ICCJ. Decizia nr. 6620/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6620/2010
Dosar nr. 5027/117/2007
Şedinţa publică din 8 decembrie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 20 noiembrie 2007, reclamanta S.V.E.Z. a chemat în judecată pe pârâţii Primarul comunei Câţcău, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Statul Român prin Consiliul local al comunei Câţcău solicitând anularea dispoziţiei din 12 octombrie 2007 emisă de pârâtul Primarul comunei Câţcău, obligarea pârâtului să formuleze propuneri în sensul admiterii notificării şi să se dispună retrocedarea în natură a imobilului situat în comuna Câţcău în compunerea descrisă în cerere, precum şi a terenului în suprafaţă de 1 ha 2.350 mp intravilan situat în comuna Câţcău, precum şi a terenului în suprafaţă de .650 mp pe care sunt situate edificiile pretinse prin cerere.
În motivarea acţiunii, reclamanta a învederat că între părţi s-a mai purtat un proces referitor la cererea de retrocedare formulată de rj»arte şi că, în prezenta procedură, primăria localităţii a refuzat din nou restituirea bunului, deşi acesta a constituit proprietatea antecesorului său din al cărui patrimoniu au fost preluate de stat în conformitate cu menţiunile procesului-verbal de preluare întocmit la data de 2 aprilie 1949.
Referitor la situaţia de carte funciară privind bunul litigios, s-a relevat că acesta apare înscris ce a aparţinut de carte funciară Câţcău, din care a trecut în CF al aceleiaşi localităţi, potrivit încheierii nr. 1274/1943.
Această încheiere de carte funciară face vorbire de un contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1942, însă nu consemnează numele părţilor contractante, omisiune esenţială, întrucât tatăl săli, proprietarul bunurilor a fost deportat în anul 1942, astfel că nu putea transmite dreptul în temeiul acestui act.
S-a arătat că în prezent bunurile pretinse au destinaţia de sediu al primăriei localităţii, respectiv a circumscripţiei sanitar veterinare.
Nelegalitatea actului administrativ contestat este determinat de condiţiile încheierii actului de transmisiune înscris în evidenţele de publicitate imobiliară ce constituie titlul pârâtului, prin forţă şi în condiţiile discriminării rasiale (tatăl său fiind evreu), dar şi pentru că, în mod greşit au fost negate consecinţele actului de preluare a bunului - procesul-verbal din 2 aprilie 1949 - act ce atestă faptul că bunul solicitat a constituit proprietatea antecesorului său şi că a fost preluat abuziv de stat.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nf; 10/2001, astfel cum a fost modificată şi republicată, Decretul nr. 83/1949.
Prin sentinţa nr. 219 din 14 aprilie 2009, Tribunalul Cluj, secţia civilă, a respins acţiunea formulată de reclamantă împotriva Primarului comunei Câţcău ca neîntemeiată, reţinând, în esenţă, că deşi în procesul-verbal încheiat la data 2 aprilie 1949 s-a consemnat predarea către secţia GAS a comunei Câţcău, a unor bunuri fostă proprietatea S.F., (grădina casei, casă de locuit, grajd pentru vite; cocini pentru porci, şură pentru fân, pivniţă sub casă), fiind dovedită existenţa dreptului de proprietate asupra unor bunuri imobile ce au aparţinut antecesorului reclamantei, probaţiunea administrată în cauză nu a permis identificarea acestora nici în evidenţele de carte funciară şi nici măcar administrativ.
S-a arătat astfel că probele administrate în cauză nu fac dovada unei identităţi între imobilul preluat în anul 1949 şi imobilul pentru care se cer despăgubiri - cu destinaţia actuală de primărie a localităţii.
S-a relevat astfel că imobilul pentru care se pretind despăgubiri compus din sediu primărie, dispensar veterinar, cămin cultural, sală de nunţi, precum şi terenul aferent se identifică în CF Câţcău, cu privire la care apare a fi înscris Statul Român cu titlu de drept de proprietate.
