ICCJ. Decizia nr. 6616/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6616/2010
Dosar nr. 599/57/2008
Şedinţa publică din 7 decembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la 26 iulie 2006 reclamanţii G.T.S. şi G.D.F. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii primăria municipiului Aiud, Consiliul Local al municipiului Aiud, SC A.F. SRL şi municipiul Aiud, să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare din 24 februarie 2003 şi din 16 iulie 2004 şi obligarea primăriei municipiului Aiud să dispună restituirea în natură a construcţiilor şi terenului aferent ce au făcut obiectul acestor contracte.
În motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat că întreg imobilul în litigiu, construcţie şi teren aferent, intabulat în CF Aiud, loc de casă, grădină, casă de piatră cu etaj, casă de piatră a fost proprietatea antecesorului reclamanţilor T.G..
Întregul imobil a fost naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 iar ulterior acestei operaţiuni statul i-a dat diferite destinaţii şi întrebuinţări. începând cu anul 1993 în cartea funciară a fost intabulat dreptul de administrare operativă al Inspectoratului de Poliţie a judeţului Alba.
Prin decizia nr. 1036 din 21 noiembrie 2005 Ministerul Administraţiei şi Internelor a dispus restituirea în natură a construcţiilor deţinute de Poliţia Aiud şi a constatat că suprafaţa de teren de 153 mp a fost retrocedată primăriei Aiud care, în mod nelegal, a vândut terenul către SC A.F. SRL.
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 20 alin. (41) Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 1128 din 18 octombrie 2006 Tribunalul Alba, secţia civilă, a admis acţiunea şi a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare din 24 martie 2003 şi din 16 iulie 2004; a obligat municipiul Aiud prin primar, să restituie reclamanţilor în natură construcţiile şi terenul aferent ce a făcut obiectul celor două contracte de vânzare-cumpărare; a respins acţiunea împotriva primăriei municipiului Aiud ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.
Prima instanţă a arătat că la momentul formulării notificării reclamanţii au solicitat despăgubiri în completarea despăgubirilor primite în temeiul Legii nr. 112/1995. Notificarea trebuia soluţionată de către cei care deţineau imobilul în condiţiile art. 33 Legea nr. 10/2001, nemodificată. La acea dată municipiul Aiud deţinea o parte din imobil şi pentru aceasta trebuia să înainteze documentaţia aferentă Prefecturii Judeţului Alba. întrucât la momentul primirii notificării nu s-a procedat în acest mod, la data judecăţii au devenit incidente prevederile Legii nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 247/2005.
Contractele de vânzare-cumpărare nu au fost valabil încheiate atâta timp cât notificarea formulată nu era încă soluţionată.
Astfel, cumpărătorul SC A.F. SRL nu este apărat de principiul bunei-credinţe întrucât avea calitatea de chiriaş al imobilului iar la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cunoscut existenţa notificării.
Primăria municipiului Aiud nu are calitate procesuală pasivă deoarece nu este semnatara contractelor de vânzare-cumpărare a căror anulare s-a cerut.
Prin decizia civilă nr. 83 A din 22 februarie 2007 Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, a admis apelurile declarate de pârâţii Consiliul Local Aiud, SC A.F. SRL şi municipiul Aiud prin primar. A schimbat în tot sentinţa în sensul că a respins acţiunea şi i-a obligat pe reclamanţi la cheltuieli de judecată către SC A.F. SRL.
Instanţa de apel a reţinut că antecesorul reclamanţilor a cumpărat la 21 martie 1940 imobilul înscris în CF Aiud, A+4, casă de piatră cu etaj, curte şi grădină de 448 stânjeni pătraţi şi edificiile de pe teren. Contractul de vânzare-cumpărare a fost intabulat la 10 aprilie 1940 în CF, sub B+14.
De la T.G. a fost preluat imobilul şi Statul Român s-a înscris ca proprietar sub B+17.
La 9 noiembrie 2001 reclamanţii au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 şi au solicitat diferenţa de despăgubiri între cele acordate în temeiul Legii nr. 112/1995 şi cele cuvenite la valoarea actuală a imobilului. Prefectura Alba a trimis notificarea primăriei Aiud, identificând imobilul pentru care se solicită despăgubiri ca fiind înscris în CF Aiud.
