ICCJ. Decizia nr. 6519/2010. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6519/2010
Dosar nr. 4017/91/2009
Şedinţa publică din 2 decembrie 2010
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 7 decembrie 2009 sub nr. 4017/91/2009, reclamantul Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative (M.I.R.A.) a cerut restrângerea exerciţiului dreptului la libera circulaţie în Italia pentru o perioadă de cel mult 3 ani a pârâtului C.I. invocând, incidenţa art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că pârâtul a fost expulzat de statul italian, prin Decretul Prefecturii Provinciei Roma, la data de 9 octombrie 2009 şi că, prin comportamentul de care a dat dovadă pe perioada şederii în Italia, prin decretul de expulzare s-a dispus măsura interzicerii de a se mai afla pe teritoriul acestui stat.
Reclamantul a susţinut că măsura solicitată se impune a fi dispusă în vederea îndeplinirii obiectivelor din planul de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a adoptării de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriul său a unor persoane.
Prin sentinţa civilă nr. 774 din 17 decembrie 2009 Tribunalul Vrancea, secţia civilă, a respins cererea.
În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că pârâtul a fost returnat de statul italian pentru şedere ilegală, fără vreo dovadă că acesta s-ar face vinovat de săvârşirea unor fapte grave de natură să pună în pericol ordinea, siguranţa sau sănătatea statului italian.
Instanţa a apreciat că neîndeplinirea de către o persoană a condiţiilor de intrare, şedere sau circulaţie într-un alt stat nu justifică, în condiţiile art. 27 din Directiva 2004/38/CE, limitarea dreptului său la liberă circulaţie de către statul român, întrucât o asemenea conduită, în sine, nu constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa interesului statului care l-a expulzat.
Prin decizia civilă nr. 54/ A din 12 februarie 2010,Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant.
În motivarea deciziei instanţa a reţinut că solicitarea formulată de reclamant, în condiţiile art. 38 din Legea nr. 248/2005, nu poate fi primită întrucât este contrară dispoziţiilor art. 18 din Tratatul de Înfiinţare a Comunităţilor Europene şi, astfel cum a reţinut şi prima instanţă, şi dispoziţiilor art. 27 din Directiva 2004/38/CE.
Instanţa a dezvoltat condiţiile în care potrivit normelor comunitare se poate dispune restrângerea dreptului la liberă circulaţie a unui cetăţean comunitar, categorie în care se încadrează şi cetăţenii români, şi a concluzionat că măsura solicitată este disproporţionată în raport de conduita imputată pârâtului, cu menţiunea că ea nu este justificată nici în raport de temeiul de drept invocat de reclamant întrucât pârâtul nu a fost returnat în baza acordului de readmisie ci a fost expulzat de statul italian.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, invocând incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului reclamantul susţine că, potrivit dispoziţiilor art. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 (pentru aprobarea Planului de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu) coroborate cu dispoziţiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, are obligaţia de a înainta către instanţa judecătorească competentă dosarul întocmit cetăţenilor expulzaţi din statul italian pentru ca aceasta să pronunţe o decizie vizând interzicerea deplasării lor în statul care i-a expulzat pe o perioadă determinată de timp.
Recurentul susţine că atâta timp cât expulzarea s-a dispus, potrivit Decretului Prefecturii Provinciei Roma, justificat şi de faptul că pârâtul a avut un comportament ce constituie o ameninţare concretă, efectivă şi gravă la adresa demnităţii umane, a drepturilor fundamentale ale persoanei şi a integrităţii publice, făcând ca permanenţa sa pe teritoriul Italiei să fie incompatibilă cu convieţuirea civilizată şi în siguranţă, fiind considerat un pericol public, interzicându-i, sub sancţiunea privării de libertate, să revină pe teritoriul statului italian pentru o perioadă de la 5 la 10 ani, în cauză se impunea admiterea cererii deduse judecăţii.
Recurentul reiterează conţinutul dispoziţiilor art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE şi art. 1 pct. 1 din Acordul încheiat de cele două state, ratificat prin Legea nr. 173/1997 şi apreciază că măsura se justifica în scopul stopării migraţiei ilegale.
Analizând criticile formulate, care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 38 lit. a) şi b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat şi, respectiv, cu privire la persoana a cărei prezenţă pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfăşoară sau ar urma să o desfăşoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat.
Totodată, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 173/1997 pentru ratificarea Acordului dintre România şi Republica Italiană privind readmisia persoanelor aflate în situaţie ilegală, semnat la Bucureşti la 4 martie 1997, fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părţi contractante şi fără alte formalităţi, oricare persoană care nu îndeplineşte condiţiile necesare pentru intrare sau nu mai întruneşte cerinţele pentru şederea pe teritoriul părţii contractante solicitante, dacă s-a stabilit sau este prezumat că aceasta este cetăţean al părţii contractante solicitate.
Dispoziţiile din actele normative menţionate, adoptate anterior datei de 1 ianuarie 2007 la care România a aderat la Uniunea Europeană, au fost analizate de instanţele de fond în legătură cu dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Directiva 2004/38/CE (potrivit cărora statele membre pot restrânge libertatea de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie, indiferent de cetăţenie, pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică) şi au statuat că reglementarea internă este restrictivă şi vine în conflict cu prevederile Directivei ca, de altminteri, şi cu cele ale art. 2 alin. (3) din Protocolul nr. 4 adiţional la CEDO.
Potrivit dispoziţiilor comunitare, pentru ca motivele de ordine publică sau de siguranţă publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulaţie este necesar, potrivit art. 27 alin. (2) din Directivă, ca măsura să se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză, care trebuie să constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii, condamnările penale anterioare neputând justifica în sine luarea unor asemenea măsuri.
Referitor la conduita pârâtului, instanţele de fond au constatat, pe de o parte, că nerespectarea condiţiilor de şedere pe teritoriul unui alt stat nu satisface exigenţele dispoziţiilor comunitare (cu care vin în conflict dispoziţiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005) iar, pe de altă parte, că nu s-a dovedit că aceasta ar fi constituit sau urma să constituie o ameninţare gravă la adresa intereselor fundamentale ale unei societăţi democratice.
Instanţele de fond au statuat în mod corect că astfel de motive, de ordine publică sau de siguranţă publică, nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuşi al expulzării unei persoane şi, cu atât mai puţin, nu pot fi reţinute doar pe consideraţiuni de prevenţie generală (nefiind dovedit faptul unei condamnări penale) sau de stopare a fenomenului migraţiei ilegale, astfel cum a invocat reclamantul, pentru că ar însemna că principiul proporţionalităţii în adoptarea măsurii să nu mai intereseze, ceea ce nu este permis.
De altminteri, este de observat că, prin cererea de recurs, reclamantul nu a arătat motivele pe care îşi fundamentează critica de nelegalitate formulată la adresa hotărârii recurate ci a invocat, fără a argumenta, că instanţele de fond au făcut o greşită apreciere a circumstanţelor de fapt ale speţei, care, în opinia sa, justificau restrângerea dreptului pârâtului la liberă circulaţie în raport de dispoziţiile legale interne, prezentând şi conţinutul normelor comunitare.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a respinge recursul dedus judecăţii ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei nr. 54/ A din 12 februarie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6565/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6520/2010. Civil. Obligaţie de a face. Recurs → |
|---|