CF Câţcău cu privire la care reclamanta a susţinut că ar^fi încorporat imobilul solicitat şi titlul autorului său, nu a fost găsit lâ inventar în arhiva de carte funciară a localităţii, motiv pentru care nu a putut fi stabilit dacă imobilul ce figurează a fi înscris conform încheierii nr. 1274/1943 ar fi plecat din această carte funciară, constatându-se totodată şi că numerele top indicate de reclamantă sunt situate pe amplasamente diferite de terenul din vatra satului.
Analiza căiţii funciare Câţcău a relevat că imobilul înscris este proprietatea comunei Câţcău cu titlu de vânzare-cumpărare, înscriere care, în raport de principiile ce guvernează cartea funciară instituie în favoarea titularului dreptului înscris în aceste evidenţe de publicitate imobiliară o prezumţie de legalitate a titlului său.
S-a arătat totodată că procesul-verbal încheiat în anul 1949, precum şi temeiul de drept al preluării bunurilor antecesorului reclamantei, Decretul nr. 83/1949, nu pot avea vreo legătură cu titlul localităţii şi cu bunul în discuţie.
S-a conchis că în speţă reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate al antecesorului său asupra imobilului pentru care cere măsuri reparatorii în prezenta procedură, clădirea primăriei localităţii.
Prin decizia nr. 67 A din 17 martie 2010, a Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva susmenţionatei hotărâri.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că din copia cărţii funciare Câţcău, casă de piatră cu trei camere, curte şi grădină în suprafaţă de 2 iug. şi 650 stj, rezultă că asupra imobilului menţionat s-a înscris dreptul de proprietate în favoarea comunei Câţcău, cu încheierea nr. 1274 din 18 martie 1943, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 18 noiembrie 1942. Ulterior, cu încheierea nr. 723 din 23 septembrie 1975, s-a intabulat dreptul de proprietate asupra acestui imobil în favoarea Statului Român, în baza deciziei nr. 139/1975 a fostului Consiliu Popular al judeţului Cluj.
Obiectul Legii nr. 10/2001 îl constituie imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, or în cauză, imobilul înscris în CF Câţcău, a intrat în proprietatea comunei la data de 18 martie 1943, anterior perioadei de referinţă a legii speciale.
Ca atare, în raport de principiile ce guvernează cartea funciară, corect s-a reţinut că antecesorul reclamantei, S.F., nefiind intabulat în evidenţele de publicitate imobiliară privind bunul litigios, aceasta nu poate pretinde restituirea acestuia.
Nu are nici o relevanţă sub aspectul legalităţii dobândirii dreptului de către comună, împrejurarea că în evidenţele de carte funciară nu este menţionat vânzătorul din contractul de vânzare-cumpărare prin care a operat transmisiunea bunului, atâta timp cât actul nu a fost desfiinţat, ceea ce confirmă legalitatea dispoziţiunilor sale.
Procesul-verbal din data de 2 aprilie 1949, nu constituie dovada preluării din proprietatea lui S.F. a imobilelor menţionate în notificare, câtă vreme proprietatea asupra bunului înscris în cartea funciară aparţine comunei, drept înscris încă din anul 1943 în baza unui contract de vânzare-cumpărare valabil încheiat.
Împotriva susmenţionatei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8,9 C. proc. civ.
În dezvoltarea recursului său, reclamanta a susţinut următoarele:
1. decizia atacată enumera, cu mici modificări, motivele de apel privind hotărârea primei instanţe, omisiune cu importante consecinţe cât priveşte înţelesul criticilor relevate în apel.
În acest fel instanţa nu a răspuns tuturor criticilor aduse hotărârii fondului, decizia pronunţată în apel fiind lipsită de acurateţea raţionamentului, care nu este unul logic şi structural.
2. în mod greşit nu a fost administrată în cauză o expertiză topografică, deşi aceasta se impunea în raport de probaţiunea administrată în cauză, care nu este de natură a lămuri pe deplin aspectele tuturor împrejurărilor de fapt ale cauzei.
3. hotărârea atacată este nelegală şi pentru contradictorialitatea considerentelor consemnate în conţinutul său.