Reclamanţii nu au calitate să solicite nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare din 2003 şi din 2004 pentru că au ca obiect terenul care nu a aparţinut niciodată antecesorului lor.
Chiar dacă solicită constatarea nulităţii absolute este necesar ca reclamanţii să aibă interes în acest sens, ceea ce nu s-a dovedit.
Acţiunea a fost respinsă ca efect al admiterii excepţiei peremptorii şi dirimante a lipsei calităţii procesuale active, astfel încât nu s-a mai impus cercetarea celorlalte motive de apel.
Prin decizia nr. 1847 din 18 martie 2008 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul reclamanţilor, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor declarate de Consiliul Local Aiud, municipiul Aiud, prin primar şi SC A.F. SRL împotriva sentinţei civile nr. 1128 din 18 octombrie 2006 a Tribunalului Alba, secţia civilă, la aceeaşi instanţă.
În motivare instanţa de recurs a reţinut că, în respectarea principiilor fundamentale ale contradictorialităţii şi dreptului la apărare, instanţa era obligată să pună în discuţia părţilor excepţia procesuală pe care urma să-şi întemeieze soluţia. Dacă doar în etapa deliberării s-a format convingerea că reclamanţii nu au calitate procesuală activă, în condiţiile art. 151 C. proc. civ. instanţa era datoare să repună pricina pe rol şi să pună în dezbatere contradictorie această problemă.
Neprocedând în acest mod şi respingând acţiunea pe temeiul unor aspecte asupra cărora reclamanţii nu au avut posibilitatea să se pronunţe, instanţa de apel le-a produs acestora o vătămare procesuală care nu a putut fi înlăturată decât prin anularea hotărârii, conform art. 105 alin. (2) teza I C. proc. civ..
Cu ocazia rejudecării s-au dat îndrumări cu privire la administrarea de dovezi, inclusiv expertize, pentru a se determina dacă imobilele ce au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare din 24 februarie 2003 şi din 16 iulie 2004 au făcut parte din imobilul ce a aparţinut autorului reclamanţilor, imobil care a fost preluat abuziv prin Decretul nr. 92/1950.
În rejudecare, prin decizia nr. 44A din 19 martie 2009 Curtea de Apel Alba Iulia, a respins, ca nefondate, apelurile pârâţilor SC A.F. SRL, Consiliul Local al municipiului Aiud şi municipiul Aiud prin primar împotriva sentinţei nr. 1128 din 18 octombrie 2006 a Tribunalului Alba şi a obligat pârâţii la plata sumei de 6.000 RON cheltuieli de judecată către reclamanţi.
În urma administrării probei cu expertiză tehnică s-a arătat că imobilele ce fac obiectul celor două contracte provin din corpul de proprietate al antecesorului reclamanţilor.
Din acest corp, o parte a fost restituită reclamanţilor prin dispoziţia emisă de Ministerul Administraţiei şi Internelor, iar cealaltă parte o reprezintă spaţiul vândut şi ocupat în prezent de pârâta SC A.F. SRL.
Faţă de aceste concluzii expertizei, curtea de apel a reţinut că reclamanţii au un interes legitim în revendicarea dreptului de proprietate al autorului lor şi, în consecinţă, calitate procesuală activă.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că la momentul formulării notificării, reclamanţii au pretins despăgubiri, în completarea celor acordate în baza Legii nr. 112/1995.
Conform art. 33 Legea nr. 10/2001, notificarea reclamanţilor ar fi trebuit să fie soluţionată de deţinătoarea imobilului, respectiv municipiul Aiud, în sensul înaintării dosarului către Prefectura Alba.
Cum pârâta municipiul Aiud nu a procedat astfel, o dată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, notificările ce nu fuseseră soluţionate până atunci, beneficiau de prevederile legii noi.
Cele două contracte fuseseră semnate în contextul în care notificarea nu fusese soluţionată, curtea de apel reţinând faţă de acest aspect că nu au fost legal încheiate.
