ICCJ. Decizia nr. 6517/2010. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6517/2010
Dosar nr. 3395/208/2007
Şedinţa publică din 2 decembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Caransebeş la 28 noiembrie 2007 reclamantul M.G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român solicitând despăgubiri în valoare de 310.000 lei, reprezentând suferinţa, lipsa de libertate şi pagube materiale pentru perioada cuprinsă între 18 iunie 1958 şi 24 iunie 1964, cât a fost arestat pe nedrept.
În motivarea cererii se arată că după ce a fost eliberat prin Decretul nr. 310/1964, a formulat cerere de revizuire şi în urma probelor administrate s-a constatat nevinovăţia sa.
Prin sentinţa civilă nr. 5 din 14 ianuarie 2008 pronunţată în Dosarul nr. 3395/208/2007 s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Caras - Severin, iar reclamantul a completat acţiunea în sensul că a solicitat despăgubiri în cuantum de 10.583 lei şi cheltuieli aferente reprezentând salariu neîncasat în perioada 1958 - 1964.
Tribunalul Caras - Severin prin sentinţa civilă nr. 112 din 14 martie 2003 a respins acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 506 alin. (2) C. proc. pen., acţiunea pentru repararea pagubelor pricinuite prin arestarea pe nedrept poate fi pornită în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare, iar în cauza pendinte reclamantul nu a invocat nicio cauză de suspendare ori de interpretare a termenului prevăzut de dispoziţiile legale. Reclamantul a fost achitat prin sentinţa penală pronunţată în anul 1969 iar cererea a fost introdusă la 28 noiembrie 2007, deci cu încălcarea termenului de 18 luni prevăzut de dispoziţiile art. 506 alin. (2) C. proc. pen.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul aducând critici de nelegalitate şi netemeinicie, arătând că, acţiunea a fost respinsă ca prescrisă dar s-a omis a se cerceta fondul cauzei şi că vârsta înaintată şi regimul comunist nu au permis promovarea acţiunii în termenul prevăzut de lege.
Curtea de Apel Timişoara prin decizia nr. 202 din 23 septembrie 2008 a respins apelul ca nefondat.
În considerentele hotărârii s-a reţinut că acţiunea pentru repararea pagubelor constând în prejudiciul patrimonial ori moral cauzat persoanei care a fost condamnată şi apoi reabilitată, poate fi pornită în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare aşa cum prevăd dispoziţiile art. 506 alin. (2) C. proc. pen. In cauză, reclamantul a fost achitat ca urmare a admiterii cererii de revizuire, prin sentinţa penală nr. 860 din 4 octombrie 1969, iar termenul pentru promovarea acţiunii pentru despăgubiri contra statului a început să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în anul 1969. Susţinerile reclamantului privind imposibilitatea promovării acţiunii datorită regimului comunist şi vârstei nu pot fi reţinute ca motiv de suspendare ori de întrerupere a termenului de prescripţie a acţiunii şi că avea posibilitatea să promoveze o astfel de acţiune începând cu anul 1989 iar acţiunea fiind prescrisă este de prisos a se analiza fondul cauzei.
Împotrivi acestei din urmă hotărâri a declarat recurs reclamantul invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 9 C. proc. civ.
Recurentul critică hotărârea sub următoarele aspecte:
- excepţia tardivităţii acţiunii nu îşi găseşte aplicabilitate şi drept urmare greşit nu s-a analizat fondul cauzei.
- înainte de apariţia Codului penal din anul 1969, nu exista posibilitatea revizuirii unei hotărâri judecătoreşti de condamnare şi nici nu se putea solicita despăgubiri pentru erori judiciare.
- s-a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 506 alin. (2) C. proc. pen.
Prin cerere de recurs, reclamantul a invocat şi excepţia de neconstituţionalitate a art. 506 alin. (2) C. proc. pen., iar Curtea Constituţională prin decizia nr. 885 din 6 iulie 2010 a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 506 alin. (2) C. proc. pen.
Examinând criticile formulate prin intermediul cererii de recurs, Înalta Curte constata nefondat recursul, în sensul consideraţiilor ce succed.
Recursul este o cale de atac prin intermediul căreia părţile sau Ministerul Public solicită în condiţiile şi pentru motivele limitativ determinate de lege desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţată fără drept de apel, în apel sau de un organ cu activitate jurisdicţională.
Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace formele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., sub denumirea de motive de casare sau modificare.
Reclamantul prin cererea de recurs invocă incidenţa în speţa supusă analizării, a dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.: „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii ” .
Astfel cum rezultă din simpla lecturare a textului, art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti.
Ipostazele în care se poate ajunge la o nemotivare în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. sunt dintre cele mai diferite: existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată; contrarietate flagrantă dintre dispozitiv şi considerente.
Afirmaţia reclamantului că, hotărârea ce face obiectul recursului este nelegală în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este generală, fără a arăta în concret care sunt motivele contradictorii ori străine de natura pricinii ce conduc la nelegalitatea acestei hotărâri.
Drept urmare, referitor la acest motiv de recurs, se va constata că a fost doar enunţat, fără a se indica motivele de nelegalitate.
Cel de-al doilea motiv de recurs vizează incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: „pronunţarea unei hotărâri lipsite de temei legal ori dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”.
Se susţine în esenţă că acţiunea greşit a fost soluţionată „pe excepţie” fără a se cerceta fondul cauzei, făcându-se astfel o interpretare şi aplicare eronată a dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen.
Răspunderea statului pentru repararea unor erori penale judiciare trebuie să intervină ori de câte ori se constată printr-o hotărâre judecătorească, încălcarea drepturilor şi libertăţii unei persoane prin pronunţarea unei hotărâri nelegale de condamnare, sau privare pe nedrept a libertăţii unei persoane de către organele de urmărire penală sau de către instanţa de judecată.
Dar, acţiunea pentru repararea pagubei suferite ca urmare a unei condamnări nedrepte sau a privării în mod nelegal a libertăţii, poate fi contestată de persoana îndreptăţită în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului prevăzute în art. 504 C. proc. pen.
Acest termen de 18 luni este un termen de prescripţie a dreptului la acţiune, fiind considerat drept un termen rezonabil, în care persoana care reclamă repararea pagubei pricinuite printr-o eroare judiciară poate introduce acţiune în vederea obţinerii reparaţiilor solicitate.
Momentul din care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului la acţiune este rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de judecată, sau a ordonanţei procurorului.
În speţa supusă analizei, hotărârea de achitare a reclamantului a rămas definitivă la 4 octombrie 1969, iar acţiunea a fost promovată la 28 noiembrie 2007, deci cu mult peste termenul de 18 luni prevăzut de art. 504 C. proc. pen.
Susţinerile potrivit cu care reclamantul a fost în imposibilitate să pornească o astfel de acţiune datorită regimului politic şi a vârstei înaintate nu pot fi reţinute drept cauze de suspendare sau întrerupere a termenului de prescripţie a acţiunii.
Aşadar, raportat la cele sus reţinute se constată că, dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. au fost corect interpretate şi aplicate şi că ar fi fost de prisos să se soluţioneze cauza în fond aşa cum se reclama prin motivele de recurs.
În concluzie, instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre legală, motiv pentru care Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul M.G. împotriva deciziei nr. 202 din 23 septembrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6516/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 6518/2010. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