S-a relevat, invocându-se pasaje din hotărârea supusă controlului judiciar, că argumentele ce au format convingerea instanţei de apel se contrazic atât sub aspectul titularului dreptului de proprietate asupra bunului litigios, cât şi asupra legalităţii transmisiunii acestuia, cu consecinţe asupra legalităţii hotărârii astfel pronunţate.
4. hotărârea este nelegală şi pentru omisiunea de a se pronunţa pe o multitudine de probe administrate în cauză, continuată cu omisiunea consemnării depunerii acestora, sens în care au fost indicate probele/înscrisurile depuse la dosar şi omise a fi analizate de instanţă.
5. nelegalitatea hotărârii decurge şi din greşita interpretare a celor consemnate în evidenţele de carte funciară privind bunul în litigiu, sens în care s-a evidenţiat că în mod greşit s-a reţinut că proprietară asupra bunului este comuna localităţii şi nu, comuna Câţcău ca şi corporaţie morală, care nu poate să fie decât o persoană juridică privată, cu scop nepatrimonial, de natura fundaţiei sau asociaţiei non profit din zilele noastre.
Or, în contextul istoric al anului 1942, când în Ardeal a început exodul forţat al populaţiei evreieşti în lagărele de concentrare, în mod evident a fost constituită o asemenea persoană juridică, care a funcţionat ca pretins cumpărător în noiembrie 1942, tatăl său fiind ridicat şi transportat de la domiciliu în octombrie 1942.
Instanţa de apel a omis să analizeze acest aspect tocmai în scopul de a scoate de sub incidenţa legii speciale bunul litigios, deşi realitatea este aceea a înstrăinării forţate, întemeiată pe considerente rasiale, ce nu justifică dreptul pretins de intimată.
6. hotărârea este nelegală şi pentru înlăturarea incidenţei legii speciale raportului juridic dedus judecăţii, cu nesocotirea tuturor probelor administrate în cauză, care au relevat nelegalitatea transmisiunii şi preluarea bunului pretins în cauză, în mod abuziv astfel cum rezultă din procesul-verbal de preluare din anul 1949 privind proprietatea antecesorului său.
7. în mod greşit instanţa de apel confundă şi compară imobilele înscrise în două cărţi funciare - CF Câţcău şi respectiv CF Câţcău, cu nesocotirea celor consemnate în procesul-verbal de preluare întocmit în anul 1949, act ce confirmă preluarea în totalitate de către sM a tuturor bunurilor mobile şi imobile proprietatea autorului său.
Cât priveşte înlăturarea valorii probatorii a procesul-verbal susmenţionat, s-a susţinut greşita concluzie a instanţei care a conchis că actul arătat nu ar face dovada că autorul său ar fi fost proprietarul acestora, ci doar un simplu deţinător precar, întrucât actul menţionat confirmă existenţa în patrimoniul familiei S. a bunurilor acolo arătate, preluate în mod abuziv de stat, act ce nu a fost contestat ori infirmat de eventuale alte probe, ce nu au fost administrate în cauză.
8. în mod greşit instanţa de apel a denaturat sensul celor solicitate prin notificările adresate pârâtei, prin care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială, respectiv restituirea bunului în natură, ce constituie un corp comun şi pentru care este valabilă o singură notificare.
Aplicarea legii speciale de reparaţie este de necontestat, bunul pretins trebuind a fi restituit ca o consecinţă a adoptării Legii nr. 260/1945, ce a urmărit repararea tuturor nedreptăţilor patrimoniale la care au fost supuşi subiecţi/persoane de naţionalitate evreiască, prin constatarea a fi nule absolut toate tranzacţiile survenite/încheiate până în anul 1945, pe fond rasial.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ. „modificarea (...) unei hotărâri se poate cere (...) când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".
Ipostazele în care se poate ajunge la o nemotivare în sensul dispoziţiilor legale evocate, se concretizează în modalităţi precis determinate pentru a face operant motivul de nelegalitate" invocat, respectiv existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele că acţiunea este fondată; contrarietatea flagrantă între considerente şi dispozitiv; nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a uncţi; considerente străine de natura pricinii.