Au fost înlăturate susţinerile pârâţilor, în sensul că ar fi aplicabile prevederile Legii nr. 1/2009, pentru modificarea Legii nr. 10/2001, pe motiv că pe de o parte au fost invocate prima dată în apel, fiind inadmisibile în sensul art. 294 C. proc. civ., iar pe de altă parte sunt nejustificate, câtă vreme Legea nr. 1/2009 nu poate retroactiva.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâta SC A.F. SRL, pe de-o parte şi pârâţii Consiliul Local al municipiului Aiud şi municipiul Aiud prin primar, pe de altă parte.
Recursul formulat de pârâta SC A.F. SRL nu a fost întemeiat în drept.
În cuprinsul acestuia pârâta a solicitat modificarea deciziei atacate şi pe fond obligarea pârâtului primarul municipiului Arad să emită o decizie prin care să constate că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri băneşti pentru teren şi construcţii situate în A., judeţul Alba, să se respingă capătul de cerere referitor la constatarea nulităţii contractelor de vânzare cumpărare, să se înlăture obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată.
Pârâta a susţinut că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a imobilului, ci la măsuri reparatorii prin echivalent în Legii nr. 247/2005 şi că sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 1/2009.
În esenţă, pârâta a susţinut că prin notificarea formulată reclamanţii au solicitat completarea măsurilor reparatorii pentru imobil, şi nu restituirea în natură.
În acest timp a intrat în vigoare Legea nr. 1/2009, care nu permite restituirea imobilelor ce au fost deja vândute, lege de imediată aplicabilitate.
Contractele de vânzare cumpărare au fost legal încheiate, părţile semnatare fiind de bună credinţă şi nu există motive de nulitate, conform art. 42 alin. (2) Legea nr. 10/2001.
Reclamanţii au formulat notificare în baza Legii nr. 112/1995, ce a fost soluţionată prin acordarea de despăgubiri băneşti. Ulterior, reclamanţii au solicitat completarea acestor despăgubiri, şi nicidecum restituirea în natură a imobilului.
Ca urmare, în mod legal primăria a vândut spaţiul comercial către recurenta pârâta, cu respectarea art. 2 alin. (1) lit. c) Legea nr. 550/2002.
În plus, instanţa de apel a interpretat greşit înscrisurile depuse la dosar, respectiv cartea funciară a imobilului, din care rezultă că imobilul a fost preluat de la proprietarii M.I. şi K.M., în baza Decretului nr. 92/1950 şi cumpărat de pârâtă în baza Legii nr. 550/2002.
De la antecesorii reclamanţilor au fost preluate alte imobile, ce figurează în prezent în proprietatea municipiului Arad.
În faţa instanţei de fond s-a ridicat excepţia prescripţiei acţiunii reclamanţilor, asupra căreia nici instanţa de fond nici cea de apel nu s-au pronunţat.
Termenul de prescripţie de un an curge de la data la care pârâta şi-a intabulat dreptul de proprietate, în sensul art. 45 alin. (5) Legea nr. 10/2001 şi nu de la data la care Ministerul Administraţiei şi Internelor a comunicat dispoziţia de restituire.
Acţiunea reclamanţilor cu privire la constatarea nulităţii celor două contracte este inadmisibilă, pe motiv că temeiul de drept art. 20 alin. (41) Legea nr. 10/2001 au fost introduse prin Titlul I art. 1 pct. 50 Legea nr. 247/2001.
Aceasta deoarece art. 15 alin. (2) Constituţie prevede că legea dispune doar pentru viitor şi nu retroactivează.
Recursul formulat de Consiliul Local al municipiului Aiud şi municipiul Aiud prin primar a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi pct. 9 C. proc. civ.
Instanţa de apel în mod greşit nu a observat că instanţa de fond a acordat ceea ce nu s-a cerut, în sensul că reclamanţii au solicitat să fie obligată Primăria Aiud şi prin dispozitiv a fost obligat municipiul Aiud prin primar.
Au fost greşit aplicate dispoziţiile Legii nr. 10/2001, respectiv art. 4 alin. (4) Legea nr. 10/2001 pentru că doar G.T.S. are calitate de persoană îndreptăţită, fiind singurul care a semnat notificarea.
Astfel, G.D.F. nu a formulat notificare, motiv pentru care nu are calitatea de persoană îndreptăţită.
