ICCJ. Decizia nr. 6516/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6516/2010
Dosar nr. 31525/3/2008
Şedinţa publică din 2 decembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 30 mai 2007, reclamanţii V.A. şi V.J.E. au chemat în judecată pe pârâţii P.V. şi P.N., solicitând să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 2, compus din patru camere, hol, bucătărie, baie, grup sanitar, debara, cămară, oficiu, sas, cameră de serviciu, boxă, 3 balcoane, în suprafaţă utilă de 113,05 m.p., cotă indiviză de 7,54% din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi 19,38 m.p. teren situat sub construcţie.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că V.G., V.V. şi E.P. au fost proprietarii imobilului situat în Bucureşti, conform actului de vânzare-cumpărare autentificat din 1940 şi transcris la data de 17 noiembrie 1944; că autorii lor au încetat starea de indiviziune prin actul de partaj autentificat de Tribunalul Ilfov din 24 noiembrie 1944, formându-se trei loturi distincte, însă persistând indiviziunea în privinţa părţilor comune; că, în anul 1950, imobilul a fost naţionalizat, în temeiul Decretului nr. 92/1950 ale cărui prevederi contravin art. 6 şi 8, din Constituţia României în vigoare la acea dată., deşi autorii reclamanţilor deţineau legal imobilul.
În prezent, imobilul este deţinut de pârâţii P.V. şi P.N., în baza contractului de vânzare-cumpărare din 14 octombrie 1996, situaţie în care instanţa trebuie să compare cele două titluri.
Pârâţii au dobândit imobilul de la Primăria municipiului Bucureşti, care nu a deţinut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului, titlul reclamanţilor fiind preferabil.
Intimata P.N. a formulat cerere de chemare în garanţie a Consiliului general al municipiului Bucureşti şi a Statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestora la plata valorii de circulaţie a imobilului, în cazul admiterii acţiunii reclamanţilor, în temeiul art. 60 din C. proc. civ., art. 1337 şi art. 1344 din C. civ.
De asemenea, pârâta P.N. a invocat şi excepţia necompetenţei materiale a instanţei, a netimbrării acţiunii, a lipsei calităţii de reprezentant, a lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtului P.V. şi a inadmisibilităţii acţiunii.
Municipiul Bucureşti, prin primarul general, a invocat excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Consiliului general al municipiului Bucureşti şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia, şi a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice.
La 2 octombrie 2007, reclamanţii au evaluat imobilul la suma de 120.000 Euro şi au modificat cererea de chemare în garanţie în sensul că înţeleg să se judece cu moştenitorii pârâtului P.V., respectiv cu B.C. şi B.M.
Pârâta P.N. a precizat cererea de chemare în garanţie în sensul că înţelege să se judece cu Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi nu cu Consiliul general al municipiului Bucureşti.
Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie a SC A. SA, solicitând restituirea comisionului de 1% încasat de aceasta la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 1996.
Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 5735 din 17 iunie 2008, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 295 din 2 martie 2009, a respins acţiunea în revendicare, în contradictoriu cu pârâtele P.N. şi B.C., ca neîntemeiată; a disjuns cererile de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti, prin primarul general, a Ministerului Economiei şi Finanţelor şi SC A. SA şi a dispus formarea unui nou dosar având ca obiect soluţionarea acestor cereri, cu termen de judecată la 6 aprilie 2009, reţinând, în esenţă, că urmare a comparării titlurilor părţilor, dă prioritate titlului pârâţilor, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, care nu a fost anulat pe calea unei acţiuni în justiţie, având în vedere cu prioritate interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie acestei situaţii de fapt şi de drept prin decizia pronunţată în recurs în interesul Legii nr. 33/2008; că preferabilitatea în cadrul acţiunii în revendicare pe drept comun a titlului chiriaşului cumpărător în baza Legii nr. 112/1995 derivă, nu din regulile generale aplicabile conform art. 480 din C. civ., ci din regulile speciale calificate ca atare de decizia dată în interesul legii.
S-a mai reţinut, că având în vedere situaţia particulară a apartamentului în litigiu, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv de stat între anii 1945-1989, titlul pârâţilor devine preferabil, faţă de criteriile speciale instituite de Legea nr. 10/2001; că nu pot fi primite susţinerile reclamanţilor în sensul că buna-credinţă a pârâţilor la dobândirea imobilului în litigiu nu are nicio relevanţă în prezenta speţă, deoarece valoarea bunei-credinţe, prezumate în lipsa unei hotărâri judecătoreşti de anulare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, este dată de Legea specială nr. 10/2001 şi de decizia în interesul legii sus-menţionată, şi că, atâta timp cât acest contract de vânzare-cumpărare nu a fost anulat în urma unei acţiuni formulate în baza art. 45 din Legea nr. 10/2001, instanţa nu mai poate analiza, la momentul comparării titlurilor, buna sau reaua-credinţă la încheierea contractului, ci doar în cadrul acţiunii în nulitatea contractului din 14 octombrie 1996 ar fi avut relevanţă reaua-credinţă a chiriaşilor la încheierea contractului, acţiune ce trebuia formulată de reclamanţi în termenul de prescripţie instituit de lege specială.