Cantonându-se în susţinerea contrarietăţii considerentelor deciziei, drept critică în susţinerea motivului încadrat în textul de lege evocat, recurenta a înţeles să invoce împrejurarea că argumentele ce au format convingerea instanţei se contrazic între ele, criticând lipsa de acurateţe în analiza datelor speţei, ca şi a unui raţionament logicot juridic în expunerea faptelor dosarului, această chestiune constituindu-se în realitate, într-o critică de netemeinicie a hotărârii şi nu de nelegalitate în sensul normei ce reglementează motivul de recurs invocat.
Dimpotrivă, în analiza cauzei şi expunerea datelor speţei, instanţa de apel a făcut o expunere precisă, concisă şi conformă actelor şi lucrărilor dosarului, hotărârea pronunţată (dispozitivul acesteia) fiind conformă argumentelor ce au format convingerea instanţei, prezentate logic şi în conformitate cu dispoziţiile legale în materie.
Al optulea motiv de recurs, de asemenea invocat în susţinerea recursului, vizează interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Acest motiv de recurs urmăreşte desfiinţarea hotărârii judecătoreşti atunci când judecătorii au nesocotit principiul înscris; îri art. 969 C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Prin urmare, judecătorului nu îi este permis să treacă peste termenii convenţiei (înţeleasa ca negotium), stabilind alte drepturi ori obligaţii, interpretând greşit acordul de voinţă al părţilor ori atribuindu-i un alt înţeles decât cel voit de părţi sau denaturând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Ca urmare, nu poate fi încadrat în motivul de recurs evocaţi, nesocotirea unui înscris ori a unei înscrieri în evidenţele de publicitate imobiliară, chestiune ce vizează probaţiunea cauzei şi nu, astfel cum pretinde textul menţionat, interpretarea greşită a unui act juridic civil în accepţiunea normei citate.
Criticile încadrate în motivul arătat ar putea fi, eventual, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat ,în susţinerea recursului, cu referire la care, se constată de asemenea caracterul lor nefondat.
Reclamanta a pretins în procedura legii speciale, imobilele situate în comunea Câţcău, cu destinaţia de sediu al primăriei localităţii, un alt imobil - edificiu situat pe acelaşi amplasament, imobilul construcţie cu destinaţia de dispensar veterinar, toate acestea situate pe un teren de 1 ha şi 2.350 mp intravilan, ce se identifică în CF Câţcău, iar după dezmembrare, ca fiind individualizate în CF Câţcău.
A arătat reclamanta că bunurile menţionate au constituit proprietatea antecesorului său, S.F., care a fost supus unor puternice represiuni determinate de originea sa evreiască, ce au debutat în anul 1942, când a început în Ardeal exodul forţat al populaţiei evreieşti în lagărele de concentrare şi adcăror consecinţe au încetat la momentul încheierii conflagraţiei mondiale, epocă la care a fost adoptată şi Legea nr. 260/1945, prin care s-a încercat repararea nedreptăţilor produse persoanelor de naţionalitate evreiască, inclusiv cu^ privire la actele de transmisiune a unor drepturi încheiate până la adoptarea legii menţionate, pe considerente de ordin rasial.
Deşi considerentele de ordin istoric ale epocii confirmă realitatea celor învederate de reclamantă, situaţia juridică a bunurilor litigioase pretinse în procedura declanşată prin cererea dedusă judecăţii, este aceea reţinută de instanţa de apel.
Reclamanta a susţinut că bunurile pretinse, astfel cum au fost mai sus indicate, au făcut obiectul procesului-verbal întocmit la data de 2 aprilie 1949 prin care bunurile acolo indicate au fost preluate de autorităţile vremii (GAG), considerând că astfel a făcut dovada preluării lor abuzive.
În acelaşi timp a relevat că imobilele, înscrise în CF Câţcău, cu destinaţia sus menţionată, ce ar fi constituit proprietatea antecesorului său, au fost înstrăinate pârâtei, astfel cum relevă înscrierile de carte funciară, sub imperiul condiţiilor epocii sus arătate, motiv pentru care în anul 1947 antecesorul acesteia a solicitat desfiinţarea contractului, sens în care a depus o copie de pe una dintre citaţiile emise în acel dosar şi o Convenţiune avocaţială privind contractul încheiat în data de 18 noiembrie 1942 cu comuna Câţcău.