În plus, restituirea în natură este condiţionată de restituirea sumei de bani primită cu titlu de despăgubire în temeiul Legii nr. 112/1995, aş acum prevede art. 20 alin. (1) Legea nr. 10/2001.
Analizând hotărârea atacată, în limitele criticilor formulate prin cererile de recurs, Înalta Curte a constatat următoarele:
Cu ocazia dezbaterilor, avocatul pârâtei a invocat excepţia necompetenţei funcţionale a instanţei civile, faţă de obiectul dedus judecăţii.
Din analiza motivelor de recurs formulate de pârâta Adonis, Înalta Curte constată că această chestiune constituie, în realitate, una din criticile aduse deciziei pronunţate în apel, motiv pentru care va fi analizată o dată cu criticile formulate de aceasta.
Recursul formulat de pârâta SC A.F. SRL este nefondat.
În recursul său pârâta SC A.F. SRL a susţinut că prezentul litigiu este de competenţa instanţei de contencios administrativ, pe motiv că prin acţiunea introductivă se solicită constatarea nulităţii a două contracte încheiate sub Legea nr. 550/2002, ce au ca obiect un spaţiu comercial.
Conform art. 1 alin. (1) şi (2) Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, instanţele de contencios administrativ au competenţa de a analiza acte administrative emise de autorităţi publice.
Definiţia actului administrativ este prevăzută de art. 2 alin. (1) pct. c) şi anume „actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect: punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice" şi pct. d) „actul juridic emis de o autoritate administrativă cu atribuţii jurisdicţionale în soluţionarea unui conflict, după o procedură bazată pe contradictorialitate şi cu asigurarea dreptului la apărare".
Drept urmare, pentru a fi incidente dispoziţiile legii contenciosului administrativ, actul atacat trebuie să fie un act administrativ, emis de o autoritate publică, care să aibă ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice.
În speţa de faţă aceste condiţii nu sunt întrunite, deoarece obiectul prezentei acţiuni este constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din 24 februarie 2003 şi din 16 iulie 2004, încheiate între Consiliul Local Aiud şi SC A.F. SRL, ce aveau ca obiect imobilul compus din construcţie şi teren aferent, intabulat în CF Aiud.
De asemenea, temeiul de drept al acţiunii îl constituie Legea nr. 10/2001, iar conform dispoziţiilor art. 26 alin. (3) competenţa de soluţionare a litigiilor ce au ca obiect imobil care intră sub incidenţa acestui act normativ aparţine secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării.
Or în cauză s-a reţinut ca situaţie de fapt împrejurarea că imobilul în litigiu a fost preluat de statul român fără titlu, prin Decretul nr. 92/1950.
În raport de temeiul juridic invocat preluarea imobilului prin Decretul nr. 92/1950, apare cu evidenţă că nu a fost dedusă judecăţii analiza legalităţii unui act administrativ sau a vreunui contract încheiat de autorităţile publice care să aibă ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice.
Faţă de cele ce preced, competenţa de soluţionare a prezentului litigiu revine secţiei civile a Tribunalului Alba.
O altă critică formulată de pârâta SC A.F. SRL se referă la prescripţia acţiunii reclamanţilor, termenul curgând de la data la care pârâta şi-a intabulat dreptul, conform art. 45 Legea nr. 10/2001.
Această susţinere este greşită, instanţele de fond au reţinut corect că data de la care curge termenul de prescripţie este data dispoziţiei de restituire emisă de Ministerul Administraţiei şi Internelor, respectiv data de 21 noiembrie 2005.
Acest termen de prescripţie de un an poate să curgă doar de la data la care reclamanţii au cunoscut că o parte din imobil este deţinută de altcineva şi a fost înstrăinată, iar singura dovadă în acest sens este dispoziţia mai sus menţionată.
În raport de data introducerii acţiunii, respectiv data de 21 iulie 2006, în mod corect instanţele de fond au reţinut că termenul de prescripţie de un an nu se împlinise.
De asemenea, contractele de vânzare-cumpărare din 24 februarie 2003 şi din 16 iulie 2004 nu au fost încheiate sub incidenţa Legii nr. 550/2002 privind vânzarea spaţiilor comerciale proprietate privată a statului şi a celor de prestări de servicii, aflate în administrarea consiliilor judeţene sau a consiliilor locale, precum şi a celor aflate în patrimoniul regiilor autonome de interes local.
