substanţial).
Scopul acestei căi de atac este, esenţialmente, de control al legalităţii hotărârii atacate cu recurs, ceea ce înseamnă că orice susţinere care relevă pretinse erori ale instanţei de apel în aprecierea probelor administrate în cauză, sub toate aspectele susţinute cu privire la valorizarea în probaţiune a înscrisurilor administrate de părţi, inclusiv pe aspectele de fapt referitoare la proprietatea imobilului în litigiu, la pretinsa ignorare a unor probe relevante pentru cauză, istoricul cauzei pendinte, evaluarea probatoriului din perspectiva propriului interes patrimonial ocrotit, toate cu consecinţe directe în planul configurării/reconfigurării situaţiei de fapt a dosarului pendinte, excede analizei instanţei de recurs.
Instanţele anterioare au prezentat în mod corect întreaga situaţie de fapt a dosarului pendinte, expunând considerentele legale pentru care au ajuns la soluţia pronunţată în primă instanţă, respectiv, în apel, pe fondul raportului juridic litigios.
Noua formulare a textului art. 304 din C. proc. civ. accentuează caracterul nondevolutiv al căii extraordinare de atac a recursului, tocmai pentru faptul că părţile au beneficiat de o judecată în primă instanţă şi una în apel (ambele judecăţi de fond), finalizată prin configurarea situaţiei de fapt a dosarului pendinte şi cu o rezolvare judiciară definitivă a conflictului existent între părţile cu interese contrare.
O situaţie de nelegalitate, în esenţă, pentru a fi analizată în recurs trebuie susţinută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greşit la situaţia de fapt pe deplin stabilită în faţa instanţelor anterioare.
Cu aceste precizări, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate formulate prin cererea de recurs şi care se referă, în primul rând, la interpretare şi aplicarea in cauza a dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, respectiv a prevederilor art. 22.1 lit. d) şi h) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Într-adevăr conform prevederilor 23.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, prin acte doveditoare se înţelege şi d) orice acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii de către persoana îndreptăţită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţinea persoanei respective; pentru mediul rural, extras de pe registrul agricol), respectiv h) declaraţii notariale date de persoana care se pretinde îndreptăţită, pe propria răspundere, şi care sunt solicitate de unitatea deţinătoare sau de entitatea învestită cu soluţionarea notificării în scopul fundamentării deciziei.
În cauza de faţă, pe aceste temeiuri nu se poate ajunge în final la soluţia de retrocedare a imobilului în litigiu, reclamantului, întrucât, instanţele anterioare, singurele abilitate în stabilirea deplină a situaţiei de fapt a cauzei pendinte, nu au putut reţine existenţa unor înscrisuri (acte juridice) cu puterea doveditoare prescrisă anterior, chiar şi în contextul existenţei unei declaraţii notariale a reclamantului cu privire la proprietatea imobilului în litigiu, întrucât alte înscrisuri administrate în cauză, copia cărţii funciare depusă la dosar atestă că imobilul a fost dobândit la data de 3 septembrie 1929 de P.A. Societate anonimă de asigurări generale din Cluj, că în baza procesului-verbal din 6 mai 1952 şi a deciziei Ministerului de Finanţe, s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea Întreprinderii naţionalizate de asigurare generală în lichidare cu sediul în Bucureşti, respectiv faptul concret că în perioada 1919-1947, imobilul a fost închiriat la diferite firme şi persoane, au condus în mod neechivoc la concluzia că reclamantul nu a figurat niciodată ca proprietar al imobilului în litigiu.
Critica referitoare la încălcarea gravă a dreptul la apărare, instanţa ar fi soluţionat cauza în baza unor înscrisuri ce nu i-au fost comunicate şi de al căror cuprins nu a avut cunoştinţă, nu poate fi reţinută, întrucât, pe temeiul dispoziţiilor art. 129 din C. proc. civ., înainte de a se institui principiul rolului activ al judecătorului, părţilor le-a fost instituită obligaţia de a urmări desfăşurarea şi finalizarea procesului, tocmai în vederea consolidării caracterului privat al procesului civil.
Împrejurarea că instanţa de apel a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local Braşov nu reprezintă un motiv în plus pentru a dovedi faptul necomunicării înscrisurilor părţii adverse, întrucât soluţia pronunţată pe excepţie s-a bazat pe raportul juridic născut în urma expedierii notificării de către reclamant, Regiei Autonome a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor Bucureşti, în acest sens fiind relevant chiar conţinutul deciziei nr. 58 din 8 aprilie 2005 emisă de pârâtă.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, redate în paragrafele anterioare, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamantului V.L.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul V.L. împotriva deciziei nr. 643 din 9 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6521/2010. Civil. Pensie întreţinere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6513/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