S-a conchis, că, întrucât s-a stabilit caracterul prioritar al legii speciale şi faptul că acest caracter trebuie avut în vedere şi la soluţionarea acţiunilor în revendicare pe calea dreptului comun, tribunalul a acordat preferinţă titlului pârâţilor, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, care nu a fost anulat în justiţie.
De asemenea, s-a mai reţinut că reclamanţii nu pot pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că aceştia aveau un bun şi deci o speranţă legitimă să îşi concretizeze interesul patrimonial prin formularea unei acţiuni în revendicare şi obţinerea bunului în natură; că singura speranţă legitimă creată reclamanţilor a fost cea prin Legea nr. 10/2001, şi anume speranţa la o reparaţie echitabilă pentru abuzul săvârşit de statul comunist, iar, în condiţiile în care reclamanţii nu au formulat acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare prin care pârâţii au dobândit bunul, singura speranţă legitimă era cea a obţinerii contravalorii apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, nu însă şi a restituirii în natură,şi că pârâţii cumpărătorii, în baza Legii nr. 112/1995, beneficiază de un bun asupra căruia deţin şi posesia concretizată material.
Prin decizia civilă nr. 607 A din 23 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii-reclamanţi V.A. şi V.J.E., reţinând următoarele:
Instanţa de apel a constata că Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, prin decizia nr. 33/2008 pronunţată recurs în interesul legii, a statuat, cu putere obligatorie că „nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acţiune, să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie”.
Sub acest aspect, reclamanţii-apelanţi nu au un bun şi nici speranţa legitimă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Apărarea Drepturilor Omului, întrucât până la momentul promovării acţiunii nu au obţinut nici o hotărâre prin care să le fi fost recunoscut, cu efect retroactiv dreptul de proprietate şi nici nevalabilitatea titlului statului.
Nu au efectuat nici un demers prin care să conteste valabilitatea titlului statului, situaţie în care titlul de proprietate al pârâţilor s-a consolidat.
Singura lor speranţă a fost Legea nr. 10/2001 prin intermediul căreia puteau obţine măsuri reparatorii, într-una din modalităţile prevăzute de lege. Tot în decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţii de Justiţie şi Casaţie s-a că „este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice”.
Cu alte cuvinte, s-a arătat că, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei, o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul asupra imobilului; o speranţă legitimă în acelaşi sens unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect.
S-a reţinut, că în acest sens este relevantă decizia C.E.D.O. în cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe, în care s-a arătat că: se acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecinţele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (...); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează neajunsuri disproporţionate. În acest scop, legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri, citat şi în cauza Raicu contra României.
S-a mai reţinut, că nici consecinţa insecurităţii raporturilor juridice nu poate fi ignorată.
Dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunţă preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante.
Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (cauza Brumărescu contra României).
Din cauza inconsecvenţei şi deficienţelor legislative, precum şi a eventualelor litigii anterior soluţionate, nu este exclus ca într-o astfel de acţiune în revendicare ambele părţi să se poată prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, instanţele fiind puse în situaţia de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în acelaşi timp, a principiului securităţii raporturilor juridice.
În atare situaţie, soluţia ar avea efectul privării uneia dintre părţi de un bun în sensul Convenţiei, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecinţele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenţia, ci un particular.
Privarea de bun în absenţa oricărei despăgubiri constituie, aşa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, or, chiar din jurisprudenţa C.E.D.O. reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri băneşti.
În acest sens, instanţa europeană a amintit că, „de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acţiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există şi posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terţ, care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală”.
S-a conchis că, dreptul la un proces echitabil nu a fost încălcat în cauză, reclamanţii având acces la un tribunal, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, acţiunea lor fiind respinsă pe fond, cu examinarea titlurilor de proprietate, atât din perspectiva dispoziţiilor art. 11 şi art. 20 din Constituţie cât şi a jurisprudenţei interne şi cea a C.E.D.O. şi că tribunalul nu a dat prevalentă bunei-credinţe a pârâţilor, ci analizat care dintre părţi are un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, la momentul sesizării instanţei.