Aceasta deoarece Legea nr. 550/2002 are ca obiect, conform art. 1 „vânzarea spaţiilor comerciale şi a celor de prestări de servicii, proprietate privată a statului, aflate în administrarea consiliilor judeţene sau a consiliilor locale, precum şi a celor aflate în patrimoniul regiilor autonome de interes local, denumite în continuare spaţii comerciale sau de prestări de servicii" şi art. 2 „Dispoziţiile prezentei legi sunt aplicabile şi spaţiilor comerciale sau de prestări de servicii situate în imobilele reglementate de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989".
Se reţine din dispoziţiile mai sus citate, că, pentru a fi aplicabile prevederile acestui act normativ este nevoie ca spaţiul în cauză să fie unul comercial.
În speţa de faţă, imobilul este unul care a intrat în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950, ca fiind locuinţa antecesorului reclamanţilor, construită din fondurile proprii ale acestuia şi nicidecum din cele ale statului, pentru a se reţine incidenţa Legii nr. 550/2002.
Simpla menţiune a faptului că vânzarea-cumpărarea spaţiilor s-a făcut în baza Legii nr. 550/2002 nu atrage şi incidenţa acestei legi, pentru că schimbarea naturii destinaţiei spaţiului în una comercială nu se face prin simpla manifestare de voinţă a părţilor în acest sens.
A mai arătat recurenta şi că încheierea contractelor de vânzare-cumpărare din 24 februarie 2003 şi din 16 iulie 2004 în temeiul Legii nr. 550/2002 a fost legală, părţile semnatare fiind de bună credinţă şi nu există motive de nulitate, conform art. 42 alin. (2) Legea nr. 10/2001.
Această critică este, de asemenea, nefondată.
Conform prevederilor legale în vigoare la acel moment, respectiv art. 16 Legea nr. 10/2001 imobilele ocupate de unităţi bugetare din învăţământ, din sănătate, aşezăminte social-culturale sau de instituţii publice, sedii ale partidelor politice legal înregistrate, de misiuni diplomatice, oficii consulare, reprezentanţele organizaţiilor internaţionale interguvernamentale acreditate în România, precum şi de personalul cu rang diplomatic al acestora, necesare în vederea continuării activităţilor de interes public, social-cultural sau obştesc, nu puteau fi restituite în natură şi foştilor proprietari li se acordau măsuri reparatorii prin echivalent.
Cum imobilul era ocupat de Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Alba pentru Poliţia Aiud, reclamanţii au solicitat măsuri reparatorii prin despăgubiri băneşti de la prefectura Alba, care a trimis notificarea către primăria municipiului Aiud, unde a fost înregistrată din 25 iunie 2002.
Prin efectele Legii nr. 10/2001, în varianta în vigoare la data înregistrării notificării la primărie, respectiv data de 25 iunie 2002, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 43 alin. (1), care permitea înstrăinarea imobilelor asupra cărora se finalizase procedura administrativă, rezultă că nu puteau fi înstrăinate imobilele asupra cărora această procedură era în curs.
Ulterior legiuitorul a instituit acest principiu al indisponibilizării imobilelor asupra cărora nu s-a finalizat procedura administrativă, sub sancţiunea nulităţii absolute, în art. 21 alin. (5) Legea nr. 10/2001, varianta republicată.
Faţă de această împrejurare, nu se poate reţine o bună credinţă a vânzătorului, respectiv a cumpărătorului, câtă vreme pârâta municipiul Aiud prin primar demarase procedura de vânzare a imobilului după ce înregistrase notificarea reclamanţilor.
Pârâta SC A.F. SRL a criticat aplicarea Legii nr. 10/2001 şi restituirea în natură a imobilului, deoarece, în opinia sa, reclamanţii sunt îndreptăţiţi doar la masuri reparatorii prin echivalent.
Această susţinere este nefondată, deoarece reclamanţii au solicitat despăgubiri în completarea celor deja acordate în baza Legii nr. 112/1995, pentru imobilul ce aparţinuse autorului lor.
