ICCJ. Decizia nr. 6622/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6622/2010
Dosar nr. 3224/114/2008
Şedinţa publică din 8 decembrie 2010
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin sentinţa civila nr. 448 din 30 aprilie 2009 Tribunalul Buzău, a respins acţiunea formulată de reclamantele U.F., U.M. şi C.A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Buzău, prin primar.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantele au solicitat restituirea în echivalent bănesc a contravalorii unei suprafeţe de teren expropriate.
Tribunalul a mai reţinut că acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent se face în condiţiile prevăzute de legea specială.
Construcţiile fiind demolate, partea de teren rămasă liberă nu poate fi retrocedată în natură, fiind ocupată de construcţii noi, executate conform detaliilor de urbanism aprobate.
Prin decizia nr. 151 din 15 octombrie 2009 Curtea de Apel Ploieşti, secţia civila şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat de reclamante.
Instanţa de apel a reţinut că reclamantele au investit instanţa de judecată cu o cerere având ca obiect stabilirea prin expertiză a preţului de circulaţie a unui imobil teren expropriat.
La baza demersului judiciar al reclamantelor au stat susţinerile acestora, potrivit cărora, prin decizia de soluţionare a notificării, nu s-a aplicat în mod real normele legale în materie, suma acordată fiind nerealistă.
Instanţa de apel a mai constatat că notificarea formulată de reclamante a fost soluţionată prin dispoziţia din 23 iulie 2008 a Primarului municipiului Buzău, iar în art. 2 al dispoziţiei se menţionează că se propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile prevăzute de legea specială pentru diferenţa dintre valoarea de piaţă corespunzătoare stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare şi suma de 78.071 RON, actualizată cu indicele inflaţiei, reprezentând valoarea imobilelor expropriate.
Constatând că dispoziţia a fost emisă după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, având în vedere dispoziţiile art. 16 din Titlul VII al legii şi decizia nr. LII/2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, instanţa de apel a reţinut că persoana juridică investită cu soluţionarea notificării a aplicat în mod corect dispoziţiile legii speciale.
Instanţa de apel a mai reţinut că stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 13 Titlul VII Legea nr. 257/2005, se face de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin emiterea deciziei referitoare la acordarea titlurilor de despăgubire.
A mai reţinut instanţa de apel, că încuviinţarea şi administrarea de către prima instanţă a probei cu expertiză, prin care s-a stabilit valoarea despăgubirilor, nu înseamnă în mod necesar că acţiunea reclamantelor este temeinică şi legală şi că trebuia admisă.
Împotriva acestei decizii în termen legal, au declarat recurs reclamantele.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recurentele au arătat că decizia atacată este nemotivată şi face o greşită aplicare a legii.
Astfel, recurentele au arătat că instanţa de apel, deşi descrie pe patru pagini pretinsele elemente de nelegalitate, nu face trimitere la solicitările lor şi la încadrarea în textele legii de retrocedare.
Recurentele au mai arătat că în decizia de soluţionare a notificării trebuia menţionată valoarea terenului pentru care a solicitat despăgubiri şi modalitatea în care trebuia să se achite suma.
Decizia dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate retroactiva şi nici Legea nr. 247/2005, în condiţiile în care notificarea a fost soluţionată la mai mult de 7 ani de la data transmiterii ei către unitatea deţinătoare.
Au mai arătat recurentele că din moment ce tribunalul a încuviinţat efectuarea unei expertize cadastrale, prin care s-a stabilit valoarea terenului, era firesc ca aceasta să fie omologată de ambele instanţe drept contravaloare a reparaţiilor care le revin. Şi că cele două instanţe nu au făcut aplicarea art. 9-27 Legea nr. 10/2001, în fapt tinzându-se ca obligaţia de plată să nu existe.
Criticile formulate pemit încadrarea recursului în dispoziţiile art 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se zor arata în continuare
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantele au solicitat obligarea Municipiului Buzău, prin primar, la restituirea în echivalent bănesc a contravalorii unei suprafeţe de teren care le-a fost expropriată.
Deşi cererea nu a fost motivată în drept, conţinutul său o caracterizează ca fiind o veritabilă contestaţie împotriva dispoziţiei din 23 iulie 2008, prin care Primarul municipiului Buzău a respins cererea de acordare a unui teren în compensare şi a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile legii speciale, pentru diferenţa dintre valoarea de piaţă corespunzătoare imobilului compus din construcţii în suprafaţă de 166,20 mp şi teren aferent, în suprafaţă de 568,00 mp la valoarea stabilită potrivit standardelor internaţionale şi suma de 78.071 RON, actualizată cu indicele inflaţiei, reprezentând valoarea construcţiilor şi terenului expropriate.
Recurentele pretind că decizia instanţei de apel nu este motivată, deoarece nu face trimitere la solicitările lor şi la încadrarea în textele legii de retrocedare.
Critica este nefondată, deoarece instanţa de apel şi-a motivat amplu decizia, analizând toate solicitările şi apărările reclamantelor şi făcând trimitere la textele de lege aplicabile în cauză.
Argumentele instanţei de apel nu sunt nici străine de natura cauzei, deoarece cererea a fost analizată ca o contestaţie formulată potrivit dispoziţiilor art. 26 Legea nr. 10/2001, iar obligarea la despăgubiri s-a analizat în lumina legii speciale aplicabile, respectiv, Legea nr. 247/2005.
Este nereală şi susţinerea reclamantelor, în sensul că Legea nr. 247/2005 nu poate retroactiva, deoarece această lege este de imediată aplicare şi atâta timp cât până la data intrării ei în vigoare notificarea nu a fost soluţionată, rezolvarea cererii de acordare de despăgubiri trebuie să urmeze dispoziţiile legale în vigoare din momentul soluţionării.
În ceea ce priveşte decizia nr. LII/2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, aceasta nu face altceva decât să asigure interpretarea şi aplicarea unitară a unor dispoziţii legale soluţionate în mod diferit de instanţele de judecată, motiv pentru care, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., este obligatorie pentru toate instanţele de judecată din momentul publicării în M. Of..
În ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că prima instanţă şi instanţa de apel ar fi trebuit să stabilească cuantumul despăgubirilor, se constată că notificarea a fost soluţionată la data de 23 iulie 2008, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005.
Conform modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005 Legii nr. 10/2001, notificarea este soluţionată în două etape.
O primă etapă se derulează la unitatea deţinătoare, care emite dispoziţie sau decizie prin care propune acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale, decizia de respingere a notificării sau prin care s-a respins cererea de restituire în natură putând fi atacată la instanţa civilă.
A doua etapă se desfăşoară la Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, care emite o hotărâre prin care stabileşte cuantumul final al despăgubirilor. Hotărârea comisiei poate fi atacată la instanţa de contencios administrativ.
Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a constatat că reclamantele sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii conform Titlului VII Legea nr. 247/2001.
În acest sens, aşa cum a arătat şi instanţa de apel, secţiile unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. LII din 4 iunie 2007, dată în interesul legii, au statuat că pentru notificările nesoluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, despăgubirile se acordă în condiţiile Titlului VII din acest act normativ.
Faptul că prima instanţă a încuviinţat şi a administrat proba cu expertiză nu obliga instanţele să dispună plata despăgubirilor în cuantumul stabilit prin expertiză, deoarece soluţionarea unei astfel de cereri nu poate avea loc cu depăşirea cadrului legal în vigoare.
Pentru cele mai sus arătate, recursul declarat de reclamante se va privi ca nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele U.F., U.M. şi C.A. împotriva deciziei nr. 151 din 15 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6624/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6620/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