În ceea ce priveşte aprecierea tribunalului referitoare la Decretul nr. 92/1950, instanţa de apel a reţinut că o analizare din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului se poate realiza, însă este lipsită de eficienţă câtă vreme Legea nr. 10/2001 consideră toate imobilele trecute în proprietatea statului în perioada 1945-1989 ca fiind preluări abuzive, iar singura speranţă legitimă a reclamanţilor este legea specială.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, indicând ca temei legal al criticilor formulate dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., iar în dezvoltarea acestora au arătat că hotărârea recurată a fost pronunţata atât cu încălcarea, cât şi cu aplicarea greşita a legii. Astfel, instanţa a încălcat litera şi spiritul art. 480 din C. civ., art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Instanţa de apel a respins acţiunea, apreciind că în cauză nu se poate face abstracţie de Legea nr. 10/2001, care este singura lege ce ar oferi speranţa legitimă, stabilind că reclamanţii nu se pot prevala de existenţa unui bun sau speranţa legitimă, astfel cum sunt definite de practica C.E.D.O., respectiv că reclamanţii nu au niciun bun şi nici speranţa legitima in sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât, până la momentul promovării acţiunii nu au obţinut nicio hotărâre prin care să le fi fost recunoscut, cu efect retroactiv, dreptul de proprietate şi nici nevalabilitatea titlului statului. De asemenea, s-a apreciat că nu poate fi ignorat principiul securităţii raporturilor juridice, raportat la necesitatea că responsabilitatea preluărilor abuzive sa fie suportată de stat şi nu de un terţ.
Or, procedând astfel, instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit art. 480 din C. civ. şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001, întrucât, prin intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001 nu s-a restrâns posibilitatea persoanelor îndreptăţite de a formula pe calea dreptului comun o acţiune în revendicare. Este adevărat ca Legea nr. 10/2001 este o lege specială, ce prevede în art. 21 calea procedurii administrative pentru obţinerea de măsuri reparatorii, însă această procedură are ca premisă deţinerea imobilului, la data intrării în vigoare a normei legale invocate, de către persoanele juridice prevăzute la art. 21, situaţie care nu se regăseşte în situaţia de faţă.
În practica judecătorească s-a reţinut, în mod corect, cât priveşte temeinicia acţiunii în revendicare formulată de reclamanţi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că întrucât imobilul în litigiu nu se mai afla în posesia unei „unităţi deţinătoare", cum dispune art. 20 alin. (1) din acest act normativ, fiind înstrăinat, nici notificarea şi, deci, declanşarea procedurii prealabile, nu mai sunt posibile pentru a se pune problema incidenţei dispoziţiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Transmiterea notificării în situaţia înstrăinării imobilului anterior intrării în vigoare a legii nu are semnificaţia unei condiţii de admisibilitate pentru promovarea acţiunii în justiţie, ci aceea a unei măsuri de precauţie, de prezervare a unui drept la măsuri reparatorii prin echivalent pentru cazul în care acţiunea în instanţă va fi soluţionată nefavorabil. Nerespectarea termenului prevăzut pentru transmiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în instanţă măsuri reparatorii.
A aprecia în sensul netemeiniciei unor acţiuni, pe motiv că partea nu a urmat o procedură prealabilă la care legea nu obligă, atâta vreme cât nu se încadrează în niciuna din ipotezele avute în vedere de legea specială, vizând procedurile de restituire, înseamnă o îngrădire a accesului la justiţie.
În speţa dedusă judecaţii, obiectul litigiului este o acţiune în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, împotriva unor persoane care nu au calitatea să retrocedeze administrativ bunul, fiind fără relevanţă în ce măsură reclamanţii au urmat sau nu procedura instituită de Legea nr. 10/2001 sau dacă aceasta s-a finalizat.
Instanţa de apel a preluat o parte din cele statuate prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, în sensul că, atunci când există neconcordante între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei, o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect.
Faţă de cele expuse, se arată că trebuie să se procedeze la compararea titlurilor opuse de părţi pentru a stabili care este preferabil (superior), deci care dintre ele justifică în plan probatoriu apartenenţa dreptului la unul sau altul dintre patrimonii.
Soluţia prin care se acordă preferabilitate titlului provenit de la adevăratul proprietar, în raport de dispoziţiile art. 480 din C. civ., dă expresie optimă şi principiului echităţii, întrucât principiul garantării dreptului de proprietate consacrat de legile fundamentale române ar fi grav atins in cazul respingerii unei acţiuni în revendicare formulate de către un reclamant al cărui patrimoniu nu a fost niciodată părăsit de dreptul de proprietate, împotriva unui pârât în al cărui patrimoniu nu ar fi existat niciodată dreptul de proprietate (reclamantul ar fi expus în aceste condiţii unor sancţiuni injuste şi ireparabile).