Conform art. 33 alin. (1) Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data înregistrării cererii de completare „În situaţia imobilelor-construcţii demolate, notificarea formulată de persoana îndreptăţită se soluţionează potrivit art. 10 sau 11 prin dispoziţia motivată a primarului unităţii administrativ-teritoriale în a cărei ra%ă s-a aflat imobilul, respectiv a primarului general al municipiului Bucuresti.
În raport de textul de lege invocat, competenţa de soluţionare a cererii de completare a despăgubirilor, care are valoarea juridică a unei notificări, revenea deţinătorului imobilului, adică primăria municipiului Aiud.
Unitatea deţinătoare nu a procedat astfel, iar între timp a intrat în vigoare Legea nr. 247/2005, care a modificat art. 16 Legea nr. 10/2001.
Ca urmare a acestor modificări legislative, notificării reclamanţilor urmau a li se aplica noile prevederi, conform cu care imobilele menţionate în art. 16 puteau fi restituite în natură.
Recursul formulat de pârâţii Consiliul Local al municipiului Aiud şi municipiul Aiud prin primar este nefondat.
O primă critică se referă la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., deoarece instanţa de apel în mod greşit nu a observat că instanţa de fond a acordat ceea ce nu s-a cerut, în sensul că reclamanţii au solicitat să fie obligată Primăria Aiud şi prin dispozitiv a fost obligat municipiul Aiud prin primar.
Această susţinere este nefondată, deoarece prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat anularea contractelor de vânzare cumpărare din 24 februarie 2003 şi din 16 iulie 2004 încheiate de Consiliul Local al municipiului Aiud şi SC A.F. SRL. Ca urmare, prin sentinţa nr. 1128/2006 au fost obligaţi pârâţii Consiliul Local al municipiului Aiud şi municipiul Aiud prin primar, aşa încât nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ..
Au mai susţinut pârâţii şi că restituirea în natură este condiţionată de restituirea sumei de bani primită cu titlu de despăgubire în temeiul Legii nr. 112/1995, aşa cum prevede art. 20 alin. (1) Legea nr. 10/2001.
Din analiza deciziei recurate instanţa constată că reclamanţii şi-au îndeplinit această obligaţie, conform înscrisurilor aflate la dosarul de apel, respectiv ordinul de plată din 30 octombrie 2008 prin care a fost restituită suma primită cu titlul de despăgubire, precum şi modul de calcul al acestei sume, actualizată cu indicele de inflaţie, conform adresei emisă de Institutul Naţional de Statistică Cluj.
Ultima critică se referă greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, respectiv art. 4 alin. (4) Legea nr. 10/2001, în sensul că doar G.T.S. are calitate de persoană îndreptăţită, fiind singurul care a semnat notificarea.
Criticile pe acest aspect au fost formulate omisso medio, neexistând critică în apel pe aceste aspecte, conform motivelor de apel aflate la dosarul nr. 734/107/2006.
Ca atare, ele nu vor fi analizate de instanţă, cu aplicarea art. 316 coroborat cu art. 294 C. proc. civ.
Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte a apreciat că instanţa de apel a făcut aplicarea corectă a prevederilor Legii nr. 10/2001, nefiind incidente motivele de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 şi pct. 9 C. proc. civ., urmând ca, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul să fie respins ca nefondat, cu consecinţa rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.
Văzând dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. precum şi înscrisul aflat la fila 146, instanţa urmează să oblige recurenţii-pârâţi Consiliul Local al municipiului Aiud, municipiul Aiud prin primar şi SC A.F. SRL la plata sumei de 2.500 RON cheltuieli de judecată către intimaţii reclamanţi G.D.F. şi G.T.S..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii Consiliul Local al municipiului Aiud, municipiul Aiud prin primar şi SC A.F. SRL împotriva deciziei civile nr. 44/A din 19 martie 2009 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia civilă.
Obligă recurenţii-pârâţi Consiliul Local al municipiului Aiud, municipiul Aiud prin primar şi SC A.F. SRL la plata sumei de 2.500 RON cheltuieli de judecată către intimaţii reclamanţi G.D.F. şi G.T.S..
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6683/2010. Civil. Recalculare pensie.... | ICCJ. Decizia nr. 6615/2010. Civil. Desene şi modele... → |
|---|