Cert este că reclamanta nu a putut prezenta nici actul de transmisiune ce-i confirmă dreptul pretins, nici eventuale evidenţe de carte funciară în care autorul său ar fi fost înscris şi nici desfiinţarea/anularea actului de transmisiune în măsura în care acesta ar fi fost unul şi acelaşi cu cel în temeiul căruia pârâta şi-a înscris dreptul.
Dimpotrivă, astfel cum cu temei a considerat curtea de apel potrivit art. 32 Legea nr. 115/1938 „dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei".
Iar potrivit art. 33 din acelaşi act normativ „cuprinsul cărţii funciare, (...), se consideră exact în folosul aceluia care a dobândit prin act juridic cu titlu oneros vreun drept real(...)".
Dispoziţiile legale enunţate instituie principiul publicităţii materiale instituit de sistemul de publicitate prin cărţi funciare, care înseamnă că îi asigură pe cei care tind să obţină vreun drept real asupra imobilului că situaţia de carte funciară este reală, drepturile înscrise sunt valabile şi titularul lor este persoana înscrisă în cartea funciară.
Iar conform art. 17 Decretul-Lege nr. 115/1938, dreptul de proprietate în regimul de carte funciară se dobândeşte numai dacă strămutarea dreptului a fost înscrisă în cartea funciară, dispoziţie ce consacră efectul constitutiv al înscrierilor de carte funciară privind dreptul acolo înscris.
Dispoziţiile legale evocate consacră o prezumţie legală, iurk tantum, în sensul că drepturile reale înscrise, se presupun a fi exacte, dreptul real, în lipsa unei contraprobe, fiind corect înscris în cartea funciară.
Or, nedepunând titlul autorului său, actul de transmisiune nefiind desfiinţat (în ipoteza în care acesta ar fi acelaşi cu cel menţionat în cartea funciară menţionată), reclamanta nu a reuşit să răstoarne prezumţia că dreptul real aparţine pârâtei, înscrierea fiind exactă şi corectă în favoarea acesteia.
Corect nu au fost primite susţinerile părţii privind identitatea bunurilor solicitate cu cele evidenţiate în procesul-verbal încheiat la data de 2 aprilie 1949, întrucât deşi indicate, bunurile menţionate nu au fost identificate în vreun fel (evidenţe de publicitate ori administrativ), în condiţiile în care, astfel cum rezultă din probaţiunea administrat! în cauză autorul reclamantei a deţinut mai multe proprietăţi pe raza aceleiaşi localităţi, bunurile preluate putându-se identifica cu acelea şi nu cu cele din acţiune, proprietatea unei alte persoane potrivit înscrierilor de carte funciară.
Nu are relevanţă sub aspectul dreptului pretins, structura organizatorică a pârâtei la epoca încheierii actului, indicată a fi „corporaţie morală", fiind suficient de stabilit că dreptul pretins nu aparţine reclamantei, cerinţă obligatorie pretinsă de legea specială pentru realizarea dreptului recunoscut de această lege.
Celelalte critici privind greşita apreciere a probelor, nesocotirea unor probe ori neadministrarea altora considerate pertinente de parte, ce ar fi putut fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., nu mai pot fi obiect de analiză prin intermediul căii de atac deduse judecăţii, în raport de abrogarea acestei dispoziţii legale priri art. I pct. 49 Legea nr. 219/2005 şi anterior prin O.U.G. nr. 138/2000 de modificare a codului de procedură civilă.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 (1) C. proc. civ. recursul dedus judecăţii va fi respins ca nefondat.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., se va dispune obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată în recurs, reduse potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.V.E.Z. împotriva deciziei nr. 67/A din 17 martie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Obligă pe recurentă la 1.000 RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimatul-pârât Primarul comunei Câţcău.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6622/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6618/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