În speţă, titlul subdobânditorului provine de la stat, iar dreptul acestuia din urmă nu poate fi preferabil în raport cu titlul adevăratului proprietar, pentru ca, trecerea bunului în proprietatea statului a fost abuzivă. Prin urmare, în urma comparării titlurilor proprietarului deposedat abuziv şi subdobânditorului, chiar de bună-credinţă, acţiunea primului trebuie admisă dacă cel din urmă nu poate invoca în favoarea sa uzucapiunea, ca mod originar de dobândire a proprietăţii.
O eventuală respingere a acţiunii în revendicare împotriva cumpărătorului în baza Legii nr. 112/1995 pe considerentul că în cauză s-ar aplica dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 poate fi acceptată doar în cazul în care reclamantul formulează ca unic capăt de cerere constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce în speţă nu s-a solicitat.
Deşi Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparaţie, acest fapt nu reprezintă o piedică în calea fostului proprietar de a formula acţiune în revendicare în scopul redobândirii posesiei imobilului, cu atât mai mult cu cât cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 480 din C.civil, care este o acţiune peţitorie, reală şi imprescriptibilă, iar nu o acţiune în despăgubiri, în natură sau prin echivalent, care este o acţiune personală imobiliară, supusă atât prescripţiei, cât şi decăderii, aşa cum rezultă din reglementarea Legii nr. 10/2001. Exercitarea acţiunii în revendicare nu poate fi paralizată prin dispoziţii speciale contrare dispoziţiilor generale în materia apărării dreptului de proprietate, ea decurgând din dreptul de proprietate şi sancţionând încălcarea acestuia.
În ipoteza respingerii acţiunii în revendicare prin schimbarea temeiului juridic din art. 480 din C. civ., în Legea nr. 10/2001, se ajunge la schimbarea naturii juridice a acţiunii în revendicare, transformând-o în acţiune personală imobiliară, încălcând, astfel, principiul disponibilităţii procesului civil şi accesul la un proces echitabil, judecat de o instanţă independentă.
În ceea ce priveşte încălcarea şi aplicarea greşită a art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se arată că instanţa de apel, în mod greşit, interpretează art. 1 din Primul Protocol Adiţional ca vizând exclusiv noţiunea de bun existent în mod fizic în patrimoniul uneia sau celeilalte părţi din litigiu, iar noţiunea de speranţă legitimă este raportată exclusiv la Legea nr. 10/2001.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, arată expres că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale şi nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional, iar dispoziţiile art. 11 şi art. 20 din Constituţie prevăd că aceste dispoziţii fac parte din dreptul intern, fiind ratificate de România. Potrivit acestor articole, dacă se constată neconcordante între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.
Prin urmare, în mod greşit, instanţa de fond, cât şi cea de apel au apreciat că obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie în despăgubiri, întrucât bunul a fost dobândit, în mod iremediabil, de un terţ.
Or, chiar dacă nu se mai poate solicita anularea contractului de vânzare-cumpărare, art. 480 din C. civ. impune cu necesitate analizarea celor două titluri.
S-a conchis, că, având în vedere că s-a reţinut dobândirea de către autorii reclamanţilor a dreptului de proprietate şi preluarea imobilului respectiv fără titlu, de către statul roman, acesta recunoscând prin legislaţia în domeniu că preluarea în temeiul Decretului nr. 92/1950 este abuzivă, nu se poate reţine decât că recurenţii-reclamanţi deţin un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
După ce se face trimitere la jurisprudenţa C.E.DO. în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1, se arată că instanţa a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 1 din Primul Protocol, aceasta limitându-se la a analiza deţinerea unui bun exclusiv prin raportare la existenta fizica a acestuia in patrimoniul intimaţilor-pârâţi.
Or, întrucât ambele părţi litigante deţin un titlu de proprietate, şi chiar dacă fostul chiriaş ar fi de bună-credinţă, cum afirmă intimata-pârâtă, şi ar avea un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, în conflictul dintre părţi urmează a se recunoaşte preferabilitatea titlului înfăţişat de recurenţii-reclamanţi, ca fiind cel originar şi mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul iniţial, care obţinuse bunul în condiţii de perfectă legalitate, necontestat şi anterior naţionalizării sale.
S-a mai arătat, că analiza cererii în revendicare se realizează prin compararea titlurilor, pe baza criteriilor dreptului comun, presupuse de aplicarea art. 480 din C. civ. şi a normelor europene privind protecţia dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, şi că instanţa de apel a apreciat că trebuie respectat principiul securităţii raporturilor juridice, referindu-se în susţinerea acestei afirmaţii la art. 6 din Convenţie, însă a interpretat greşit prevederile acestui articol, cu trimitere la practica C.E.D.O. în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
Faţă de considerentele expuse, s-a solicitat să se constate că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţii ale art. 480 din C. civ., Legii nr. 10/2001 şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5 şi 9 din C. proc. civ., instanţa constată recursul fondat, pentru următoarele considerente:
Reclamanţii au investit instanţele cu o acţiune în revendicare, prin care au solicitat obligarea pârâţilor să le restituie în natură imobilul în litigiu, prin compararea titlurilor părţilor.
În drept, acţiunea s-a întemeiat pe prevederile art. 480 şi urm. din C. civ.
Instanţa de apel, prin hotărârea recurată, a analizat îndreptăţirea reclamanţilor la beneficiul despăgubirilor reglementată de Legea nr. 10/2001 şi s-a mărginit la redarea jurisprudenţei C.E.D.O. în materia retrocedărilor imobiliare reglementate de Legea nr. 10/2001, iar acest aspect a fost criticat prin recursul declarat de reclamanţi, în sensul că „instanţa de apel a apreciat ca fiind abuzive preluările prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, deşi nu acesta este temeiul legal al cererii formulate” şi că „în ipoteza respingerii acţiunii în revendicate, prin schimbarea temeiului juridic din art. 480 din C. civ., în Legea nr. 10/2001, se ajunge la schimbarea naturii juridice a acţiunii în revendicare, transformând-o într-o acţiune personală imobiliară, încălcând astfel principiul disponibilităţii procesului civil şi accesul la un proces echitabil, judecat de o instanţă independentă”.
Procedând astfel, instanţa de apel, prin considerentele deciziei recurate, a fixat cadrul procesual în limitele de aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001, iar dezlegarea dată asupra cadrului procesual în care a soluţionat apelul nu are valoarea unui considerent, ci a constituit în realitate o soluţie dată unei probleme de drept.
În măsura în care pretenţiile cuprinse în cererea de chemare în judecată nu au fost întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar instanţa de apel s-a pronunţat asupra aplicării în cauză a prevederilor dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii rezultat din prevederile art. 298 raportat la art. 129 alin. (6) din C. proc. civ.
În aceste condiţii, instanţa de apel, în cadrul controlului de legalitate cu care a fost investită prin declararea apelului, avea obligaţia de a verifica hotărârea pronunţată de prima instanţă sub aspectul soluţiei de respingere a acţiunii în revendicare formulată de reclamanţi, întemeiată pe prevederile art. 480 şi urm. din C. civ., prin compararea titlurilor părţilor.
Or, instanţa de apel nu a analizat legalitatea sentinţei apelate sub aspectul respingerii ca nefondată a cererii de chemare în judecată, formulată de reclamanţi, în revendicare pe dreptul comun, prin compararea titularilor de proprietate opuse de părţi cu privire la acelaşi imobil, ci s-a limitat la a constata că pretenţiile deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată au fost soluţionate corect de prima instanţă din perspectiva Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care reclamanţii nu şi-au fundamentat pretenţiile pe dispoziţiile acestui act normativ.
Articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică în sarcina instanţei obligaţia de a efectua o examinare efectivă a cererilor, a mijloacelor de apărare şi a argumentelor părţilor în asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil.
Prin decizia recurată, aceste norme europene nu au fost respectate, reclamanţii nebeneficiind de o hotărâre prin care instanţa să se pronunţe, în limita criticilor formulate, asupra cererii lor în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 şi urm. din C. civ., şi care să cuprindă argumentele instanţei de apel în sensul temeiniciei ori netemeiniciei unei astfel de cereri, ceea ce face imposibil şi controlul de legalitate pe calea recursului asupra fondului litigiului.
Constatând că instanţa de apel a soluţionat cauza cu încălcarea principiului disponibilităţii şi a dreptului reclamanţilor la un proces echitabil, neintrând astfel în cercetarea fondului cererii de apel, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (5) din C. proc. civ., fără a mai analiza celelalte critici, aşa cum au fost expuse mai sus, şi care se circumscriu art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanţi, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecarea apelului reclamanţilor aceleiaşi instanţe.
Cu ocazia rejudecării, instanţa va ţine seama de toate mijloacele de apărare invocate de părţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanţii V.A. şi V.J.E. împotriva deciziei nr. 607/A din 23 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6515/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6517/2010. Civil → |
|---|
